Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » MARTURISITORI » PETRE ŢUŢEA-ASTRUL AGOREI CREŞTIN-ORTODOXE DE GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

PETRE ŢUŢEA-ASTRUL AGOREI CREŞTIN-ORTODOXE DE GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 << Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

           scuturile voievozilor e egală cu zero.>> 

                                           (PETRE ŢUŢEA)

 

   „… anistorismul lui Petre Ţuţea merge atât de

       departe încât filosoful contestă revoluţiile.

       El spune că revoluţia a avut loc o singură dată:

          la apariţia lui Hristos.”

                                          (GABRIEL STĂNESCU)

 

   Petre Ţuţea este o cascadă mistică a gândirii aforistice revărsată tuturor primitorilor ca o mireasmă a Ortodoxiei. Inteligenţa clarvăzătoare ce fascina prin claritate, profunzime şi esenţial înflorea într-un sublim proverbial ca surâsul Astrului la chemarea Luminii. În Oracolul minţii sale a odrăslit suferinţa, nădejdea şi dragostea pentru marele său popor dac, ca o împlinire în Filosofia nuanţelor, ca o mulţumire adusă revărsării Harului lui Dumnezeu, ca o călăuzire a pătrunderii Dincolo: „Putinţa omului de aici de a pătrunde dincolo, în chiar această viaţă, constitue experienţa mistică a fiecăruia din noi. Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de aici, prezenţa ei în fiecare moment al istoriei, constitue înţelegerea mistică a existenţei.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 25)

   În caracterul şi conştiinţa sa de mare boier creştin, gândirea şi harul i-au dăltuit destinul unui mare ARTIST, înveşmântându-i viaţa în Zorii GENIULUI.

   Petre Ţuţea s-a îmbrăcat cu lumina CUVÂNTULUI ca şi cu o haină de nuntă.

   În faldul literelor libertine şi somptuoase, Gânditorul creştin a urzit cu duhul adevărului primit, viaţa în regalul comuniunii Hristice: „Destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (Sf. Ap. Pavel-2 Corinteni, 3, 6-7)

   Vorbirea lui era o podgorie aleasă, iar licoarea cuvintelor musteau în om aţâţări de nestemate şi aromate azururi, precum o cuminecare de Sfânta Înviere.

   „Un om ca Petre Ţuţea, spunea Ion Coja, este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur.” (Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 82)

  Cuvântul-ciorchine îşi picura boabele de lumină pe sufletul lui însetat de viaţă, pe cugetul lui înfometat de spirit, pe experienţa ascetico-mistică a dovezilor axiologice ce pogoară Revelaţia dumnezeiască, pentru a da sens dualităţii spirituale a omului chemat şi ales (spiritualitatea ca trăire religioasă şi spiritualitatea ca viaţă culturală), ambele circumscrise slujirii Hristice, ambele slujirii creaţiei geniale, odrăslită în faptele cele pline de taină: „Fiecare faptă are o cauză dar mai ales fiecare faptă are o taină… Ce ştiu sigur e că taina predomină. O pot asemui cu umbra care se întinde pe un deal într-un asfinţit; aproape totul e acoperit, aproape totul; şi totuşi, undeva, o stâncă albă sau o coamă împădurită străluceşte orbitor.” (Mariana Brăescu-Silvestri, Câtă Creaţie, Atâta Mister, în Cuvinte pentru Urmaşi. „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Vol. 1. Ed. Carpathia Press-2005, p. 254)

    Destinul marelui Gânditor creştin-Petre Ţuţea a avut pentru Neamul dacoromân peste sensul metafizic, o valoare de sinteză, împlinită ca o pliromă a dualităţii spirituale, unindu-le într-o cuprinzătoare trăire filocalică cu experienţa Suferinţei şi a Jertfei creştine asumate pentru Înaintaşi şi pentru Dumnezeu.

