Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » DOMINIC DIAMANT: ETERNITATE PE PÂINE -Proză lirică imaginativă -Serviţi, vă rog !

DOMINIC DIAMANT: ETERNITATE PE PÂINE -Proză lirică imaginativă -Serviţi, vă rog !

Motto:

Eternitatea clipei îmi dă aripi să zbor

Îndrăgostit şi tandru, mă  simt  nemuritor

Şi-mi cântă păsările-n crâng

De ce să plâng, de ce să plâng ?

            În nesfârşitele-mi căutări după mireasa sufletului meu, folosindu-mi toate resursele şi strategiile, dar, încă nereuşind s-o găsesc, dar nici renunţând, pentru că ştiu că ea există şi mi se arată mereu în vis, mi-am exersat cu tenacitate toate însuşirile hărăzite şi le-am experimentat, ameliorându-le, nefiind nicio clipă ispitit de ideea renunţării şi dornic până la obsesie de reuşita demersurilor mele.

            Era firesc deci ca, într-o întreprindere de-o asemenea durată şi anvergură, să-mi antrenez cu obstinaţie înclinaţiile telepatice şi să le cizelez până la desăvârşire. Aşa se explică şi faptul că, ajuns şi în Empireu, am putut intra în contact cu toţi contemporanii care mă interesau în mod deosebit, tratându-i cu toată stima şi consideraţia de care se făceau vrednici.

            Cum se prezenta Empireul ? Păi, cum să vă spun, era tărâmul paradisiac unde frumuseţea şi armonia se îmbinau şi se completau într-un mod fericit, cum numai în imaginaţia spiritelor celor mai înflăcărate şi cutezătoare ar fi posibil. Eram pur şi simplu siderat de o asemenea minunăţie. Iar prin faţa ochilor mei se perindau, la simpla chemare a gândului, marii contemporani de pretutindeni ai lumii, monştrii ei sacri care-i oferiseră totul şi-i confereau astfel, prin dăruirea lor exemplară, aura luminoasă a celei mai bune dintre toate lumile posibile. Ce să vă spun, era ceva magnific şi halucinant, de necrezut.

                                                           -xxx-

            Empireul este cel mai mirific tărâm pe care l-am putut vedea vreodată. Vast teritoriu circular, cu largi esplanade radiare şi concentrice, mărginite şi umbrite de cei mai exotici arbori şi arbuşti, cu spaţii verzi împodobite de formaţiile florale cele mai fanteziste, are în centrul său Pantheonul, o construcţie monumentală impresionantă, înglobând într-un mod armonios cele mai tulburătoare proiecte arhitectonice ale lumii terestre.

Cu o temperatură adecvată şi constantă, plăcut tulburată, din când în când, doar de o boare înmiresmată, cu domuri şi lăcaşe dintre cele mai felurite,  rotindu-se după soare, cu o eufonie de fond de-a dreptul dumnezeiască, acest areal binecuvântat e tot ce şi-ar putea dori mai mult un muritor cu pretenţii. Stoluri de îngeri, serafimi şi heruvimi îl survolează în ample şi graţioase planări şi volute, conferind eufoniei o mereu împrospătată şi tulburătoare vibraţie. Pe drept cuvânt se poate spune « Ferice de norocoşii care au ştiut, au dorit şi au putut să ajungă aici ! »

-xxx-

Bătrân şi orb şi vesel. O, ce farsă ! Din alăută cântă sub umbrar.

            -Cum o mai duci cu gloria,bătrâne ? Nu te-a încovoiat povara ei ?

            -Tu cine eşti, să mă înfrunţi, străine ? O port cu demnitate.Tu ce vrei ?

            -Nu vreau nimic anume, doar mă miră c-atât amar de vreme ţi-ai uitat

de soaţă, doar să-ţi faci de cap prin lume. Ce patimi ai avut de înfruntat ?

            O clipă tulburat, mă şi repede :

            -Tu spui enormităţi şi habar n-ai ! Ulise nu sunt eu, e doar eroul

care s-a perindat prin Iad şi Rai. Şi a făcut-o doar să se convingă că Penelopa

nu l-a înşelat şi, soaţă credinciosă rămânându-i, a fost şi salvatoarea unui stat.

            -Deci, vrei să spui că pentru o femeie ai scris o Iliadă şi o Odisee ?

            -Exact, neisprăvitule, exact .Căci restu-i aventură şi impact.

                                                           -xxx-

            Tot bătând eu câmpii, rătăcitor invederat şi intratabil, mă trezesc la un moment dat în apropierea terasei unui castel, pe marginea unei piscine.Totul trăda aici o atmosferă selectă. Cine credeţi că anima această atmosferă, într-un mod  atât de vivant ?

