Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME

NUMAI CE SE NAŞTE-N MINE RĂMÂNE

 

Trece gândul peste aceste praguri
desigur inexistente la vedere,
visul se-ntoarce-n carapacea închisă
aşteaptă venirea marii înfloriri.

Îmbracă înfăţişarea de locuire sfântă
şi se fereşte de suflete absente,
de se scufundă pura întâmplare
a celor ce vânează din plăcere.

Totul se întreţine pe sine până învinge,
înlătură orice gol între spaţii,
nici nu ştiu dacă prin această fantă
lumina pătrunde înăuntru.

Numai ce se naşte-n mine rămâne
poartă-n clepsidră aura ta de nisip,
cuvintele curg ca o mărturie-n urechi
şi vorbele-mi spun mai puţin decât ele.

Calcarul arde-n trupul tău aprins
şi-n inimă rămâne nestins varul,
el este laptele alb, imaculat
în care mi-s văruiţi pereţii interiori.

NOAPTEA  ARE HAINE CU MÂNECILE RUPTE

 

Noaptea are haine cu mânecile rupte,
pline cu aer şi întuneric
de la gri închis la negru beznă.

În ele-mi scufund mâinile-n adânc
şi ies prin ceaţă în zi,
mângâi cu palmele câte un copil
ca să-mi meargă bine.

Noaptea a plecat odată cu somnul
fără mâneci şi fără mâini
doar cu câteva păreri de rău
pentru trecerea peste lume.
Cu picioarele înainte face paşi
de se minunau toţi că n-a murit de tot.

Putea să umble aşa sărind zilele
fără să fie oprită de nimeni
doar câteodată
te face să-ţi bagi degetele-n ochi
de haină ce este.

Noaptea îşi suflecă mânecile
şi nu se vede nicio mână
dar îmi închipui mâna mea dreaptă
cum te mângâie-n somn
pe părul ca o noapte cu miresme de mai.

UN ORAŞ DE UIMERE ŞI TAINĂ

 

Întotdeauna înaltele turle
dau faţă oraşului,
întotdeauna dau măreţie
aureolă de cetate sfântă.
Gândul meu curios, gândul tău curios
se-mbracă-n imagini inedite,
un oraş de uimire şi taină.
Porţile sale altădată ferecate se deschid,
tu intri, eu intru şi amândoi de mână
avem aceleaşi trăiri ca la o nuntă.
Oamenii sunt cu toţii obişnuiţi,
au feţele luminoase, de mândrie nu se mai miră
suntem cu toţii într-un miraj.
Clădirile au ziduri impozante,
pereţii-s de istorie luminaţi,
ne strângem în braţe, ne privim
şi solemni păşim în catedrale.
Sufletul nostru, sufletul celorlalţi
este mai uşor decât aerul şi se înalţă,
zilele care vin, nopţile care vin
curg peste noi ca o ploaie, ca o ninsoare,
trecem prin ele ca printr-un labirint
din care dacă ieşim curând vom muri.

BAT CLOPOTE-N TURLE

 

Tunel de lumini, viteză de fulger
umbre în zbor, gări de vânt
gândul în care am înnoptat
în vorbele inimii se cuprind.
Se ascut clipele, trec sclipitoare
stele de dor, fulgurante
cuvintele ce nu s-au scris caută suport
pe care ochii s-alunece-n poeme.
Bat clopote-n turle, de la nori
vin tunete-ntârziate, se înseninează.
Fug sunetele prin ploaie, apele
vin cu catedrale de aer divin,
în pleoape se înveleşte iubirea
pe care o simt vindecătoare.

ÎNLĂUNTRUL MEU RĂMÂN MÂNTUIT

 

În buzunarele mele şi aerul este rarefiat
câteva monede se ceartă pe bunăstare
dar ea lipseşte de mai multă vreme,
numai soarele mă priveşte cu compătimire,
împarte razele la fiecare cu multă dăruire.

