Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TEATRU » ANA CRISTINA POPESCU: Eu sunt Alexandru

ANA CRISTINA POPESCU: Eu sunt Alexandru

Scena I

 Decorul: O morgă dotată cu o masă îmbrăcată în faianță, pe masă câteva instrumente, o targă, imaginea unor congelatoare de fundal, câteva scaune într-un colț.

Personajele: Alexandru, Femeia, Doctorul, Femeia Nebună, Femeia gravidă, Polițistul, Femeia de serviciu.

Alexandru (pe un scaun, lângă el, pe un alt scaun, mai multe foi și chitanțe): Eu sunt Alexandru. De ceva timp încerc să evadez din cerc, însă mă rătăcesc cu fiecare rotire, mai profund, pe urmă mă izbesc puternic de fiecare punct, alunec și cad pe o altă axă. Sunt într-o continuă cădere și rotație. Am înțeles. Din cerc nu poți să fugi. Eu totuși încerc acest lucru. Cred că noi, ființele vii, ne-am născut într-un cerc. (Studiază niște chitanțe și foi.) Atâta hârtie pentru nimic, pentru cineva care nu mai există, s-a dus, îl pregătim ca să-l ascundem sub pământ. De trei ani mă pierd printre ele. M-am angajat la o firmă de servicii funerare, singurul loc de muncă disponibil în acel moment crunt al existenței mele, momentul când mi-au murit cei dragi într-un accident. M-a văzut patronul firmei la care lucrez în prezent cum îi spăl și îi aranjez pentru ultimul drum. A considerat că am talent și mi-a spus că ar avea nevoie de un om ca mine la firmă. Am acceptat. Ce altceva puteam să fac? Eram șomer. Din acea zi mă rotesc printre cadavre și chitanțe. Aranjez mortul, tai chitanța, îl predau familiei pentru funeralii. Parcă aș fi Charon ce așteaptă să primească moneda spre a-i trece râul către lumea umbrelor. De fapt sunt mai prigonit decât luntrașul din mitologia greacă. Eu spăl cadavrele, eu le îmbrac, eu le fac să arate respectabil, pe urmă primesc moneda, tai chitanța și le transport la capelă. (Lasă foile și se apropie de masă.) Aici sunt chinuite cadavrele. (Ia o foarfecă chirurgicală, o studiază, pe urmă un ac, o daltă, un ferăstrău.) Vă imaginați ce rol are ferăstrăul și dalta? (râde) E cumplit. (Lasă obiectele și începe să se plimbe.) Astăzi s-au adunat prea mulți morți. În fiecare congelator e câte un mort. Pe toți, dar pe toți i-am făcut să arate bine. Acum aștept ca familia fiecărui decedat să vină cu actele ca să le predau ultima opera de artă. Trist. Până la urmă e și asta e o artă. N-aveți idee ce teribil este să lucrezi cu morții! Nu te ascultă, se lasă greu când încerci să potrivești pe trupul lor haine sau încălțăminte. (Se plimbă.) Da. Am pățit ceva straniu. Simțurile mele au devenit foarte încăpățânate de când cu noul meu loc de muncă. Simt mirosul morții cu ceva timp înaintea evenimentului. E crud, foarte crud! V-aș întreba pe voi ceva. Dacă viața ar fi un miros câți dinte voi l-ați percepe și ați alerga după el pentru eternitate? (ascultă) Viața nu are miros? Vă înșelați. Și viața și moartea au miros, totul este să ne ascuțim simțurile. Să vă explic! De fapt ce să vă explic? (ascultă) Mirosul vieții? Oricum nu veți înțelege. Pentru a-l înțelege trebuie să-l simțiți. El curge, curge prin toate particulele, se rotește ca într-un cerc. (Se plimbă.) Am încercat să scriu un text, un text despre povara cercului, dar nu-i găseam titlul. Inițial m-am orientat spre un titlu banal „Un cerc de la naștere la moarte.“ (Apare o femeie.)

Femeia: Bună ziua!

Alexandru: Bună ziua! Aveți actele?

Femeia: Ce acte?

Alexandru:Actele pentru ridicarea corpului celui decedat.

Femeia: Eu am greșit drumul, m-am rătăcit. Am fost să-mi vizitez o prietenă la maternitate, la etajul VI, pe urmă am coborât prea multe scări.

Alexandru: Ați ajuns la morgă.

Femeia: Am observat. M-am învârtit pe scări, pe coridoare, am coborât și am ajuns aici. E bine că nu m-am aflat singură în acest loc. M-aș fi speriat simțind răceala morții fără o vietate alături.