            Insăşi poeta Sapho, într-o ţinută atât de sumară, că se rezuma doar la  frunza legată cu un şnur de mătase, se drăgălea pe o canapea cu Henry Miller, sorbind cu voluptate din cupele pline cu absint, sărutându-se pătimaş, sporovăind şi râzând în hohote, fără să le pese de nimeni şi de nimic.

            La câţiva paşi de aceştia, fierbea în suc propriu Oscar Wilde, trădând o evidentă frustrare.

            -Tocmai cu satirul ăsta ţi-ai găsit fericirea, my lady ? Nu vezi cât e de urât şi libidinos ? Puahh! Credeam că ai gusturi mai rafinate !

            Cei doi se prefăceau că nu-l aud şi-şi vedeau mai departe de dorlotările şi mângâierile lor, cât se poate de libertine şi de lascive.

            De pe un şezlong alăturat, intrigat la culme, se precipita renumitul Casanova.

            -Mă faci să râd, my lord ! Doar nu ai pretenţia ca tu să fii cel ales ! E drept că zeiţa s-a cam pripit de data asta, dar cel mai potrivit  pentru deliciile extatice eu sunt !

            Pe Wilde îl pufni râsul. Nu se aşteptatse la un asemenea afront.

Noroc că în acel moment două sirene blonde, ieşite din apa de cleştar a piscinei, s-au năpustit asupra lor, însetate şi flămânde de dragoste. Clinchetul cupelor cu licori se reverbera în aerul  înmiresmat ca un sunet de clopoţei.

Când noile cupluri formate abia ce-şi începeau dansul freneziei, Sapho şi Miller, ajunşi într-o stare de maximă excitaţie, s-au  retras  pe pajişte la umbra unui chiparos, spre dezlănţuita fuziune nucleară.

Priveliştea, atât de îmbietoare,  producându-mi o stare de disconfort şi dureroasă nostalgie, nu mă mai putea reţine. Făptura căutată de mine nu se afla aici. Iar impresia produsă de cei trei crai cu amazoanele lor nu mă putea satisface.

                                               -xxx-

Binecuvântată trebuie să fie arderea mea de-o clipă dacă Tu, Atotputernicule, în nesfârşită mila Ta, ai potrivit lucrurile astfel încât, din amărâtul meu de bârlog din Dejagaskar, să mă bucur de nesperatul privilegiu de a îmbrăţişa cu iubire nesfârşitul miracol al existenţei !

Faptul că, înzestrat cu harurile pe care mi le-ai acordat, îmi pot îngădui să străbat lumea  de la un capăt la celălalt într-o clipită şi fără niciun efort; să-mi contactez prietenii şi să mă întreţin cu ei, oriunde s-ar afla ;să beneficiez de toate înlesnirile gândirii, inteligenţei şi visării, cum nici nu mi-aş fi putut închipui, constituie cea mai mare minunăţie pe care, bănuiesc, ai creat-o Întrucât, cel puţin până în acest moment, nicio teorie, nicio experienţă, niciun proiect de anvergură cosmică nu mi-au putut demonstra  contrariul, oricâte speculaţii şi supoziţii ar circula pe această temă. Şi chiar dacă oamenii de ştiinţă se întrec în a susţine existenţa unei infinităţi de lumi cu entităţi superioare nouă, pământenilor, nimeni n-a putut dovedi până acum realitatea acestora.

În schimb, de la pupitrul de comandă din epicentru-mi dejagaskarian, insignifiantul şi umilul ce sunt, îmi pot permite să merg  încotro îmi doreşte inima, să mă întâlnesc cu cine vreau şi să vagabondez , după voia sufletului, cât şi cu cine îmi place mie mai mult.

Iar faptul că unica mea  mireasă preferă să mi se arate doar în vis nu mă descurajează nicicum. Pot afirma cu mâna pe inimă că mă provoacă şi mă mobilizează şi mai mult. Poate că asta e chiar voia Ta, Atotputernicule ! Iar eu, oricâte acte de bravură şi năzdrăvănii m-aş încumeta să fac, rămân acelaşi smerit şi umil  slujitor cu credinţă.

                                               -xxx-

Prinzându-se că-i tot dam târcoale, fără a cuteza să-l tulbur, Ilustrissimul s-a oprit din legănatu-i metafizic şi, cu morga-i de Pontifus Maximus, mi-a întins, cordial, mâna.

  • Cu ce te pot ajuta ? Ai a-mi reproşa ceva ? Îndrăzneşte, te rog !

Cu toată admiraţia şi deferenţa cuvenite, m-am apropiat.

-Omagiile mele, Magister ! N-am nimic a vă reproşa iar de îndrăznit, ce să spun, am comis-o deja,scriind “ Donchiada” !