   Dincolo de mireasma ortodoxiei, destinul filosofului respiră ca un duh al culturii revărsându-se peste iubirea ce nu se stinge, de neam şi de ţară: „Nu văd de ce ar fi perimată iubirea de ţară şi neam. Mi-e drag acest popor cu bune cu rele. Îmi sunt dragi oamenii. Am învăţat acest lucru de copil. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti tot ce frământă, tot ce este creaţie divină. Niciodată nimeni nu va putea triumfa în faţa cugetului curat plin de lumină.” (Mariana Gurza, Îmi las pana să scrie aşa cum simt, aşa cum Cel de Sus mă învredniceşte, în Mărturisirea de Credinţă Literară. Scrisul ca religie la Români în preajma anului 2000. Vol 1. Ed. Carpathia Press-2008, p. 57)

      Soarta creştinului autentic care tinde spre înalte valori, spre luminarea celorlalţi mai puţin hărăziţi devenirii, spre o apoteoză a demnităţii creştin-naţionaliste constă tocmai în călăuzirea firii sale pe drumul destinului spiritual, atât ca urcuş mistic cât şi ca năzuinţă culturală: „Ca scriitor de limba română, în străinătate nu prea ai destin, te poţi rata foarte uşor. Nu prea ai şanse… Dar eu sunt optimist. Mă bazez pe voiciunea inteligenţei olteneşti, pe ambiţia specifică oltenilor şi pe şansa de a trăi în lumea liberă!” (Florentin Smarandache, Cuvânt Către Urmaşi Şi Înaintaşi, în Cuvinte…, op. cit. p. 212)

   În Cuvântul ales pentru opera creativă, pentru comunicare, pentru comuniune, cântă muzica literelor împodobite ca Iile pe frumoasele fecioare dace, dar vorbele rostite de jun ori senior trebuie să fie luminate permanent de har.

   Aşadar, în fiinţa şi persoana creştinului sunt doi luminători, Sinele:  Junele, Zianul, Cavalerul, rostirii şi Celălalt, înaintemergătorul: Seniorul, Sacerdotul, Înţeleptul, devenirii, înnoirii, rostuirii noastre: „… am înţeles uşor înspăimântat că înlăuntrul meu, în afara ţesuturilor biologice, creier, sentimente şi tot ce mai conţine o fiinţă omenească, mai <<locuieşte cineva>>. Nedefinibilul Celălalt care are alte obiceiuri, alte manifestări, alte stadii ale maturizării. După îndelungi analize mi-am dat seama că acela reprezintă sunetele numelui meu-nu aparenţa-Dăncuş… Aparenţa aceasta l-a căutat mult pe celălalt. Astfel s-au născut poezia, muzica, sculptura, arta numelui meu.” (Ştefan Doru Dăncuş, A fi cum vrea Cel de Sus, în Mărturisirea de Credinţă…, op. cit. p. 28)

   În Creaţia lui Dumnezeu, Omul a primit întâia poruncă de a deveni el însuşi dumnezeu. Toate cărările virtuţiilor creştine străbat continuu această Cale divină. Înainte de a deveni dumnezeu în Cer, însă, trebuie să ajungi dumnezeu pe pământ: să ai un caracter ales, o bună-cuvinţă, o conştiinţă curată, o dreaptă credinţă în Adevăr, un nobil crez al Libertăţii, o slujire a Cuvântului, o bucurie a Suferinţei, o dăruire deplină a Dragostei, un lac, o pădure, un loc mirific ca Botenii de argint (Argeş) ai Odraslei de aur Vlăşcene sau o Cetate vâlceană pe malul Oltului ca cea a clucerului nostru Măldărescu: „La Râmnic m-am bălăcit în apele Oltului până când am reuşit să-i stăpânesc învolburările, asta cu mult înainte ca hidroenergeticienii să-i pună <<căpăstru>> (într-un fel i-am ajutat şi eu).” (Ion Măldărescu, Provincia, Rezervaţie a Bunei-Cuvinţe, în Mărturisirea…, op. cit., p. 9)