Îmi intră sub piele imaginile din gânduri,
mă privesc în oglinzi pe care nu le recunosc,
tot ce vreau să spun îmi inspiră teamă
cuvintele-mi cad în genunchi şi se roagă,
să rămână pe mai departe nespuse.

Cine ştie cum vor fi interpretate
şi mă pot îngropa în răul care se arată tandru?
Răceala lor m-ar putea umili fără să vreu
îmi ridică împotrivă pe cine nu mă aştept,
tăcerea mă ucide dar mă şi salvează,
înlăuntrul meu rămân mântuit
mai mult decât în afară.

SINGURĂTATEA CAUTĂ

 

Vine o vreme când oraşul nu-mi mai aparţine,
străzile lui îmi sunt străine, goale de oamenii pe care-i cunosc.
Singurătatea caută o altă singurătate rebelă,
femeile îmi par atât de îndepărtate de orizontul ruginit
încât lumina se scaldă pe feţele lor în piscină.
Nu le interesează decât sclipiciul parfumat al dorinţei
în care se îneacă sentimentele în buzunarele pline,
nimeni nu se interesează de nimeni decât cu un scop
şi scopul acela umple cu iluzii orice gol nevinovat.
Îmi dau seama că oraşul pe care-l iubesc nu mă recunoaşte,
locuiesc în poezia lui cu trupul şi sufletul înflorit de miraj,
lumea mea şi lumea lui negociază pe podul minciunilor
tot ce aş vrea să scriu şi să ne aparţină ca o proprietate
moştenită, înscrisă în frumuseţea de gând a locuitorilor
ce se trezesc în fiecare dimineaţă visători
cu o rază de soare pe umeri.

PÂNĂ LA VENIREA FEMEII  DE PLOAIE

 

Un om în meditaţie
copleşit de propria intuiţie,
în muşchii cărnii îşi caută puterea,
respiră cu ei de sub pielea galbenă,
umple pieptul cu tăcerea din cuvinte
şi mierea din ele curge-n poeme .

Morile râului oprite de nedumerire
până la venirea femeii de ploaie
călare pe caii de nori ai câmpiei aburinde
fac din aşteptare o tandră atingere a luminii
şi-i simt mâinile din umeri cum se zidesc
în pereţi ca într-un schit pe apă.

Lăsaţi măcinişul proaspăt pentru mai târziu
în sacii timpului încărcaţi în carele nopţii!
Morarul a venit mai către seară,
neliniştit de vorbele auzite în jur
împarte la fiecare câte un zâmbet vioi
şi ochii lui se pierd în pacea mai tainică decât ei.

MAMA

 

Două silabe egale cu sufletul ei
într-n cuvânt care încape-n inima-i iubitoare
şi-o faţă luminoasă cu zâmbetu-i cald
ori o lacrimă ascunsă la fiecare întâlnire
au lăsat în mine o cascadă de frumuseţe,
o dulce dragoste ce nu se termină niciodată.

Detaliile dintre vorbele ei sunt necuvinte
spuse cu ochii,
grija nu se observă, e o fântână
din care beau copilăria ca pe o agheasmă
în faţa icoanei şi mama surâde.
Mă înseninez şi eu când mi-o amintesc,
îi simt mâinile ce-mi mângâie visul
şi el se înfăptuieşte.

S-A TOPIT ÎN TINE TOT CE SE UITĂ

 

Chiar dacă treci prin tăcerea cuvântului
şi nu-ţi spune nimic,
caută dincolo de el şi deschide-i fereastra.

Ascultă sunetele care se interpun între noi
cum rup silabele care visează semne cereşti
până-ţi intră sub piele fluturi aurii
şi singurătatea se odihneşte la bibliotecă
cu cearcăne în privirea goală fără mine.

S-a topit în tine tot ce se uită,
a înflorit de fericire piersicul soarelui,
clipele fragede se răcoresc în trup.

Simt greierii sub călcâie cum cântă,
Dumnezeu îmi pune o mână pe umăr
pe care n-o pot săruta şi-s şovăielnic.