Alexandru: Așa este la început. Toți ne speriem, pe urmă ne obișnuim. E ca într-un cerc, un cerc de a cărui povară încercăm să scăpăm toată viața, iar la final constatăm că nu am făcut niciun pas în afara lui.

Femeia: V-am auzit vorbind despre un cerc, un cerc de la viață la moarte.

Alexandru (zâmbind): Așa este viața omului, un cerc de la viață la moarte, unul se naște, altul râde, unul moare, altul plânge.

Femeia: Da. Suntem prizonierii unui cerc.

Alexandru: Dacă ai avea timp ți-aș explica.

Femeia: Aici? La morgă?

Alexandru: E cel mai potrivit loc. Vino!

(O ia de mână și o duce spre scaune. Se așează și el, dar și femeia. Alexandru îi arată foile cu însemnările lui.)

Femeia (citind de pe foi): Povara cercului.

Alexandru: Un posibil titlu. De o săptămână caut un titlu pentru un text despre viață și moarte, un titlu ce nu-l găsesc.

Femeia (citește de pe foi): Evadare din cerc.

Alexandru: În momentul în care omul e conștient de povara cercului încearcă să evadeze din el.

Femeia: A reușit cineva să evadeze din cerc?

Alexandru: Da.

Femeia: Cine?

Alexandru: Artiștii.

Femeia: Artiștii?

Alexandru: Ei reușesc să rupă cercul, să zboare în exteriorul lui, să culeagă stelele, pe urmă sunt zdrobiți de câte o rază de lună, cad în punctul din care cercul își trasează multitudinea de puncte și închid ochii obosiți de povara clipei din văzduh.

Femeia: Eu am cunoscut un bărbat. L-am iubit mult. Aș fi făcut orice pentru el, puteam merge până la sacrificiul suprem. El profita de acest lucru. L-am auzit cândva spunându-i unui prieten că n-o să-mi ceară niciodată luna, se mulțumește doar cu razele ei.

Alexandru: Din cauza aceasta mai ești în viață. A cules doar razele lunii până ți-ai pierdut strălucirea, pe urmă te-a aruncat la coș ca pe o floare ofilită.

Femeia: Am obosit la un moment dat.

Alexandru: Iar el văzând că luna a rămas fără raze a plecat.

Femeia: A plecat departe. Nu și-a întors o clipă capul. L-am urmărit cu privirea până s-a pierdut în zare. A zburat. Eu am rămas uscată și singură.

Alexandru: Un cerc obscur.

Femeia (citind de pe foi): Cetățenii din cercul obscur.

Alexandru: Trăim într-un cerc întunecos. Lumina nu poate pătrunde cercul nostru. Totul este nedeslușit, neînțeles.

Femeia: Cât adevăr!

Alexandru: Credeam într-un timp că e cel mai potrivit titlu pentru text, dar m-am înșelat. Eu încerc o evadare din cerc, nu pot accepta întunericul din jur și vreau să evadez, să culeg stelele, dar să nu mă mai întorc în punctul central pentru a mă dizolva.

Femeia (citind): Cu mintea pe cerc.

Alexandru: Doar atunci când te concentrezi puternic reușești să treci dincolo de cerc, însă în momentul în care luneci ajungi prizonierul ochiului ce te soarbe pentru totdeauna.

Femeia: Robul cercului.

Alexandru: Cercul osândei.

Femeia: Suntem osândiți la moarte. Pretutindeni se simte mirosul ei dulceag.

Alexandru: Cercurile durerii.

Femeia: A fost dureroasă plecarea lui

Alexandru: Doare nașterea, despărțirea, moartea, dor florile și spinii, dor apele, vântul și stelele.

Femeia (răsfoind filele aruncate pe scaun): Rugăciunea în cerc.

Alexandru: Am încercat să mă rog. O secundă am crezut că rugăciunea a rupt cercul, dar săgeata galbenă s-a întors la mine.

Femeia (aruncând o filă pe podea, cu ochii pe o altă coală): Viața în cerc.

Alexandru: Suntem condamnați să viețuim în cerc, cercul osândei noastre, cercul fructului oprit.

Femeia (aruncând filă după filă): Alerg în cerc. Merg în cerc.

Alexandru: Suntem mereu în mișcare și nu reușim să evadăm dincolo de cerc.

Femeia: Privește dincolo de cerc!

Alexandru: Aceasta este durerea cea mai mare, să privești dincolo de cerc, să privești cum lumina se depărtează de tine și viața ți se scurge treptat. Eu văd acest lucru zi de zi. De trei ani mă zbat în același năvod.