   Dumnezeul pământului mai presupune O Vatră strămoşească în care să ardă focul iubirii naţionalist-creştine: O Ţară frumoasă ca soarele de pe cer ori Ţara Pe Care O Iubesc a MARIEI-Regina României: „… românii erau fericiţi şi măguliţi de faptul că eu, Regina lor, prinţesa născută într-o ţară îndepărtată, am fost atrasă atât de mult de farmecul ţării mele de adopţie, încât am reuşit să o descriu atât de potrivit.” (MARIA Regina României, Ţara pe care o Iubesc Memorii din exil. Trad. din eng. de Maria Berza. Ed. Humanitas, Bucureşti-2016, p. 7), volum ce întregeşte trilogia Jurnalului de Război al frumoasei şi inimoasei Crăiese, dăruit de amicul meu Românul şi bibliofilul Dumitru Ionescu cărţi din nesecatul lui izvor de DĂRUIRE. Spun DĂRUIRE şi nu donaţie, fiindcă donaţia este un act civic, nereligios, firesc, chiar filantropic sau propus, cu scopul de a ajuta pe cineva anume.

   DĂRUIREA-izvorăşte din sentimentul nobil şi divin al PRIETENIEI, care la rândul Ei este DARUL Lui DUMNEZEU. Aşadar, DARUL unui PRIETEN este DARUL lui DUMNEZEU!

    Prin urmare, Omul-dumnezeu, Mărturisitorul, Profetul, Sfântul trebuie să-i întrupeze pe ceilalţi chemaţi, iubirii Pământului şi libertăţii Cerului său.

   Mulţi sunt chemaţi. Expresia Mântuitorului face referire la lupta cea mai grea a omului: lupta cu sinele-sălaşul ispitelor.

   Puţini sunt aleşi. Sunt cei care acceptă lupta cu sinele, conştientizând însă neputinţa proprie, dar putinţa Harului, taina Celuilalt.

   Toate prigonirile oricât ar fi de ucigaşe pot fi biruite prin credinţa în Adevăr, prin suferinţa acceptată  şi martiriul dorit al Crucii premergătoare Învierii.

   În perioada atroce a regimului diabolic bolşevic România devenise un univers concentraţionar. Două fronturi s-au năpustit atunci asupra Balaurului roşu: rezistenţa anticomunistă din Munţi şi rezistenţa religioasă preponderent ortodoxă din închisori: „Pe lângă pilonul rezistenţei armate din Munţii Carpaţi, împotriva comunismului, România a avut şi o latură spirituală, religioasă, fundamentală, a rezistenţei la fenomenul ateist al comunizării: martirii şi mucenicii din temniţele comuniste.” (Ionuţ Ţene, Contra curentului. Radiografii istoriografice post-moderne. Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca-2015, p. 309)

   Adevărul şi Iubirea sunt cele două aripi ale dreptei credinţe care te urcă în Cer.  Împreună ele sunt Stâlpul şi Temelia nemuririi creştine. Nimic nu justifică renunţarea le ele. Chiar cu preţul vieţii, Adevărul şi Iubirea rămân nepreţuite. Sacrificiul total pentru Adevăr ori jertfa pentru Iubire sunt fapte dumnezeieşti: „Dacă instanţa va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi a muri pentru Adevăr! (Mircea Vulcănescu, Creştinismul în Lumea Modernă. Răul veacului şi Criza Bisericii. Ed. Cuvântul Ortodox, Bucureşti-2013, p. 18)

   Acest fapt al luptei pentru Adevăr, Libertate şi Iubire l-a însufleţit şi pe Gânditorul nostru creştin Petre Ţuţea să urce Drumul robilor,biruitor la Cer.