ÎNTRE NOI UMBRELE

 

Linişteşte clipele care se succed,
nu le grăbi,
prinde-le între degete, mângâie curgerea,
respiră trecerea cu bucuria luminii
de pe faţa oamenilor
cu ochii miraţi în palme.

Zilele acelui anotimp din tinereţe
erau diafane cu merii în floare
şi nopţi cu plămânii sărutaţi de fluturi.
Locuiam în ele, ne ademeneau cu gustul şoaptelor
treceam unul prin altul invadaţi de mugurii nerăbdării,
fibrele cărnii topesc ritmurile în sunete lăuntrice
cu acea sfinţenie care încape-n sămânţa de rod.
Între noi umbrele au aura surâsului
împart simfonia razelor la păsări cântătoare,
paşii purtaţi pe drumul gândului la care mă închin
nu are pustnici doar oraşe rupte din absolut
gata să urce-n libertatea ninsorii unde dansează
moartea pe cruci în ferestrele singurătăţii lumii.

Nu-ţi uita clipele de glorie,
încălzeşte-ţi genunchii din amintiri,
lasă-le să-ţi vorbească
cu nostalgia patimei din trupul firav
până ce întunericul vine pe neaşteptate,
să-i simţi între buze plecarea clipelor.

ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINI

 

Îmi simt rădăcinile înfipte-n pământ,
nicio furtună nu m-a clintit din loc,
trunchiul şi ramurile verzi
absorb seva vieţii din fiecare anotimp.
Vântul şi ploile nu pot birui frunzişul bogat
doar inelele concentrice care învăluie inima roşie a lemnului
măsoară semnele ce se înmulţesc cu fiecare an.
Mă vor obosi cu vremea
aruncându-mă-n focul morţii,
cenuşa sfârşitului
se va întoarce la rădăcinile
din care m-am înălţat.

SE ŢES DE ÎNTUNERICUL DIN SINGURĂTATEA CÂINELUI

 

Se vremuieşte în rotiţele ruginite ale ceasornicului
rămase dintr-o copilărie părăsită prea devreme,
sub ochii săi funigei de mătase urcă prin aerul toamnei
visătoare trepte spre ferestrele deschise ale asfinţitului.
Se ţes de întunericul din singurătatea câinelui
cu răsuflarea tăiată de lătrat la răsărit de lună plină,
în faţa blocului stai, o lumânare-n aşteptare,
să fie aprinsă cu gura aburindă de flacăra iubirii.
Vântul îşi mută aripile de pe o parte pe alta
şi te împinge de la spate spre acel loc închis
unde doar câţiva pomi ornamentali se chinuie,
să nu fugă de negura ce-i înfăşoareă cu o teamă de moarte.
Noaptea vine pe nesimţite în odăjdii de călugăriţă,
trece mai departe pe aleile străbătute tot mai rar
de copii şi adolescenţi cu bătăile inimii discrete
de parcă mângâie somnul care se apropie.
În duhul înserării târzii foşneşte cântecul greierilor
undeva în grădini în rumenul fructelor coapte
cuvintele nu se rostesc ci doar alunecă-n ierburi
cu stelele căzute printre nori albi ca bulgării de zăpadă.
Pe umerii lor ploile se duc spre alte meleaguri,
trenurile trec rar şi gara pare o femeie părăsită,
văzută de un bărbat cu nostalgia sosirii şi plecării
spre alte gări adormite în care nicidată n-a fost.

RĂDĂCINILE VEGHEAZĂ, SCOT LA LUMINĂ VIUL

 

Mai mult decât întuneric sub pământ
sunt bogăţii, ziduri, înscrisuri şi oase
ce nu putrezesc în carapacea îngropată
din care viitorul se va adăpa din mers.

Rădăcinile veghează, scot la lumină viul,
visul caută cu ochii stele pe cer
unde ne-am putea mântui de nelipsitele păcate
ce scurmă-n carnea nostră supusă greşelii.