            Sfredelindu-mă cu privirea-i ageră, a catadicsit :

            -Aaa, dumneata erai inamicul ! Află că, deşi eşti departe, precum cerul de pămân, de reuşita operei mele, numai prin faptul că ai avut curajul să mă înfrunţi şi să încerci să rivalizezi cu mine, merită să-ţi strâng mâna, cu toată căldura.Te pot absolvi de toate păcatele demersului dumitale şi te apreciez ca pe un bun şi adevărat confrate. Ei, eşti mulţumit acum ?

            Înmărmurind şi cu inima bătându-mi în piept să se spargă, mă simţeam în al nouălea cer şi credeam că visez

            Observându-mă, Nemuritorul mi s-a adresat, complice :

            -Hai să golim o cupă de nectar, ce zici ? Sper să nu mă refuzi !

            După câţiva paşi făcuţi împreună pe aleea largă, sprijinită de arbuşti înfloriţi, perfect întreţinuţi, am descins la prima terasă.Toată lumea era a mea. Şi nici nu ştiu când s-au scurs câteva ceasuri de taclale inubliabile.

                                                           -xxx-

            -Credeam că ai dispărut în ceaţă, şi, când acolo, mata eşti atât de aproape de mine ! Şi, unde mai pui, îmi faci o surpriză atât de placută, la care nu m-aş fi aşteptat. Carevasăzică, la început de nou mileniu, îţi permiţi să lansezi un manifest privind teatrul imaginativ, în care actanţii au o libertate de mişcare absolută. Ba, mai mult, provoci lumea şi cu două piese, scrise tocmai spre a demonstra că acest lucru e posibil şi recomandabil.

            -Dar ce credeai tu bibicule, că m-a înghiţit neantul ? Nu chiar tu eşti cel ce-mi recomanda acum un veac să mă produc în toate formele de exprimare literară ? Iată că m-am executat ! Şi te rog să mă crezi, nu mi-a fost deloc uşor.

            -Te cred, cum să nu te cred ! Ca să vezi, domnule, şi eu, care, după atâta tăcere, începusem să mă îndoiesc în privinţa ta.

-Cum adică, să pui la îndoială prietenia noastră ?

            -Doar ştii prin ce-am trecut, dragul meu ! Mai grav este că îmi pierdusem încrederea  în toţi cunoscuţii, de fapt, în toţi oamenii şi în tot ce mişcă pe lumea asta. Nu-mi puteam imagina că ar putea fi atât de ticăloşi, că ar putea face atâta rău. Existenţa mea e profund afectată de acest lucru, sufletul meu e încă plin de răni dureroase, care nu se pot vindeca atât de uşor.

            -Ai dreptate, te cred şi sunt alături de tine. Poate că ceva din suferinţa mea empatică pentru lovitura primită de tine s-a insinuat în creaţia mea, conferindu-i o şi mai mare autenticitate şi gravitate. Oricum, noi suntem nişte luptători de marcă şi nu avem voie să ne pierdem pe drum.

            -Că bine zici, omule ! Tocmai la asta mă gândeam şi eu, pentru că exact în acest spirit acţionez, prietenia fiindu-mi un suport  de care nu m-aş putea lipsi niciodată. E una din componentele marii mele iubiri cu care încă sper să mai fac minuni.

 –xxx-

            Cum rătăcesc eu, ca un om fără nicio treabă anume, doar cu gândul dus la aleasa sufletului meu, mă trezesc face a face cu marele şi inegalabilul Will. Încremenesc, mă şterg la ochi şi-mi fac cruce. Dar nu visez, e chiar nemuritorul.

            Cum se plimbă el tacticos, concepând probabil o nouă dramă, mă vede şi catadicseşte să mi se adreseze.

            -Nu te speria, nu sunt un monstru ! Ce vânt te aduce pe aici ?

            Încerc să îngaim ceva, dar gura nu mi se descleştează.

            -Ei, hai, nu mai face pe mironosiţa, suntem bărbaţi, ce polobocu’ măsii !

            Când îl aud vorbindu-mi atât de degajat şi condescendent, îmi revin, abia abţinându-mă să nu pufnesc în râs.

            -Să-mi fie cu iertare ! Am o mare consideraţie, chiar veneraţie pentru iubiţii mei contemporani şi sunt fericit că v-am întâlnit. De aceea m-am cam şi pierdut cu firea. Iar aura luminoasă ce vă înconjoară mă siderează.

            -Ei,  lasă, nu mai fi atât de timid ! Spune ce ai de spus, odată, că nu prea am chef să tai frunză la câini !

            Încet, încet, curajul îmi revine şi-ncerc să-i vorbesc.

            -Credeţi-mă Maestre, sunt onorat să mă aflu în faţa Dv. Lumea întreagă, din veac în veac, vă este recunoscătoare şi îndatorată…

            -Te rog, slăbeşte-mă cu prostiile şi treci la subiect ! Ce anume te doare ?