 

   El şi-a făcut din vis, pavăză strămoşească, din cuget, cântare şi rugă, din viaţă, Cuvânt, din menire, mărturisire, din ortodoxie, românism, din credinţă flamură a unităţii naţionale, încorporând astfel o Generaţie de aur, mai multe generaţii viitoare de români merituoşi religios-spirituali: „Straşnică generaţie! Cea mai vitează din toată istoria neamului. Generaţia care a sângerat cel mai mult, dar a făcut cel mai mult. Au adus prin sacrificiul lor neamul românesc la deplină unitate, extinzând România de la Nistru până la Tisa, aşa cum au visat românii, toţi românii, de la regele Decebal şi până la copiii din parc. Sraşnică pregătire morală şi naţională trebuie să fi avut această fericită generaţie între toate generaţiile luptătoare ale neamului.” (Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele. Ed. Trinitas, Iaşi-2008, p. 54)

  Tăcerea gânditorului, care era mult mai rară decât comunicarea, te adâncea în profunzimea unei Taine mirifice, înfiorându-te serafic, copleşindu-te mistic. În tăcere Cuvântul se înseninează în duh, în undă cosmică, pentru ca apoi să ţâşnească într-un torent de lumină: „Ţuţea îşi înălţa vocea ca un colţ de stâncă în mijlocul apei, ascuţit, semeţ, dureros de subţire spre vârf-nici o pasăre nu putea să se odihnească, ci doar să se învecineze, zburând-, având în adâncuri nebănuita temelie a tăcerii, zonă în care nici un peşte nu tulbură apa şi nici o plantă nu-şi unduieşte podoaba.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2015, p. 78)

   În sufletul aprins al Rugului său, tăcerea filosofului încingea necuprinsul spaţiilor siderale evidenţiind şi mai profund chipul gânditorului: „Sensibilitatea cuibărită în faliile sufletului s-a sedimentat concret încă de când desluşeam cu ochi miraţi literele alfabetului, sonoritatea cuvintelor, înţelesul, fascinaţia şi bucuria trecerii în lumea lor. De altfel, cărţile au adus vieţii mele comoara învăţămintelor, dezgolind suflete de oameni ce au fost trup şi au rămas cuvinte, pline de harul înţelepciunii…” (Mirela Nicoleta Hîncianu, Sintagma Tăcerii, în Mărturisirea de Credinţă Literară…, op. cit. p. 187)

 

   CUVÂNTUL-VORBIREA-CĂRŢILE!

 

   Divină Lumină! Sublimă exprimare! Dumnezeiesc Dar!

   Această trinitate-împlinită Comoară şi deopotrivă Povară: „Am cărat cu mine, ca mai toţi românii emigranţi, valize pline cu cărţi româneşti. Vroiam să mă înconjor de o mică Românie… literară, pentru a nu fi chiar atât de singur printre străini, pentru a nu uita de unde am plecat, de prieteni, de strămoşi, de limbă, de cultura mea naţională.” (George Roca, Age Quod Agis în Mărturisirea de Credinţă Literară, vol 1. Scrisul ca religie la Români în preajma Anului 2000. Ed. Carpathia Press-2006, p. 195)   

 

   Petre Ţuţea a unit în albia meditaţiei sale spirituale toate izvoarele limbajului, metalimbajul-cult: lingvistic, artistic, filosofic, teologic, mistic, filocalic,   revărsând asupra realului, Delta cunoaşterii-taina Cuvântului, ca expresie definită a Totului revelat în actul creativ-sofianic, reverberând curiozităţi, clarităţi şi voinţă în individ şi esenţialul ca aprofundare în comunitate, întronizând astfel comuniunea naţională ca unitate de har, de limbă şi spirit.

   Unitatea integrităţii şi libertăţii unui neam este în gena sa religioasă, sădită de Providenţa divină, care trebuie continuu transcrisă istoric ca un veşnic ideal: „Milenara noastră istorie, consemnează ilustrul istoric militar Jipa Rotaru, este jalonată de nenumărate bătălii, de jertfe şi sacrificii fără seamăn pentru păstrarea fiinţei naţionale, pentru apărarea drepturilor fundamentale ale poporului.” (Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Făurirea României Mari în Retrăiri Istorice În Veacul XXI. Ed. Anca-2009, p. 15)

   Dumnezeu prin providenţiala Sa Dăruire adusă pământenilor de suflet, ne alege Eroii, Poeţii, Călăuzitorii, Profeţii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii, dar cred că ne va rezerva şi un alt moment divin al Recursului extraordinar la Ortodoxie.

