Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » Roni Căciularu: DIVINA ÎMPLINIRE – Un înalt oaspete dorit: scriitorul român Mihai Batog Bujeniță

Roni Căciularu: DIVINA ÎMPLINIRE – Un înalt oaspete dorit: scriitorul român Mihai Batog Bujeniță

Eram ușor amețit de-un Cotnari care-mi hălăduia gândul prin Iașii studenției mele, dar nu mai pluteam ca altădată, când râdeam de mine, căci atunci îmi dădeam seama că fugeam pe stradă, fără motiv, iar asfaltul de vizavi de biserica Trei Ierarhi, mă ducea încolo, dar mai ales încoace, reflectând și el căldura soarelui puternic, de vară încinsă. Râdeam atunci de ridicolul alergător de cursă-absurdă ce eram și nu mă puteam opri, din cauza Cotnarului adus de la Mitropolie la redacție de Valer Mitru, acel ziarist care-și purtase pașii anteriori pe la „Adevărul” și „Dimineața”.

Și uite-acum, când eu eram nu prea în apele mele, trebuiau să-mi pice oaspeți de seamă, îndrăgiți și doriți, aflați în vizită prin Israel și veniți exact de la Iași. Oameni pe care-i cunoscusem fără să-i văd cum arată, adică corespondând pe internet de ani buni! Eram acum însă, mult mai ponderat, căci mă drogasem și cu niscaiva hapuri tari, ca să fiu, cât de cât, ceva mai cum trebuie, căci mă atacase de-o vreme un pârdalnic de virus. Eram treaz, bine dispus, totuși cam pleoștit în sinea mea… Era deja ora prânzului, dar și Dorel Schor cu consoarta sa, Nadia, și Magdalena Brătescu cu soțul, amicul Vladimir, veniseră la timp. Iar când imediat au apărut Mihai Batog-Bujeniță și Doamna lui, Cornelia Ursu, amândoi surâzători și cumpăniți, eleganți și apropiați nouă de la prima vedere, după ce am schimbat câteva vorbe, am trecut la masă, căci reflexele condiționate ne duceau cu gândul că mâncând, vorba-i mai plăcută! Și încă și mai și, de-o mângâi și cu un vin talentat și plin de-nțelepciune.

      Dorel e mai vechi prieten decât mine cu Mihai Bujeniță. O glumă, o amintire, un compliment colorează până și supa, atent meșterită de nevastă-mea, Fani. După care, printre altele, vinul vrăjitor de pe masă, a mai dat un plus de strălucire soarelui primăvăratec, filtrat de perdelele voalate ca un abur de pe munte, așezat peste lumina tare de-afară. Irizările de mătase coborâseră lin în pahare, odată cu vinul de lângă bucatele mesei. Magdalena Brătescu vorbește un pic despre scrieri și scriitori, Mihai Batog e incitat și prins în vorbă, mă bag și eu, că de!, sunt gazdă și trebuie să mă aflu-n treabă, dar apoi mă opresc, căci la semnul discret al soției mele, trec să mă ocup de tochitura moldovenească, în timp ce ea aranjează friptura de pasăre la cuptor. Bucatele astea le-am programat din timp, astfel ca oaspeții să se simtă ca acasă, la Iași, căci fiind de mai multă vreme prin meleagurile haifaiene și nu numai, deci înainte de Tel Aviv-Petah Tikva, au tot cunoscut mâncarea cu specific local. Încât, ce ne-am zis?, hai s-o mai dăm un pic și prin încăperile Hanului Ancuței, de pe Drumul Romanului, unde poveștile comisului Ioniță, împreună cu cinstiții ascultători și lucrători la cofăiele, știau ce-i viața, rostul Hanului și cum să-mbrățișezi timpul și să simți cu sufletul dulceața vieții. Să ne mai amintim un pic și de Conul Mihai, acel munte al literaturii române, Sadoveanu, care aflat o dată cu scriitorimea de la Viața Românească sus, pe Ceahlău, în timp ce asfințea fascinant astrul zilei, el stătea, scuzați, cu dosul la minunatul spectacol ceresc, suflând în cărbunii și vreascurile focului, care trebuiau să-și aprindă răsăritul lor meschin, dar atât de trebuitor. Și cine-apoi a descris cel mai strașnic amurg de soare, în pagini fermecate, având parfum de cetină și măreție de-nchinare?! Bineînțeles – Mihai Sadoveanu!… Și la ceas de tochitură din ciosvârte de carne atent pregătite, ca să se poată rumeni atât cât trebuie, aflându-ne și-ntre salate și fripturi, gândul a dat o fugă și pe la Bolta Rece, din „dulce târgul Ieșilor”, loc sfânt de popas, încă chiar dinainte de boema strălucire a lui Păstorel, care făcea ca vinul să sclipească de inteligența și humorul său, și unde oameni de condei își îmblânzeau setea și foamea cu minuni culinare și damigenești, dar își și preparau prin minți înfierbântate seva iubirii și a urii, vitriolându-i pe netrebnici sau înmiresmându-i pe cei ce li se cuvine, în povești cu frumuseți și înțelesuri cum rar se pot închipui…