            -…pentru opera Dv.unică şi nepieritoare ! Drept e că, în mare parte, îţi cam dau fiori prea multele trădări, cadavrele şi sângele curgând din abundenţă. Gurile rele trăncănesc că altcineva, un anume Marlowe, ar fi autorul adevărat …

            Uşor încruntat dar decis, mi-o şi retează :

            -Să mă mai pupe undeva acele scârbavnice guri ! D-aia nu mai pot eu de ele ! Dumneata ai venit aici să-mi faci reproşuri ?

            -Doamne fereşte, Maestre ! Cine ca Dv.a mai scris o feerie ca „Visul unei nopţi de vară” sau sonete atât de minunate ca ale Dv.? M-ar bate Cel de Sus…

            Parcă o undă sau o vagă umbră străbătându-i chipul, dar cât se poate de convivial şi generos, marele nostru Will m-a apucat, tandru, de umăr, m-a privit în ochi şi mi-a spus :

            -Crede-mă, nu mai pot întârzia. Mai caută-mă ! Sunt aici ! Mă vei găsi oricând doreşti !

            Am rămas pironit locului, cu ochii duşi după nemuritorul ce se pierdea în lumina calmă a amurgului.                                       -xxx-

Uneori se întâmplă să nimeresc la câte-o agapă cu pretenţii. Invitaţi, unul şi-unul,servicii ireproşabile, cu tot tacâmul şi după tot tipicul. Dar apetitul insaţiabil al unor participanţi pantaqruelici şi libidoul lor crescut peste măsură fac ca aceste întâlniri să se transforme în adevărate orgii, în monstruoase chiolhanuri, unde nimeni nu se mai înţelege cu nimeni iar concupiscenţa şi dezmăţul ating cote maxime, ajungând chiar  la apogeu.

Mie, din principiu, îmi displac asemenea evenimente şi când se-ntâmplă să nimeresc în mijlocul lor, fac ce fac, şi, până la urmă, reuşesc să mă smulg din haosul şi nebunia lor, oricât de simpatici şi apreciaţi ar fi iubiţii mei contemporani. Întotdeauna prefer  întâlnirile în doi sau, cel mult, într-un  cadru cât mai restrâns.

                                               -xxx-

Într-o zi nu ştiu cum mi-a venit năstruşnica idee de a prezenta un spectacol exclusiv cu blonde şi brunete între 16 şi 30 de ani, alese pe sprânceană în urma repetatelor selecţii.

Intenţia mea nemărturisită, încă din start, era de a vedea impactul pe care acestea l-ar putea produce cu invitaţii mei, personalităţi marcante, una şi-una, de toate vârstele şi orientările sexuale.

Astfel că, ajuns în faza finală, le-am rânduit faţă-n faţă, blondele de-o parte şi brunetele de cealaltă, şi, îm(dez)brăcate de aşa manieră, încât să-şi poată etala atât nurii cât şi capacităţile intelectuale şi artistice la parametri maximi, condiţia fiind ca fiecare pereche blondă-brunetă câştigătoare să beneficieze de libertatea de a-şi alege partenerii doriţi din asistenţă, iar cele perdante să fie alese de către aceştia. Urmând ca în final să văd dacă şi cine a rămas pe scenă.

Întrebările puse fuseseră din timp elaborate cu grijă, extrăgându-le din toată sfera culturii şi artei universale clasice şi moderne. Întrucât aria lor era atât de vastă, participantele la concurs aveau voie să le consulte şi să le cunoască.

Spectacolul s-a desfăşurat într-o splendidă seară de vară, pe o scenă generoasă, dotată cu toate înlesnirile oferite de tehnologie, într-o frenezie delirantă de nedescris.

După câteva ore epuizante, când toate întrebările au fost puse, am avut surpriza şi satisfacţia să văd că premoniţia mea se împlinise întocmai. Pe scenă rămăsese o singură brunetă, ochioasă şi focoasă. Am întrebat-o ce e cu ea şi, nerăbdătoare, mi-a răspuns deîndată

-Haoleoo, mâncaţi-aş inteligenţa şi obrajii ăia frumoşi, da’ cum aş fi putut să te las singur aici ? Şi, fără să mai întârzie o clipă, s-a năpustit asupra mea, m-a încolăcit cu braţele pe după gât, şi, printre sărutările fierbinţi, abia am reuşit să înţeleg:

-Hai în tufişul de colo, boierule, că mor cu tine de gât, să moară mama !