Trupul nostru-i răpus de tandreţe,
poartă pe umeri plumbul oglinzii din lege
de unde se zmulge răul din fibrele vieţii,
moartea rămâne o umbră, pasăre de pradă
ce aduce tăcerea-n clonţ până la ţărm.

Noaptea premerge lumina ruşinată,
alungă singurătatea ca pe o furtună
în cetatea unor ape de somn îndepărtate
uitată în ploile în care puri vom intra.

MAI CLARĂ CA SENINUL

 

M-am înstrăinat de mine anonimul
cel care am fost umbră-n amiază
cu inima deschisă la intrarea luminii
şi sufletul pus pe masa nădejdii
în dimineţi de rubin.

Mai clară decât seninul zilei de vară
este imaginea din ochiul meu interior.

Şi-n mine întunericul
se desparte de pielea stoarsă ca o lămâie
cum o coajă de nucă.

Dar miezul lucios ca uleiul
mai are în trup un confident
care se luptă cu steaua rece a nordului.

Eu teamă nu am decât un plin care se varsă prin moarte.

MĂ DESPRIND DE TRUPUL HIERATIC

 

N-am găsit nicio inimă să mai bată
în acestă iarnă nemărginită şi obscură
unde frigul e o fiară flămândă
ce rupe din carne până la os.

Moartea face mereu câte o strigare
către întunericul care pătrunde sălbatic
până-n oasele pline de zăpezi pufoase
pe care alunecă lumina.

Aici mă despart de pielea arătoasă şi moale
ca o moară de râul său repede,
ca de o himeră demult visată,
rămas ca un scris nedescifrat.

Mă desprind de trupul hieratic,
de nimic numai am nici măcar urme
decât o cenuşă aruncată pe apă,
fără răsuflare şi ochi
pe care nu o mai recunosc.

FRUNZĂ DE COPAC

 

Teamă de tine să-ţi fie
mai multă decât de Dumnezeu
findcă-n tine este răul cel mare şi nu-n afară.

Credinţa binară îşi are steaua hărăzită
acolo unde se ascunde viaţa de după
şi o moară de lumină macină
partea şi întregul la fel.

Acolo ne despărţim de trup,
frunză de copac
şi cine ştie în ce anotimp universal
sufletul se va întrupa
ori va rămâne veşnic o boare
mai uşoară decât aerul,
mai vie decât gândul.

AMÂNDOUĂ SE SUSŢIN

 

Mâinile mele-s tenace, îndârjite
tot mai hotărâte de luptă
şi nici una nu poate ceda iniţiativa,
amândouă se susţin
mai hotărăte decât cred eu.

Îmi place să le ştiu cum sunt
vlagă în trupul meu fără teamă
cu care mă laud.

Apoi le las să se liniştească singure
să se obişnuiască cu slăbiciunea
care urcă prin degete.

Mâinile-mi par tot mai stoarse
alunecă pe lângă mine vulnerabile
tot mai tremurătoare şi aspre
ca nişte ramuri noduroase,
aproape uscate.

ÎN UMBRA EI A CRESCUT IARBA

 

În umbra ei a crescut iarba
şi niciodată răcoarea n-a alungat dragostea
iubirile-i sunt simbioze de dulce şi amar
dar nimeni nu le desluşeşte plăcerea.

Voi n-aţi văzut privirea albastră de frică
din care se naşte intimitatea
şi totul se răscoleşte.

Nu mă mai îndoiesc de întâmplare,
ea poate fi o singurătate ucisă de verdele crud,
de mîinile care privesc uimite,
în căuş fac mirabile cuiburi păsările
în care clocesc ouăle universului
şi voi nu vedeţi.

METAMORFOZĂ

A putrezit în oglindă
singurătatea
ca o piele ce se schimbă,

şarpele iubirii muşcă
cu veninul care ucide
şi ultima pornire prin labirint
de unde nu mai ies.

NORII  ŞI VÂNTUL

Norii se lovesc fugărindu-se pe cer,
lasă fulgere de foc pe umerii zeilor.
Vântul aduce ploile repezi şi trecătoare,
oamenii se ascund ca puii sub cloşti
sub cel mai apropiat adăpost.

