Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Nicolae Dina: Reflectii in oglinda de argint a memoriei

Nicolae Dina: Reflectii in oglinda de argint a memoriei

Spunea Doamna Elena Buică, undeva, că cel mai tulburător si cel mai îmbucurător vis pentru un creator este acela de a-si vedea „avutiile de suflet…gândurile si trăirile în emotii” strânse între copertile unei cărti. Desi mai târziu decât multi alti creatori, Domnia Sa si-a împlinit acest minunat vis într-un timp relativ scurt pentru o asemenea întreprindere, reusind ca, în numai zece ani, să publice nouă volume de proză scurtă originală, la care se adaugă numeroase antologii (cel putin 20) în care figurează ca autoare a unor proze scurte, eseuri, studii critice, fără a uita efervescenta activitate de publicist în numeroase reviste on-line sau pe suport letric. De altfel, datorită unor asemenea publicatii am reusit s-o cunosc pe această Doamnă (cu D mare, având în vedere preocupările sale spirituale pline de o afectivitate evidentă fată de scriitorii consacrati sau care bat la portile gloriei literare si, bineînteles, fată de scrierile lor, citite cu pasiune si comentate cu un talent critic indeniabil), încântat de faptul că este originară din Teleormanul nostru si, mai ales, că a fost, ca si mine, profesoară de limba si literatura română, cu o vocatie „hăruită, cu fior tainic, cu bucurii si lumini ascunse”. Vocatia sa didactică s-a concretizat prin talentul de a „deschide ferestrele sufletului si mintii copiilor”, dăruindu-le tot ceea ce a avut mai frumos în credinta sa, dragostea pentru limba română, pentru literatură si pentru artizanii acesteia. Este profesiunea de credintă a unui OM cu suflet mare, a unei SCRIITOARE care are „vocatia cercetării si a scrisului…, o autentică înzestrare si puternică originalitate” si desfăsoară, cu talent, pricepere si pasiune, „nobila muncă de a asterne frumoase pagini, sălas bucuriei sufletului, pagini prin care se confirmă profunda si valoroasa spiritualitate a poporului român”, chiar dacă trăieste în îndepărtatul Toronto canadian.
Ultimele două volume de eseuri ale Elenei Buică mi-au umplut sufletul cu o stare de gratie si de gratitudine fată de toti cei „capabili să modeleze gândirea oamenilor, pentru că stăpânesc cheia întelesurilor mai adânci si a pătrunderii în lumea frumusetilor universale”, având puterea, „darul înnăscut”, depunând „multă trudă” si „putină îndrăzneală” de a înălta „spiritul uman pe culmea desăvârsirii”. Este vorba despre Îmi plec fruntea… si Consemnări pe curat, publicate, în 2015, la Editura ANAMAROL.

Ceea ce impresionează în primul dintre cele două volume este afectiunea declarată a autoarei pentru „cei care au băut din potirul cu har pentru a asterne cu răbdare si migală cuvântul frumos si încărcat de miez…ca să aducă lumină si bucurie semenilor săi si lor însisi”. Admiratia fără margini, fascinatia produsă de scrierile acelora care i-au luminat adolescenta si tineretea, întreaga viată, încântându-i în aceeasi măsură senectutea, străbat toate eseurile Elenei Buică, de la marii scriitori (de „raftul întâi”, la cei de „raftul al doilea”, ca să folosesc o expresie la modă, sau „minori mari”, cum le-ar spune G. Călinescu celor din urmă), acestia făcând obiectul de cercetare al primei părti (Scriitori de ieri. Comentarii literare, exegeze, portrete,omagii). Astfel, plecând de la unele informatii de istorie literară referitoare la familistul si „gospodarul” Tudor Arghezi (Povestea Mărtisorului. Casa memorială a lui Tudor Arghezi), trece în Ardeal pentru a ne încânta cu ideile din cele mai frumoase creatii lirice ale lui Lucian Blaga, revelând principalele teme ale acestora, dintre care se desprind natura ca „punct de plecare pentru stări de nelinisti tulburătoare, de confruntare cu mituri străvechi”, satul, confirmând celebrul vers „vesnicia s-a născut la sat”, conditia umană, relatia omului cu lumea si cu Divinitatea, fără a uita „rezumatul liric al întregii sale creatii poetice” reprezentat de metafora revelatorie „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. George Cosbuc o „fură” prin „vraja” poeziei lui, „tonică, optimistă, luminoasă”, un adevărat „chiot clocotitor de viată”, văzând în autorul ei un „poet al naturii si al omului de la tară, al exuberantei juvenile, al iubirii, al revoltei, al faptelor de vitejie” care „ne încântă si ne înnobilează sufletele” prin elogiul adus „eroului popular anonim pentru care apărarea patriei cu pretul vietii e un act firesc”. Aflată departe de satul natal, eseista vibrează sufleteste la tot ce este rustic în poezia cosbuciană, la traditiile si obiceiurile ancestrale surprinse ca „momente esentiale din existenta individuală trăită…în vechea structură comunitară a satului românesc”, autorul lor fiind „cântec si vrajă…chintesenta poporului român”. Un „monument al literaturii române” este Liviu Rebreanu, „ctitorul romanului românesc modern”, care impresionează, atât prin romanele sale la fel de valoroase ca cele ale marilor prozatori ai lumii, cât si prin „lunga si dramatica înclestare cu cuvântul menit să ducă la înfătisarea obiectivă a resorturilor sufletesti si a faptelor ce constituie obiectul transfigurării artistice”, proces în virtutea căruia scriitorul „si-a asigurat pozitia de titan al realismului românesc, contribuind incontestabil la universalizarea literaturii române”.