                                               -xxx-

O insomnie rebelă nu-mi dădea pace aseară şi mă enerva din cale-afară. Am dat-o pe cântece. Şi, cum mi s-a făcut chef de o orgie muzicală, mi-am convocat  familia, rudele şi prietenii care ştiau să cânte şi am pornit într-un periplu planetar, de se cutremurau bolgiile şi catapetesmele. Aveam un repertoriu cu o gamă foarte largă şi variată de cântece. De la folclor, la cântece de petrecere, muzică lăutarească, şansonete, până la arii din opere şi operete celebre, toate interpretate cu tot entuziasmul şi acurateţea de care eram în stare, căci, printre noi nu erau admişi afonii, şi toţi artiştii beneficiam de o bună educaţie muzicală.

Cu cât melodia era mai generoasă în a ne oferi cât mai multe posibilităţi de exprimare, cu atât spiritele se încingeau şi fiecare participant îşi etala virtuţile vocale mai acătării. Fără nicio exagerare, reprezentaţia noastră era o adevărată încântare pentru auditoriu, indiferent de formaţia sau pretenţiile lui muzicale.

Astfel că, ajungând şi în Empireu cu spectacolul nostru fascinant, mare ne-a fost uimirea să vedem cu cât entuziasm şi empatie am fost primiţi, dând satisfacţie unora dintre corifeii care ne rugau să interpretăm o melodie sau alta şi trăind o bucurie nesperată la ovaţiile lor furtunoase.

Odată reveniţi la bază şi epuizaţi de-atâta efort, am realizat cât de benefică poate fi şi câte-o insomnie de-asta rebelă.

                                               -xxx-

Cât ai clipi din ochi, pe-o scurtătură de gând, m-am şi trezit la el. E prietenul şi rivalul meu cel mai bun, deopotrivă.

Urmărea guguştiucii din pomi, de la masa lui de brad de sub bolta de viţă din fundul curţii. Din când în când mai sorbea dintr-o ceaşcă de cafea. Se putea uşor constata că tipul era nefericit, după expresia feţei, care spunea multe. Când m-a văzut, s-a bucurat. Şi, fără a-l întreba ceva, mi s-a văitat :

-E groasă rău şi nu-mi iese !

Luat prin surprindere ,l-am întrebat, curios şi râzând :

-Ce nu-ţi iese, bre ? Doar n-oi vrea să spui că…

Văzând cât de tăntălău pot să fiu, a continuat :

-Că naşpa mai eşti, omule ! Nu-mi iese „Romanul care nu s-a scris”. Nu ştiu ce să mai fac şi cum să fac, să-mi iasă. Că pe o intrigă anume nu mă pot baza. Dar ştiu că pe lumea asta există atâtea cărţi foarte bune, şi fără a respecta canoanele clasice.

Realizând ce vrea să-mi comunice, l-am încurajat :

-Asta te supără, frate ? Că naiv mai eşti ! Cine ţi-a spus că romanul „nu iese”? Ai vreo dovadă în acest sens ? Te-a executat vreo autoritate în domeniu ? Există vreo instanţă infailibilă ?

Partenerul meu m-a scrutat fulgerător şi, cu o mină ceva mai senină, mi-a replicat :

-Păi, vezi şi mata, tocmai aici e hiba. Nu mi-a citit nimeni nici un rând, n-avea cum să mă judece nimeni, dar văd eu că treaba nu merge cum trebuie, că lucrurile nu se leagă între ele, cum mi-aş dori. Iar puzzle-ul care rezultă din înşiruirea fragmentelor nu ştiu cât de unitar şi revelator poate fi. Căci despre seducţie nici nu poate fi vorba.

-Ei, vezi ? Aici greşeşti d-ta ! De ce trebuie să fii mai catolic decât Papa cu d-ta, de ce e musai să fii un închizitor fără milă, când şi d-ta poţi greşi în judecăţi ? Eu cred că cea mai mare greşeală constă în faptul că nu prea mai ai încredere în forţele d-tale creatoare. Că ţi-e frică să n-o dai în bară prin modul în care abordezi lucrurile. Şi tocmai asta te face mai vulnerabil.

-Oare aşa să fie ? Uite, la asta nu m-am gândit.

-Păi, ar fi cazul să te gândeşti, dacă ţii să cucereşti !

Prietenul şi rivalul meu cel mai bun s-a dus în casă, a luat două sticle cu bere de la frigider şi două pahare şi am mai stat la taclale ceva timp, cât să-i mai iasă din cap ideea nefastă că „nu-i iese “Romanul”.

-xxx-

Toată floarea cea vestită a filosofiei îşi află locul binemeritat în  Pantheonul spiritului şi, a-i trece în revistă măcar pe o parte din ei, ar însemna să completez un şir nesfârşit de nume, ceea ce mie îmi displace, nefiind în firea mea să fac paradă de erudiţie.