Furia dezlăntuită a naturii vine cu teamă
scufundă pentru o vreme orice gând,
orice mişcare rămâne blocată-n aşteptare,
rupe din întuneric dungi de lumină,
eliberează cerul ca pe un câmp de luptă
în care se reaşază pacea şi bucuria vieţii.

Tu priveşti cum se rostogoleşte vremea
ca nişte zaruri pe faţa pământului,
cu orizonturi diferite pentru ochii noştri,
cum totul e spălat şi cu miros proaspăt
de care se bucură florile, păsările şi fluturii.

Ne înveselim dintr-o dată şi râdem
cu râsul acela sănătos cu sunete
ce face din dragoste o dorinţă îmediată
în spiritul trăirii depline a clipelor
ce alunecă peste noi cu lumină.

ÎNTÂLNIRE
Nu ştiu plăcere mai mare
decât răcoarea unei umbre
lângă  un izvor rece
din care-mi aduci o cană,
să-mi stâmpăr setea de apă şi dragoste
pe această arşiţă-n trup
mai fierbinte decât nisipul.

Şi nici pedeapsă mai aspră
ca despărţirea la această răscruce
unde ni s-au întâlnit cărările
în această  întâmplare ruptă din destin
ca un fruct din pomul roditor al vieţii.

O UMBRĂ CARE-I LASĂ LUMINII NIMBUL

 

Libera ta trecere prin sufletul treaz
tăioasă şi fierbinte
de care mă zbat să te eliberez,
nu poate fi decât o himeră
care se îndepărtează de om.

O umbră care-i  lasă luminii nimbul
acela care pătrunde în adânc ori se înalţă pe culmi,
existent în fiecare celulă care  ştie rostul
dat ori dobândit,
sărac de orice formulă care-l inhibă.

Ea poate fi doar creaţia minţii,
simbolul libertăţii de acţiune,
cuvântul care-i traduce sensul în vorbe
dintr-o clipă-n alta a vieţii
până la momentul ultim
când o înghite universul.

Poate nu mai există nimic în fapt
de care să ne ferim
doar o sămânţa de omenie
şi nu cred că din lutul uscat
o să mai răsară!

MAI BOGAT DECÂT MINE

 

Mai bogat decât mine, este înţeleptul
senin asemenea zilelor verii, măsurat în cuvinte,
în liniştea sa se-neacă corăbierii piraţi ai orgoliului
pe mările cu pielea de sânge albastru.

Mai bogat decât mine, este cuvântul
de la începutul lumii făcător de lume,
întregitor de suflet şi de viaţă în trup
înflorit sub ochiul cel mare al creatorului.

Mai bogat decât mine, este neamul meu
pe verticală şi orizontală cu ridicări şi căderi
dar cu oasele şi sângele-n pământ
mai mult decât pot spune izvoarele de azi.

Mai bogat decât mine este pământul, ţara
cu bogăţiile furate de venetici de aiurea,
cu inimi fără sânge cu filon românesc
şi nici măcar cu respect pentru dăruirea de sine.

Mai bogat decât mine este crezul, limba
în care rostesc jurământul de credinţă
şi nimic nu mă face să mă abat de la faptul
că orice nedreptate se va izbi de o stâncă,

stânca este poporul trezit la realitate.
SÂNGELE MEU LUMINĂ VA ÎMPĂRŢI

 

La fel cum întunericul a dat seamă luminii şi s-a născut soarele
pământul a fiinţat cu viaţă şi moarte.

Oamenii îşi vor da singuri seama de mişcarea astrelor
şi devenirea lor în timp.

Niciodată nu-i târziu să pătrundem în inima lucrurilor
în fiecare zi,
să aducem o parte a necunoşterii în cunoaştere.

Acum, sângele meu lumină va împărţi,
în inimi iubirea-i rămâne Domnului
şi aproapelui deopotrivă.

 

 

 

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu,  30.06.2016,