Pasiunea lecturii si vocatia de profesor îti facilitează cunoasterea unei extrem de variate game de stiluri literare, de orientări estetice si, mai ales, de scriitori la care, fie că se studiază în scoală, fie pentru că ti-au rămas la suflet ori ti-au umplut viata cândva, revii în anumite momente ale existentei. Asa se explică faptul că în volumul Elenei Buică apar portretele unor scriitori aproape uitati, cum ar fi Otilia Cazimir, ale cărei poezii se remarcă prin „feminitate, delicatete, suavitate…frumusete si armonie”, producând emotii ca o „muzică linistitoare a unui lied, coborâtoare de undeva din zări înalte si senine”. Panait Cerna impresionează prin cultivarea „marilor probleme ale existentei omului, ale atitudinii lui în viată”, iar Emil Gârleanu are un loc privilegiat în sufletul copiilor (si al vârstnicilor cu suflet de copil) prin „duiosia si blândetea, delicatetea sufletească si umanitatea” cu care si-a creat povestirile („adevărate metafore ale candorii si fragilitătii”), inspirate de „universul gâzelor, plantelor si animalelor”. Desi „sever sanctionat de societate” pentru nefericita epigramă denigratoare la adresa lui Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski rămâne o figură marcantă a literelor românesti, întreaga sa creatie aflându-se sub semnul romantismului, al parnasianismului si al simbolismului, fiind primul teoretician român al acestuia din urmă. Un poet „original si inconfundabil” este Ion Minulescu, iubit pentru versurile sale pline de „farmec contagios…, bună dispozitie, optimism si visare”. Prin destinul său tragic, prin valoarea operei sale lirice si epice, Vasile Voiculescu rămâne, pentru eseistă, „un urias pom cu ramuri” pline de „fructe coapte care te asteaptă…să te înfrupti din ele”, iar Marin Sorescu este un strălucit reprezentant al lirismului si al dramaturgiei românesti postbelice, impunându-se printr-un „stil degajat, usor-ironic, fantezist, care atenuează reflectia gravă” asupra existentei umane, dar rămâne „profund în simtul său critic”, versurile sale fiind caracterizate de „naturalete, spontaneitate si inteligentă”. Marin Preda a marcat „unul dintre momentele de vârf ale literaturii noastre” (si) prin faptul că opera sa prezintă „o nouă viziune asupra lumii rurale”, prin eroul său, Ilie Moromete, caracterizat prin „inteligenta ascutită, ironia, spiritul jucăus cu care priveste oamenii”, dar al cărui destin se schimbă brutal sub loviturile timpului si ale unei istorii necrutătoare.