Îmi place să mă întâlnesc şi să discut cu unul sau cu altul. Fiecare şi-a dat obolul pentru tezaurul de spiritualitate al lumii şi merită să fie cunoscut şi apreciat la justa lui valoare. Dar iată că niciunul nu a găsit piatra filosofală sau Graal-ul, niciunul n-a găsit soluţia salvatoare pentru existenţa şi propăşirea lumii în pace şi linişte.

Existenţa pe această planetă, atât de complexă şi complicată, semănând mai degrabă unui ocean aflat într-o veşnică furtună, îşi are cursul ei zbuciumat şi plin de contradicţii, ţinând prea puţin seama de strălucirea geniilor şi de sistemele lor filosofice.

Doar unul ca mine, când îi vede coexistând  pe aceşti bravi contemporani, sfădindu-se sau îmbrăţişându-se ca nişte fraţi buni, nu încetează să se minuneze şi să le caute urma, pentru a prinde câte ceva din misterul lor existenţial, în iluzia că le-ar putea urma exemplul şi ar face, la rându-i, cine ştie ce  ispravă demnă de el. Iluzii !

Viaţa, în esenţa ei inextricabilă, îşi urmează traiectoria extrem de sinuoasă, cu maximele şi minimele ei imprevizibile, rămânând ca noi, oamenii, să luptăm la nesfârşit pentru supravieţuirea şi idealurile noastre atât de diferite.

                                               -xxx-

            ÎNTÂLNIRE CU GABRIEL GARCIA MARQUEZ

            În jurul lui brunete şi blondine

            Se bulucesc, cum nu s-a pomenit,

            Că te întrebi, de unde le provine

            Acest insaţiabil apetit

                        De-ar fi un june prim şi şturlubatic

            Să le cuprindă, tandru, de mijloc

            Dar tipul e un hombre singuratic

            Ce-şi caută-n creaţie noroc

                        Ca nişte nimfe suple şi naiade

            Îl zgândără şi calea i-o aţin

            De nu mai ştie bietul cum se cade

            Să biruie în jocul lor divin

                        Îl trag în valuri, îl stropesc cu apă,

            Îl smotocesc, furând câte-un sărut

            Şi numai acuplându-se mai scapă

            Din dârdora orgiei ce-a-nceput

                        Doar când realizezi şi cine este

            Nefericitu-atât de fericit

            Îţi vine s-o iei razna prin poveste.

            Gabito, câte ai de suferit !

                                   -xxx-

Bine ancorat în scaunul de la masa de lucru, privesc cum se dezgheaţă ţurţurii de la streşini, eliberând şiruri de lacrimi ce se sparg zgomotos la impactul cu pământul îngheţat.

Deodată gândul mă poartă în lumea eternă a contemporanilor mei. Atât de luxuriantă şi strălucitoare, atât de armonioasă în infinita ei diversitate. Atât de familiară şi, totuşi, atât de stranie şi puţin cunoscută. Cât de uşor te-ai putea pierde în profuzia ei grandioasă !

De câte ori revin aici, sunt cuprins de cele mai neobişnuite sentimente, copleşit de natura spectaculoasă, cu totul aparte, a acestor tărâmuri, dar,mai ales, de aerul efervescent şi luminos degajat de marea confrerie a nemuritorilor.

Apariţia unuia sau a altuia, a oricăruia dintre ei, mă face să vibrez şi mai intens, cu o sfială crescută, plină de respect şi admiraţie. Pentru că lumea iubiţilor mei contemporani mă fascinează şi are asupra mea o influienţă benefică imposibil de redat în cuvinte.

Cu inima bătându-mi să se spargă, mă apropii de unul dintre ei, adăstând ca un voievod la umbra unui stejar de la liziera pădurii. Nu se poate! E chiar prietenul meu de acum vreo 999 de ani, care se lupta cu morile de vânt din Mamonia. M-a recunoscut şi faţa i se luminează instantaneu.

-Ce vânt te-aduce pe-aici, amigo ? Ce mai e nou prin Mamonia ? Tot aşa cum am lăsat-o, pradă ticăloşilor demonici şi şobomanilor ?

-Trebuie să te dezamăgesc, omule ! Prea puţine s-au schimbat, şi nu în bine. Această funestă şi distructivă faună a depăşit orice închipuire ! Rade totul, cu o plăcere diabolică aducând lumea într-o stare de plâns şi disperare, cum rar s-a pomenit.

Prietenul meu a rămas mască.

-Chiar aşa ? Speram că lupta noastră n-a fost zadarnică, dar, ce-mi spui tu…mă dezamăgeşte profund. Dar, hai să-i lăsăm necazului ! Ei, cu ale lor, noi, cu ale noastre ! Cu ce te mai lauzi ?

Întrebarea lui m-atinge ca un stilet, drept în inimă. Cât p-aci să m-apuce plânsul.