 

   La cinstirea neîngrădită şi integrală a tuturor Înaintaşilor noştri dumnezeieşti, chiar dacă fără voia politicienilor, politrucilor, alogenilor şi a ocultei, au ajuns în Ceruri: „Ţara noastră a avut milioane de eroi, luptători, sfinţi şi mărturisitori  în secolul XX, cei mai mulţi dintre ei rămaşi neştiuţi cu numele până astăzi. Unde sunt urmaşii acestor oameni? Unde sunt milioanele de rude care astăzi ar trebui să le apere memoria şi să nu permită o recomandare a lor? Cercetaţi-vă familile, întrebaţi bunicii, bătrânii din sate şi descoperiţi eroii din familiile voastre şi cinstiţi-i!” (Cezarina Condurache, Chipuri Ale Demnităţii Româneşti. Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor. Ed. Evdokimos. Fundaţia Profesor George Manu-2015, p. 161)

 

   În diversitatea de idei multicolore a oamenilor, în varietatea gândirii lor raţionale sau iraţionale, morale sau amorale, altruiste ori egoiste predomină totuşi ispita absolută: Adevărul. Căutarea la cei mai mulţi, care acoperă aria ignoranţilor sau raţionalilor se aşterne ca o Mlaştină a disperării.

   Pentru cei puţini, pentru temerarii-mărturisitori care urcă Muntele suferinţei-creştinii practicanţi, slujitori ai Cuvântului-Întrupat, Adevărul este întâlnit pe Drumul cunoaşterii de sine, pe Calea jertfei curate, cum afirmă Bădiţa al meu, Petru Baciu-poetul, luptătorul, nemuritorul mărturisitor : „Prin jertfe se înalţă un neam, prin jertfe trăieşte, prin jertfe vor birui copiii noştri deoarece orice jertfă e un bob de grâu, care, însămânţat în pământ, rodeşte.” (Petru C. Baciu, Sunt strigătul din urmă. Ed. Babel, Bacău-2012,p. 181)

   Prin atotprezenţa Sa, Dumnezeu este alături de fiecare inimă binevoitoare ce păşeşte senin pe Calea aflării Adevărului.

   Credinţa creştină şi raţiunea metafizică conduc omul de geniu spre experienţa mistică care devine evidenţa trăirii-comuniunea în duh cu Dumnezeu.

   Credinţa şi raţiunea sub veşmânt ortodox întăresc în omul creştin puterea Logosului asupra sufletului, luminându-l, iar celor Aleşi dăruindu-le Darurile Duhului Sfânt îi înobilează cu Harul-Cerul Culturii spre a lumina celor mulţi.

   Petre Ţuţea a îmbrăcat Cămaşa de sărbătoare a poporului său, ţesută pe picurii de sânge ai suferinţei, cu firul de argint al Crucii sale.

   Odrăslind din CUVÂNT, graiul gânditorului creştin şi-a înmiresmat cuvintele-mărgăritare, brodându-le pe frontispiciul CULTURII neamului Dac.

   Vorbirea cristalină cu o curgere perfectă, nimbată de elocinţă, ţâşnind dintr-o minte scăpărătoare, strălucind de inteligenţă, fascina ca izvorul bogat al unui râu de munte ce vine din adânc de milenii.

   „Apele Oltului, învolburându-se prin cataractele sale grele la obârşii şi curgând la vale, vor bolborosi multă vreme, prin zăvoaie, până ce vor primi la scaldă încă un adolescent care să crească şi să << devină stejarul falnic, plin de sevă şi forţă, acoperind cu coloanele sale terenuri întinse de cultură şi care să aibă înălţimea, rezistenţa şi strălucirea lui PETRE ŢUŢEA.>>” (Constantin Aronescu, Origini, Nr. 5-6, May-June, 2001)

   Credinţa ortodoxă şi naţionalismul său creştin l-au înfipt în strămoşeasca Glie dacoromână ca pe o Coloană a reazimului spiritual al Neamului. Spre acel dorit: ACASĂ. Spre revenirea noastră la Tradiţia străbună. La Noi înşine.