     N-a fost, la marea noastră mică întâlnire, nici o distanță protocolară, și asta datorită harului și bunului simț de excepție al celor doi oaspeți. Fire nevăzute ne legau prietenește, vorbele curgeau cu miez, Mihai Batog era la el acasă în orice subiect ce ne stârnea interesul. S-a trecut apoi, pentru dulciuri și alte nimicuri de ronțăit, la masa joasă din salon, unde cine știe a se iubi cu vinul, lăsându-l să-l răsfețe euforic, a putut discuta și-n continuare pe îndelete, cu gând și farmec de-adevăr, cu înțelesuri nevăzute mai dintâi. Și ce frumos era, și-atât de bine se-aranja, că acei ce povesteau erau, la rândul lor, și buni ascultători. In salonul meu erau atâtea gânduri îndrăznețe și mari-mărunte povești trăite sau visate…

      Nu mai știu exact când, dar a apărut la timpul potrivit un vin de Chianti, roșu-nchis, adânc chiar și la suprafață, fluid acum ca gândurile noastre de lucizi comentatori ai timpului ce trece și nu rămâne decât în pagini, încă nescrise complet. Lumina din perdele dădea un farmec de poveste doamnei Cornelia, discretă, naturală și frumoasă prin însăși existența ei, ocrotitoare și răspunzătoare și de pana marelui meu prieten, deosebitul scriitor Mihai Batog Bujeniță. Amândoi, atât de calzi și apropiați, atât de culți, de erudiți, atât de valoroși nouă! Doamne, cum pot fi oamenii atât de oameni și de plini de substanță, de măsură și de tact?!

      Iar vinul de Chianti imprimă luminii reflexe roșietice, aduse-n scântei cu unduiri de bordo. Și ni-l aduce-n gând, în paralel cu discuțiile de lângă masa joasă, pe Dante Alighieri, născut în minunata Florență, nu departe de viile din Chianti. Ei vorbeau, dar eu la asta mă gândeam, la Dante, cu iubirea lui de la 9 ani, cu sfâșietoarea lui iubire de Beatrice, pe care nici n-a sărutat-o măcar și care nu s-a împlinit niciodată. Dar lacrima lui Dante, o lacrimă poate ca de Chianti, a devenit cerneala versurilor cu aripă de geniu, bucurându-ne cu dureri și triumfări dumnezeiești… Hei, dar ce caută Dante aici, la Petah Tikva, aici în acest oraș a cărui denumire, în traducere, înseamnă Poarta Speranței?!  Dante scrisese „Lăsați orice speranță” la intrarea în Infern, dar noi, aici și acum, ne situăm pe altă poziție: „Toate speranțele – cu noi!”, căci ce altceva poți face, decât să speri?! Dum spiro – spero! Vinu-i bun, viața-i frumoasă, noi trăim ducând carul anilor și oaspeții ne bucură cu un farmec ce-ntrece orice vin și orice bucate… Mihai, cum bine spune mai apoi Magdalena Brătescu, e-un causeur desăvârșit! E calm, cumpătat, dar clocotește nevăzut de inteligență și gânduri înalte, pentru oameni și omenie.

      Suntem aici, cu cinste și bucurie, împreună cu un mare scriitor român, care prin scrisul său satiric ne apără demnitatea și normalitatea. Ne face să ne simțim superiori, citindu-l, căci el vitriolează lumea subculturii, a prostiei, a matrapazlâcului, a lipsei de rușine, a bădărăniei, și a atâtor alte hibe umane, printr-o literatură vivantă, atractivă și de o teribilă profunzime. Când îl vezi atât de cald și-atât de așezat, nici nu-ți vine să crezi că-i în stare de atâta severitate ironică, la adresa ticăloșiei: din România și de oriunde! Are o gândire bine formată, în lungi ceasuri de studiu și meditație. E un om elegant, dornic de prietenii și de oameni de omenie, dar e un om temeinic, cu principii și rigoare. Și mai ales, are un condei – asta-i! – strălucit! E un ambasador. Al literelor românești de azi! E un om al timpului său și al celui ce urmează! Și-s bucuros că sunt contemporan cu el și că mă onorează cu prietenia lui.

    Nu știu când s-a terminat vinul acela de Chianti. Stelele nu pătrundeau prin perdelele largi ce abureau geamurile. Grătarul se stinsese, și niște sticle goale ne ignorau, deci n-aveam de ce să le luăm în seamă. Virusul meu cred că a fost ucis de farmecul oaspeților și de discuțiile purtate între noi pe care Mihai le-a armonizat de minune. S-a vorbit de Dumnezeu și de soartă, de oameni, de viață și moarte, s-a vorbit despre scris și scriitori, despre tehnică și lumea care nu e lume, s-a vorbit despre bunătate și despre ticăloșie, despre filozofia lumii și iar despre religii și istorie, despre geografia Israelului, despre ce se scrie pe hârtie și pe internet, s-au făcut obiecții, aprecieri critice, referiri la fapte și întâmplări de aici și de acolo, s-a vorbit despre cultură și rostul educației, despre schimbarea lumii, a omului, a vieții… In toate domeniile MBB era la el acasă, știutor, original, pertinent. Nu mai puțin doamna Cornelia, care e bine umblată prin cultura lumii. Și privindu-i pe cei doi oaspeți români, m-am gândit că Mihai a avut mai mult noroc decât Dante. Cel puțin într-o privință. Dante a rămas cu Beatrice doar în visurile lui. Mihai s-a îndrăgostit de Cornelia – și uite-i împreună, atât de frumoși, aureolându-se unul pe celălalt. Cred că s-ar putea naște o scriere nouă: „Divina împlinire”.

      La plecare s-a mai găsit un strop de Chianti: Să mai vii, domnule ambasador al literelor românești!- am închinat eu. E o adevărată plăcere, dragă Mihai, să te avem lângă noi ! Și sărut mâna, doamnă Cornelia. De dumneavoastră depinde „Divina împlinire” !…