-Din păcate nu prea am cu ce mă lăuda. Sunt tot un amărăştean, cum mă ştii. Doar visele şi dragostea pentru voi mă menţin încă în viaţă. Că-n rest, e prăpădul de pe lume.

Îmi văd prietenul dând din cap cu amărăciune şi empatie.

-Ştii ce ? Casa Pădurii, unde locuiesc, e la doi paşi de-aici. Hai să ne omenim, că belelele nu le înlătură nimeni !

            -xxx-

            Dispunând de atâtea oportunităţi, care de care mai promiţătoare, şi de o arie atât de vastă şi cuprinzătoare, cu atâtea nesperate posibilităţi de exprimare şi manifestare, e uşor de înţeles că viaţa mea se desfăşoară pe coordonate inaccesibile omului de rând, ca o veşnică şi magnifică vaganterie, producătoare de inefabile şi extatice delicii.

            Or, pentru ca universala mea propensiune să fie corect percepută şi înţeleasă, condiţia sine qua non este ca, indiferent cât de greu i-ar fi, cel curios şi însetat de cunoaştere să treacă prin aceleaşi experienţe ca şi mine, ba, mai mult, să se afle în pielea mea, beneficiind de aceleaşi virtuţi şi de acelaşi neostoit simţ al curiozităţii.

            Orice spirit cârcotaş m-ar putea contrazice şi e liber s-o facă. Dar eu mărturisesc că toate minciunile baronului Munchausen şi ale oricărui alt baron excentric sunt bebeluşi neprihăniţi în raport cu incredibilele mele adevăruri. Existenţa mea spirituală surclasează orice posibile speculaţii maliţioase şi ar fi un mare păcat şi un uriaş semn de slăbiciune din partea mea să le acord vreun credit acestora.

            Simpla (oare simplă să fie ?) diversitate a lumilor create de iluştrii şi iubiţii mei contemporani îmi conferă privilegiul de a trăi nenumărate vieţi, pe infinite trasee şi în infinite situaţii. Ar fi o crimă să nu dau curs acestei rarissime oportunităţi care mă scoate din sfera imundei imanenţe, propulsându-mă în sferele cele mai înalte ale transcendenţei.

            Or, aşa stând lucrurile, existenţa cu şi printre iubiţii mei contemporani este un grandios spectacol şi o sărbătoare continuă, fascinantă şi irepetabilă Iar partea întunecată a proceselor şi evenimentelor care, nu trebuie negat, există şi ea, se estompează şi diminuează până la anihilare, sub acţiunea şi  forţa covârşitoare a părţii luminoase.

            Ferice de purtătorii scânteii divine care, prin propria voinţă şi cutezanţă, neabătuţi de nimeni şi de nimic, se pot smulge de sub influenţa nefastei entropii, lansându-se în prodigua şi inepuizabila lume a nemuritorilor !

                                               -xxx-

Vântul mi-a adus la urechi nişte expresii prea puţin digerabile.

Bombasticism şi preţiozitate, până la greaţă şi saţietate !

E strigător la cer, insuportabil ! De ce nu eşti mata mai responsabil ?

Măi, să fie, chiar aşa să fie ? Da’ de unde ştiu eu că nu se adresează altcuiva ? De ce-ar trebui să-mi pun singur praf pe scăfârlie ? De ce  m-aş recunoaste  într-o postură atât de puţin măgulitoare ? De ce mi-aş face procese de conştiinţă, când nu e cazul ? Sunt liber să mă exprim cum doresc şi-mi place mie, fără a leza dreptul altuia. Şi-apoi, numai entuziasmul meu debordant mă face să devin uneori mai patetic. Nu văd nicio crimă în asta. Cui nu place, n-are decât, de gustibus non disputandum, nu ? Poate că şi eu aş avea unele observatii de făcut la prestaţiile unor monştri sacri. Asta înseamnă că e musai să le sar la jugulară ? Ar fi prea de tot, nu se face ! Lucrurile trebuie privite dintr-o perspectivă mult mai amplă şi revelatoare. E mult prea simplu şi lipsit de orice nobleţe să te repezi doar să judeci şi să pui etichete.

Aşa că liber de orice ţâfnă şi prejudecată, îmi voi vedea de treabă mai departe, fascinat de lumea superioară ce mă absoarbe până la uitarea de sine.

                                               -xxx-

Ce-mi trebuie mie tehnologie când, în orice moment, pot ajunge oriunde-mi cutreieră gândul şi mă pot întâlni cu oricare dintre prietenii mei şi pot asista sau mă pot implica în orice spectacol mirific-divin ?

De ce să mă zbat ca nebunul după alte şi alte mijloace, tot mai complicate, mai sofisticate mai greu de-ntrebuinţat, când, de pe scaunu-mi sau din pat, bibilica mă propulsează în orice punct sau dimensiune ?