   <<Petre Ţuţea, o figură legendară a generaţiei sale, nu străluceşte numai în problemele de economie, în care este specialist, ci mai ales prin registrul vast în care discută problemele filosofiei, literelor, artelor etc. Identificăm, în cazul lui, modul elevat, al acestui tip de spiritualitate, în care asimilarea culturii se contopeşte cu proiectul existenţei înseşi.>> (Crăciun Bejan, Revista Familia nr. 2/ 1990)

   În comuniunea cu Petre Ţuţea sublimul ia o atitudine sacră de reverenţă, legiferându-i discursul spre Absolut-Aura Adevărului-Binelui-Frumosului.

   Erudiţia Gânditorului creştin nu este doar o mare Bibliotecă cu Ediţii de Lux, ci este eminamente o CETATE A CULTURII ORTODOXE cu ediţii de suflete.

   Dimensiunea sa religios-spirituală s-a sprijinit pe două înălţimi: CARTEA ca Everest al cunoaşterii şi CRUCEA ca pisc mistic al desăvârşirii.

   În universul CĂRŢILOR sale, Petre Ţuţea a înfipt CRUCEA lui Hristos în altarul Cuvântului, cuminecându-se cu har, dar şi împărtăşindu-se tuturor celor binevoitori, într-o comuniune culturală de spirit ortodox.

   Artur Gabriel Silvestri-marele istoric şi filosof al Culturii creştin-ortodoxe pentru care CARTEA a fost axa vieţii sale, inimosul Român fondator-slujitor al ROMÂNIEI TAINICE are în volumul documentar alcătuit de sociologul Teodora Mîndru, <<Fapta culturală>>, un capitol III, intitulat Cărţi în Dar cu subcapitolele: Casa mea a fost întotdeauna o bibliotecă, Cartea ca destin crucial, Darul cărţilor-măsura cea mai exactă a generozităţii, Ofranda cărţilor de sărbători, Darul cărţilor scrise de autor sau editate de el, Cărţi pentru românii de pretutindeni, Un dar pentru Voluntarii Cărţii de la Piatra Neamţ.

   Capitolul IV este dedicat Asocieţiei Biblioteci Pentru Sate, iar cel final al V-lea, Sprijin pentru Donaţii culturale.

   Personal m-am bucurat de Darul cel mare al lui Artur: Mariana Brăescu-Darul diafan al insuflării Filosofului culturii, care mi-a oferit cărţi de spirit.

   Trăirea creştină asemeni Ideii raţionale, pure, harice, trebuie să fie pătrunsă de esenţă mistică pentru revărsarea revelaţiei divine. Libertatea religioasă reclamă demnitatea spiritului pentru ca împreună să slujească Adevărului şi Iubirii: Frumosului sofianic. Omul creştin care tinde spre perfecţiunea ortodoxă se mişcă totdeauna spre transcendent, spre înnoire, spre devenire filocalică, taină, care pregăteşte purul să se îmbrace cu haina sfinţeniei croită din lumina Adevărului, prelinsă din Brocartul Luminii LOGOSULUI-ÎNTRUPAT, ce ni s-a revelat trinitar, teandric şi teofanic.

   Sfânta Tradiţie este Comoara sacră a Neamului nostru dacoromân-valori în care odrăsleşte naţionalismul creştin ortodox: „Nu poţi fi într-adevăr naţionalist fără să cunoşti în profunzime Tradiţia şi fără să trăieşti raportându-te la valorile ei…Fiindcă, pentru români, naţionalismul ca stare şi naţionalismul ca purtător al acestei stări sunt definiţi, cresc şi trăiesc doar în jurul crucii, tot aşa cum omul este construit anatomic în jurul inimii. Acesta este semnul particular şi diferenţiator al românilor în faţa altor neamuri. Şi tot aceasta este deosebirea esenţială între naţionalism şi patriotism.” (Mugur Vasiliu, Raportul orbului. Ed. Scara, Bucureşti-2013, p. 234-235)