Femeia (citind și aruncând filele): Cercul financiar.

Alexandru: Am avut un prieten. Mamă, ce încurcături financiare s-au înnodat în viața lui! A făcut un împrumut la bancă, pe urmă a pierdut serviciul, s-a împrumutat iar și iar, din eșec în eșec a mers. Acum doarme prin parcuri. A pierdut tot. Îl mai întâlnesc la câte un priveghi. Acolo stă până ce pleacă ultimul om venit să-și ia rămas bun de la cel care nu mai e printre cei vii. Mai mănâncă și el câte o bucată de cozonac. Viața lui a devenit o ruină.

Femeia: Ruine!

Alexandru: Ruine și umbre!

Femeia: Împrumutul! Greșeala!

Alexandru: Ruina a ceea ce a fost și umbra a ceea ce a devenit.

Femeia (citind și aruncând alte foi): Cercurile foametei.

Alexandru: De trei ani îi observ.

Femeia: Pe cine?

Alexandru: Pe mizerabili.

Femeia: Care mizerabili?

Alexandru: Pe cei care n-au ce mânca, pe cei care nu au unde sa-și plece capul pentru odihnă.

Femeia: Au pierdut tot.

Alexandru: Și cei care se ascund în spatele unor ziduri plâng de foame și sunt pe cale să piardă totul.

Scena II

(Un doctor duce  la morgă o femeie într-un scaun cu rotile, legată într-o cămașă de forță. Alexandru și femeia abandonează foile și se uită la cei doi.)

Doctorul: Aici este.

Femeia nebună (urlând și zbătându-se): Lasă-mă să-l văd!

Doctorul: Nu știu în ce congelator l-au pus pe colegul meu.

Femeia nebună: Lasă-mă! O să-l caut!

Doctorul: A murit încercând să te ajute.

Femeia nebună (calm): Sunt vinovată. Doar eu sunt vinovată! L-am omorât, pentru că nu m-a înțeles. (urlete femeii nebune)

(Doctorul scoate din buzunar o seringă și o injectează pe femeie. Alexandru se apropie de femeia nebună și se așează în genunchi în fața scaunului cu rotile, sprijinindu-se de mânerele acestuia și privind-o.)

Alexandru: Tu?

Femeia nebună (cu privirea tulbure): Cine sunt eu?

Alexandru: Credeam că ai murit. În urmă cu trei ani mi s-a comunicat că ai murit. De ce?

Femeia nebună: Cine sunt eu?

(Doctorul încearcă să ia femeia nebună, dar Alexandru ține de scaun.)

Alexandru: Trăiește! (îi atinge fața cu mâinile)

Femeia nebună (își trage capul pe spate): Cine ești? Cine sunt eu?

Doctorul: Ești soția colegului meu care-a murit!

Alexandru: Este soția mea despre care mi-ați spus că a murit în urmă cu trei ani!

Femeia nebună (privindu-l pe Alexandru): Soția ta?

Alexandru: Nu-ți mai amintești?

Femeia nebună: Accidentul. Copiii. Mama. Doream să uit tot, să fiu altă persoană, să iau viața de la început, pe o altă  cale.

Alexandru: Ai ales calea șerpuită, calea vicleniei, a umbrei, nu calea dereaptă a emirului de care erai foarte încântată când îmi recitai „Noapte de decemvrie“ a scriitorului Alexandru Macedonski. Nu ai ales să te bucuri de lumina stelelor, ci de iluzia de-o clipă a razei lor.

Femeia nebună: Când stelele au dispărut în ceață a apărut el, doctorul. Am refuzat să le mai caut. Ce rost avea? Doctorul m-a ajutat să uit și să mă bucur de licuriciul de-o clipă.

Alexandru: Te-a ajutat să mă uiți?

Femeia nebună:  Cine ești tu?

Alexandru: Eu sunt soțul tău, nu doctorul!

Femeia nebună: Doctorul, el m-a ajutat să uit!

Alexandru: Care doctor?

Doctorul (trăgând de scaun): Să mergem!

Alexandru (ținând scaunul): Trăiești! N-o să-i mai las să-ți facă rău!

Femeia nebună: Nu mi-a făcut nimeni rău. Eu am făcut rău tuturor celor din jurul meu. Pe cine-am atins, am uscat, l-am uscat precum arde fulgerul un arbore aflat în putere.

Alexandru: Atunci de ce te-au legat într-o cămașa ca pe nebuni, dacă nu ți-au făcut rău? Tu erai o femeie rațională.