Impresionante sunt căldura, dragostea si întelegerea care se degajă din paginile dedicate unor tragice povesti de dragoste ale căror eroi au fost scriitori români. Prima dintre acestea este cea care i-a legat pe geniul poeziei românesti, Mihai Eminescu, si frumoasa „scriitoare cu mijloace de expresie delicate”, Veronica Micle, ale căror vieti „tulburătoare, fascinante” au fost prea scurte si a căror iubire nu a cunoscut împlinirea „fericirii supreme” din cauza răutătii celor din jur, mai ales a lui Titu Maiorescu. Eseista este convinsă că iubirea dintre cei doi „va trăi vesnic prin cei care se apropie cu dragoste si căldură de poeziile lor (Cea mai frumoasă poveste de dragoste a literaturii române:Mihai Eminescu). Cea de a doua, „o poveste de un tragism răscolitor care se derulase de-a lungul mai multor ani într-un amestec de iubire, boală, trădare, gelozie, nenoroc si patimă”, îi are ca eroi (fără noroc) pe poetii St.O.Iosif si Dimitrie Anghel, care si-au disputat dreptul la dragostea Nataliei Negru (Triunghiul cu dragoste si moarte: St.O.Iosif, Natalia Negru, Dimitrie Anghel). Femeia a trădat dragostea celui dintâi, a trecut peste orice principii morale crestine, dând curs iubirii pentru prietenul acestuia. Soarta le-a fost potrivnică, deoarece amândoi bărbatii au murit, sotul dintâi de inimă rea, iar cel de-al doilea sinucigându-se, poate cuprins de amarnice regrete, iar femeia le-a supravietuit având pe constiintă drama pe care a produs-o din cauza infidelitătii ei.

Volumul este interesant si pentru cea de-a doua parte a sa (Portrete, omagii), parcă mai impresionant prin eseurile care îti merg la inimă atunci când citesti paginile dedicate României si românilor, acei „oameni ai bunăvointei…, ai împlinirii si ai demnitătii, ai frumusetii drumului din viata lor…cu puternic crez lăuntric, cu caractere puternice, care îsi poartă valorile morale cu simplitate si aleasă modestie (Fata frumoasă a României). Un Omagiu de Ziua Femeii cuprinde cele mai frumoase gânduri, „lumina zâmbetelor, nobletea vorbelor si căldura inimii” adresate femeii, fie ea sotie, fiică, iubită, dar mai ales mamă. Însăsi autoarea, în calitate de mamă, simte nevoia să evoce eforturile, cutezanta si perseverenta fiicei sale, depuse în slujba împlinirii visului de a fi o profesoară dintre cele mai bune din Toronto (Adaptarea în Canada sau Treptele unui urcus văzut cu „ochii” sufletului de mamă). Frumoasele gânduri despre vârsta senectutii, asternute de cineva aflat în totală cunostintă de cauză, produc o stare de bine tuturor celor ajunsi la vârsta „întelepciunii”, iar autoarea este convinsă că acum trebuie să te bucuri mai mult ca oricând de „mireasma fânului cosit, de frumusetea macilor înfloriti”, iar casa bătrânească este locul unde poti asculta cu drag doinele bătrânesti. Tot ceea ce înseamnă viată, cerul cu seninul său plin de stele ori iarna cu zăpezile ei abundente, aduc liniste, pace, întelegere în suflet si în mintea mai înteleaptă decât altădată, stiindu-se că „există o artă de a îmbătrâni frumos”, rămânând „în interior tânăr, activ, prezent”, iar autoarea a constatat că „nu e chiar rău dacă îmbătrânesti, dar să nu uiti să fii tânăr”. Subscriem din toată inima!

Respectul, gratitudinea, întelegerea si stima, exprimate în modul cel mai franc cu putintă fată de „personalitătile angajate în marile actiuni de promovare a culturii si spiritualitătii românesti”, răzbat din medalioanele care completează această a doua parte a volumului. Literati, pictori, muzicieni, arhitecti, publicisti, actori alcătuiesc cercul destul de numeros al prietenilor Elenei Buică, iar gândurile dedicate acestora sunt străbătute de „credinta în biruinta frumosului îngemănat cu binele si vibratia umană”. Unele medalioane sunt pline de tristete si de regretul trecerii în nefiintă a unor personalităti care i-au marcat momentele cele mai plăcute din viată, dar acestea „vor dăinui în spirit”, deoarece sunt „născătoare de vii aduceri-aminte, de respectuoasă pomenire, semn că unii oameni trăiesc si în nemurire”.
Crescută si educată în spiritul valorilor morale fundamentale ale poporului român – Binele, Adevărul, Frumosul, Dreptatea -, Elena Buică realizează un autentic act de cultură prin acest volum dedicat scriitorilor care i-au fost „mai aproape de inimă”, precum si acelor „persoane cu existentă exemplară si înzestrate cu idei strânse într-un ghem al mintii…care au dreptul la lumină ca model”. Volumul însusi este un model de spiritualitate, de cultură, de chemare artistică si, nu în ultimul rând, de talent si dragoste de oameni.

Nicolae Dina

Alexandria-Teleorman