  Trăirea creştin-ortodoxă nu se poate mărturisi fără crezul naţionalist şi invers. Cele două coordonate întrupate apostolatului mesianic definesc autenticitatea trăitorului în evul său hristico-evanghelic. Mândru de profesiunea sa de Român, Marele Petre Ţuţea, probabil gândind ontologic, rosteşte: <<Cea mai mare minune a lui Dumnezeu a fost aşezarea pe pământ a românilor!>>

 

   Vizitând un artist popular, badea Gheorghe, meşter în chimire din piele fină din renumita localitate Săpânţa, cucerit de paradisul Ţării Maramureşului, gânditor creştin a exclamat: „Maramureşul este locul în care Iisus Christos a coborât prima dată pe pământ.” (Aurel Ion Brumaru, Românul ca profesie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Op. cit., p. 46)

   În ciuda tuturor prigonirilor abătute asupra Neamului, ciopârţirea Trupului Ţării, mutilarea spirituală a sufletului Naţiei de către creştini şi atei la un loc, în pofida tuturor persecuţiilor răsfrânte asupra sa, Gânditorul creştin-Petre Ţuţea a rămas falnic, frumos, pilduitor, drept credincios şi darnic: „A fost un generos, era larg de la sine ca natura deschisă primăvara.” (Adrian Boeru, ibid. p. 54)

   Natura sa sublimă, purtată de o înfăţişare imperială de tarabostes geto-dac, îngemănată unui portret filosofic a avut întotdeauna sclipirile teologice de topaz aprinse pe aura geniului său în Agora celor prezenţi: „Ca şi filosoful atenian-Socrate, cunoştea în câteva domenii: filosofie, drept, economie, teologie, cam tot ce se ştia până la el, ca şi acela apoi a încercat deuteros ploum (a doua navigare), fiind mereu prezent în agora care, pentru el, era fie strada, fie cafeneaua, fie salonul său, de ce nu puşcăria.” (Adrian Boeru, Schiţă de Portret, în op. cit., p. 56)

 

   Cuvântul întru Adevărul revelat este lăcaşul sfânt al conştiinţei creştine-Golgota mistică ortodoxă. Cei ce liturghisesc Adevărul în Lumina Cuvântului slujesc de fapt Vieţii în toată plenitudinea ei sublimă de Iubire şi Frumos, întronându-şi astfel libertatea de a răspunde în faţa lui Dumnezeu şi a Istoriei.

   Momentele de răscruce ale unui neam binecuvântat sunt îngăduite de Sus, din ce în ce mai dese, ca seismele, pentru a consolida pământul, respectiv Vatra strămoşească, mai adânc în veşnicia Crucii existenţial-spirituale: „… observ că din zece în zece ani sunt momente de răscruce pentru societate şi pentru fiecare din noi. Pe lângă intenţiile noastre, suntem <<sub vremi>>, după cronicar, căci există şi un plan divin, la care n-avem acces. De aceea să privim greutăţile ca ceva normal…” (Viorel Roman, <<Sunt un adept al Şcolii Ardelene>>, în Cuvinte pentru Urmaşi. Vol. 1, op. cit. p. 38)

   Suferinţa pentru Neam şi Dumnezeu reclamă dăruirea, jertfa, rezistenţa, dar şi mărturisirea în adevăr despre prigoanele şi persecuţiile totalitare. Furia ateo-comuniştilor preconizase în sânul Bisericii creştin-ortodoxe instituirea iadului apocaliptic. Dar tocmai din adâncurile acelor prăbuşiri au ţâşnit Piscurile demnităţii religios-spirituale: „Este suficient să evocăm, în acest sens, comportamentul exemplar al celor două figuri considerate simbol al tăriei de caracter şi al demnităţii umane: profesorul George Manu, care a preferat să moară decât să facă fie şi cel mai neînsemnat compromis, şi prinţul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu stoicism aristocratic la toate încercările… Ei nu au fost singurii. Au fost însă cele mai proeminente figuri ale rezistenţei la această criminală acţiune, rezistenţă din care a făcut parte un număr suficient de mare de oameni din toate categoriile pentru ca demnitatea condiţiei umane să fie salvată.” (Demonstene Andronescu, Reeducarea De La Aiud.* Peisaj Lăuntric Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti-2009, p. 143)