Doctorul: Să mergem! (același joc al scaunului)

Alexandru: Nu mergeți nicăieri, până nu aflu adevărul!

Doctorul: Ce adevăr? Colegul meu s-a îndrăgostit de soția ta și a ajutat-o să uite tragedia vieții ei.

Alexandru: A sedus-o.

Doctorul: A ajutat-o.

Alexandru: Doar eu aveam dreptul s-o ajut.

Doctorul: Bărbații nu sunt stăpânii femeilor, ca să ceară drepturi. A apus vremea când soția nu avea voie să facă un pas fără acordul soțului.

Alexandru: Nu eram stăpânul ei. Eram cel mai bun prieten al ei, iar ea prietena mea cea mai bună. (către femeia nebună) Cum ai putut uita prietenia noastră? De ce ai lăsat dragostea noastră să moară?

Femeia nebună: L-am omorât pe doctor. Eu l-am omorât. I-am picurat venin în cafea. Acum trebuie să fac pe nebuna.

Alexandru: Chiar ai omorât un om?

Femeia nebună: Un om ce s-a dat drept soțul meu când eu refuzam, de durere, să-mi amintesc cine sunt.

Alexandru: Ești pierdută.

Femeia nebună: Am pierit în urmă cu trei ani într-un accident.

Femeia (care între timp a răsfoit foile de pe scaune aleargă spre ei): Cotangentă pe semicerc.

Alexandru: Nu am rezolvat nimic. Privește! (îi arată mâinile pe care avea formule matematice tatuate, reacții chimice, figuri geometrice)

Femeia (atingând mâinile lui Alexandru): Câtă știință! Câte calcule!

Alexandru: Fără rezultat.

Femeia: Cărarea șerpuită a vieții?

Alexandru: Nu.

Femeia: Doctorul?

Alexandru: El a refuzat truda, cărarea cea dreaptă și a murit înveninat după o clipă iluzorie.

Femeia: A fost otrăvit de mersul șerpuit.

Femeia nebună (râde): Sunt liberă!

Alexandru: Ești osândită.

Doctorul: Suficient!

Femeia (citind de pe o foaie care o avea la ea): Cercul spovedaniei.

Femeia nebună (râde): M-am spovedit. Ieri m-am spovedit. A venit un preot să se roage pentru bolnavi și m-a ascultat. Mi-am plâns păcatele. (plânge)

Femeia: Cercul mântuirii.

Doctorul: Omori și aștepți să fi iertat?

Femeia nebună: Înșelătoria.

Femeia: Cercul diabolic.

Alexandru: Totul se rotește. Toate pornesc dintr-un punct și când ai nălucirea că ai depășit cercul, te reîntorci în același punct.

Femeia nebună: Duminică mergem la biserică, Alexandru?

Alexandru: La biserică? Duminică? Ce mult timp a trecut!

Femeia nebună: Muzica! Îngerii cântă!

Alexandru: Totul e o muzică.

Femeia: Muzica cerului.

Alexandru: Cercul pe note muzicale.

Femeia: Fiecare om are muzica lui.

Alexandru: Cercul lui muzical.

Femeia nebună: Văzduhul cântă.

Doctorul: Sunteți nebuni.

Femeia nebună: Ascultați! Scârțâitul răcitoarelor! Ce muzică! Totul geme, scârție, se ondulează.

Alexandru: Cântă!

Femeia: Muzica fiecărui lucru.

Femeia nebună (către doctor): Ascultă-ți muzica!

Doctorul: Să mergem! (același joc, trage de scaun, atât el cât și Alexandru)

Femeia (oprind la rândul ei scaunul smuls cu greutate de doctor): Cercul celest.

Alexandru: Omului nu-i este destinat un astfel de cerc.

Femeia nebună: Un cerc, un pătrat și o minte diabolică.

Doctorul: Să mergem! (reușește să plimbe scaunul câțiva pași)

Alexandru (din nou în fața femeii nebune): Mă recunoști?

Femeia nebună: Omul cu multe, cele mai multe defecte!

Alexandru: Molier spunea „Oricâte calități am avea, lumea se uită numai la defecte.“

Femeia nebună: Cercul.

Femeia: Din nou în cerc. Defectele și cercul.

Alexandru: Calitățile te ridică deasupra cercului.

Femeia (rupând ultima foaie): Omul din afara cercului.

Alexandru (aleargă după bucățelele de hârtie): Ai rupt-o! Chiar pe ultima ai rupt-o! Ai distrus orice posibilitate de evadare.

Femeia: Te-am ajutat să te depărtezi de cerc.

Alexandru: Mi-am pierdut cercul. Am pierdut orice protecție.

Femeia: Dar îți doreai să evadezi din cerc?

Femeia nebună: În ciuda defectelor el e mereu în afara cercului.

Alexandru (se lasă să cadă pe podea): Omul din afara cercului.

Femeia nebună: Iarăși te joci cu cercul!

Alexandru: Privește dincolo!

Femeia: De cerc?

(Alexandru se ridică și aleargă după o insectă. Își scoate pantoful și începe să lovească locurile unde acesta se așează, până ce o prinde și o omoară.)

Doctorul: Cum a reușit să pătrundă bondarul aici?

Femeia: L-ai omorât. Ce ai rezolvat cu acest lucru?

Alexandru: Nu mai deranjează pe nimeni.

Femeia: Și mai vorbeai de cerc.

Alexandru: Nu ai observat? Se rotea în cerc și cânta.

Femeia nebună: Oare muzica se rotește în cerc?

Scena III

(La morgă vine un polițist însoțit de o femeie gravidă.)

Femeia gravidă (se apropie de doctor și de femeia nebună): Criminalilor! Mi-ați omorât tatăl!

Polițistul: O să-și primească pedeapsa pentru ce au făcut. Nebunia nu este un refugiu, iar cel care a fost cu ideea e făptașul principal.

Femeia: Ce s-a întâmplat?

Femeia gravidă: Doctorul acesta s-a îndrăgostit de nebună, iar nebuna a considerat că e mai bine să-mi omoare tatăl care s-a milostivit de ea și a luat-o de soție.

Alexandru: De soție? Cum e cu putință?

Femeia gravidă: S-a îndrăgostit ca un adolescent.

Femeia nebună (se apropie cu ajutorul doctorului de femeia gravidă și îi privește burta, râde): O sferă. Un semicerc. O burtă ca și coama unui munte.

Femeia gravidă: Ai distruge tot?

Femeia nebună (râde): Tu sau fratele tău credeți că m-ați învins?

Femeia (către polițist): Și tu ești copilul acelui medic?

Polițistul: Da.

Alexandru: Și când spuneam că nu poți să evadezi din cerc. Te învârți și ajungi mereu în același punct.

Polițistul: Am venit după trupul neînsuflețit al tatălui nostru.

Alexandru: A venit familia. Pot să vorbesc. Eu l-am omorât pe doctor. Tatăl vostru mi-a furat soția. A lăcomit la oița mea. L-am omorât și acum aștept să văd lacrimile celor ce l-au iubit.

Polițistul: Acum e limpede totul. (scoate cătușele și îl arestează pe Alexandru) O să fii numărul 60 în noua închisoare de maximă siguranță. O să primești ce meriți acolo.

Alexandru: Eu sunt LX. Eu sunt ALEXANDRU.

(Polițistul îl ia pe Alexandru, urmat de femeia gravidă.)

Femeia (se apropie de nebună): Te-a iubit mult. Și-a sacrificat libertatea pentru tine.

Femeia nebună: E a doua oară când moare în locul meu. Prima dată a făcut-o demult. Urma să ne căsătorim și eu i-am cerut toate avuțiile. Toată avera lui a trecut-o pe numele meu de a ajuns să spele morții. Acum și-a sacrificat libertatea.

Doctorul (o dezleagă pe femeia nebună): Nu mai trebuie să ne prefacem. Suntem liberi. (Pleacă cu femeia nebună îmbrățișați și fericiți.)

Femeia (adunând foile rupte): Același cerc, aceeași femeie, același sacrificiu și totuși, Alexandru e liber, e mai liber ca niciodată. Alexandru și-a ascultar inima. (adună foile rupte) Alexandru? 60? LX? Cercul? Dragostea și moartea. Și-a salvat dragostea într-un loc al morții. (adună) Mereu în cerc încercăm să ajungem dincolo de el. 0 e de fapt un cerc, 6 e o încercare a evadării din cerc. 60.

Femeia de serviciu (vine la morgă): Cine sunteți?

Femeia: Eu sunt Alexandru.

Femeia de serviciu: Alexandru?

Femeia: Eu sunt Alexandru și am adunat aici taina cercului (arătând foile rupte și adunate).

(Femeia pleacă.)

Femeia de serviciu: O nebună ce s-a rătăcit la morgă. Poate a pierdut pe cineva drag. (Începe să spele pe jos.)

(Din volumul „Sinusoide“, volum aflat în lucru) – Piesă într-un act