 

   Odiosul regim ateo-comunist declanşând la cotă maximă ura şi agresiunea sângeroasă împotriva creştinismului ortodox, opresiunea fizică şi morală, privarea de libertate, întemniţarea celor mai demni şi mai mulţi Fii ai naţiei, a culminat apoi şi cu interzicerea memoriei tuturor celor persecutaţi, femei şi bărbaţi, de la minori la vârsta senectuţii. Însă paralel cu genocidul represaliilor criminale, cu holocaustul atrocităţilor bestiale, rezistenţa şi revolta creştinilor ortodocşi îndeosebi, a fost cu mult mai mare şi cu mult mai aprigă: „Anii de închisoare au fost pentru noi, elevii şi studenţii care s-au revoltat atunci împotriva sistemului, ani de formare. Am descoperit, prin suferinţă, latura dostoievskiană a naturii umane şi, căutând calea de evadare din suferinţă, am avut revelaţia propriilor forţe şi a unui cod moral.” (Alexandru Teodorescu, Celula de minori. Ed. Humanitas, 2015, p. 11)

   PETRE ŢUŢEA nuanţează filocalic mistica Adevărului pur în esenţele spiritului creştin: DUMNEZEU, OMUL, VIAŢA şi MÂNTUIREA.

   În aria adoraţiei sale dumnezeieşti, MARIA-Fecioara a fost arhidivinizată.

   În şirul ilustru al Înaintaşilor noştri dacoromâni, gânditorul creştin Petre Ţuţea se înscrie ca o Comoară spirituală a ortodoxiei româneşti şi universale. Atât viaţa culturală cât şi existenţa sa martiric-mărturisitoare sunt cugetări filosofice şi teologice ale legăturilor dintre Creaţie şi Atotcreatorul, dintre vremelnicie şi veşnicie, dintre pământul Neamului şi Cerul sfinţilor, dintre Cerul neamului şi Pământul sfinţilor, dintre nădejde şi credinţă, dintre viaţă şi moarte, dintre iluzie şi realitate, dintre om şi Dumnezeu.

   Adânca cugetare şi mistica prigonirii religioase din temniţe, ancorate în destinul Crucii întru Neam şi Dumnezeu, întrupează adâncimea sufletească a creştinului ţintind şi înălţimile dumnezeieşti ale Celui Preaînalt, contemplând suferinţa vieţii şi nădejdea întru divina Înviere, starea umilă a omului căzut şi slava Biruitoare a Omului-Hristos, legături lucide, profunde, pline de adâncimi teologico-filosofice împletite parcă într-un limbaj poetic şi curat al sufletului şi inimii evlavioase a Ţăranului român curajos şi imperial care a fost Petre Ţuţea.

 

   Din iubitorul de Neam, Petre Ţuţea a devenit purtător de Hristos.

   Tocmai de aceea PETRE ŢUŢEA a devenit măsura lui SOCRATE.

   Cinstire, admiraţie şi dragoste vie Gânditorului nostru dac nemuritor!

 

  „Din luptele şi-nfrângerile noastre/ aşternem trepte altor noi destine,/ o seară de argint peste dezastre,/ s-o urce paşii lumii care vine.// Din fiecare rană ce ne doare,/ din orice răstignire mai adâncă/ am pus armuri pe piepturi viitoare/ şi-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă.// Din mărăcini, din lacrimi şi din cuie/ vor creşte mângâierile fraterne/ pe care, mâine, alţii le-or aşterne/ pe frunţile ce-n urma noastră suie.// Şi când, sub noaptea smârcului şi-a zloatei,/ închidem luptă, lacrimă şi rană,/ din viermuirea noastră subterană/ noi creştem pâine pentru foamea gloatei.” (Radu Gyr, Ofrande în ciclul Sângele temniţei. Stigmate. Ed. Lucman, Bucureşti-2009)