Dacă eu nu mă lupt nici cu oamenii, nici cu balaurii, nici cu alte fantastice creaturi, decât cu propriii-mi demoni, ce-mi trebuie mie arme, rachete, lasere şi alte minunăţii, când câmpul de luptă se află în mine, fără vărsare de sânge, ără victime, fără vreo pierdere ?

Atât de mult mă îmbie aventura-n profundul miracol care este natura şi-atât mă cuprinde-n freneticu-i freamăt, că mă unific cu ea şi fac ceva pe tehnologie. Asta, ca să se-audă şi să se ştie. Chiar dacă ce susţin e-o prostie.

                                               -xxx-

Doream foarte mult s-o întâlnesc pe scriitoarea celebră, autoarea atâtor bestselleruri după care au fost făcute filme de mare succes, şi care, doar în câţiva ani, a devenit nu numai cunoscută pe întreaga planetă dar şi deţinătoarea unei averi uriaşe, demne de  invidiat.

Am trimis un mesaj prin care-mi exprimam dorinţa şi mi-a acceptat vizita neprotocolară, fără întârziere.

M-am deplasat fulger la reşedinţa ei dintr-un palat situat pe Coasta de Azur, la doi paşi de mare. Am fost întâmpinat chiar de marea doamnă, într-o ţinută de casă cât se poate de decentă.

M-am prezentat, fără nicio sfială, şi am intrat în salonul unde-şi primea deobicei oaspeţii, oferindu-mi  loc pe un fotoliu.

-Vă ascult, my lord ! Chiar sunt curioasă.

Cu replicile dinainte pregătite, am trecut imediat la atac.

-Am credinţa că nu-mi veţi lua în nume de rău curiozitatea, nefiind primul Dv.vizitator. Cum se face, stimată doamnă, de aţi reuşit să spargeţi orice orizont de aşteptări, într-un timp atât de scurt, cu realizările excepţionale cunoscute deja în toată lumea ?

Pe chipul luminos al celebrei se insinuase un surâs cât se poate graţios.

-Nu-i nici un miracol la mijoc, my lord. Din momentul când mi-a venit ideea scrierii primului meu roman, am ştiut că vor urma altele şi altele în serie. Nimic nu mă mai putea întrerupe, în afară de epuizarea care, uneori, punea stăpânire pe mine după un efort susţinut. Căci scriam ca o apucată, ca-n transă şi nu mai respectam limitele.

O priveam fascinat, cu o admiraţie nedisimulată. Şi mă minunam, cum de o făptură atât de fragilă este în stare de asemenea minunăţii, care presupun o forţă şi o determinare ieşite din comun.

-Nu-i nimic de mirare, dragul meu, atâta vreme cât dragostea de viaţă şi de oameni este mobilul vital care te susţine şi te călăuzeşte. Când ai un asemenea privilegiu hărăzit de Cel de Sus, nici un obstacol nu te mai reţine, totul ţi se pare posibil. Să nu crezi că mie mi-a fost uşor, că n-am întâmpinat şi dificultăţi, dar pasiunea şi fervoarea induse de dragoste au fost hotărâtoare.

Captivat cu totul, nici nu mai vedeam gustările şi licorile frumos rânduite pe masă de o fătucă sprintenă şi simpatică, ce apărea şi dispărea la semnele discrete ale amfitrioanei.

-Vă rog să mă scuzaţi dacă sunt puţin cam insolent. Aţi avut în vedere, cumva, când vă scriaţi operele, aspectul pecuniar, câştigurile ce trebuiau să urmeze ?

Râzând copios, etalându-şi dantura perfectă şi îndemnându-mă să servesc ceva, doamna din faţa mea a continuat :

-Nici pomeneală de aşa ceva ! În primul rând că n-aveam habar care va fi soarta cărţilor mele şi, în al doilea rând, dacă acestea au avut succes, câştigurile au venit de la sine. De fapt, arghirofilia mea se poate constata şi din acţiunile caritabile pe care le-am întreprins, când m-am văzut cu sacii în căruţă.

-Dar acum, celebră fiind în toată lumea, fără grija zilei de mâine şi cu atâtea posibilităţi, cum vă simţiţi, cum duceţi povara gloriei ?

Iar m-a terminat cu surâsu-i luminos şi reconfortant.

-Ce să-ţi spun, situaţia este îndeajuns de suportabilă, n-am de ce mă plânge. Dar, luaţi cu vorba, dumneata n-ai de spus nimic, că doar m-ai bombardat cu întrebările.

-Stimată Doamnă, sper că mă veţi înţelege, v-am solicitat această vizită doar în calitate de admirator. Nu e cazul să vorbim despre mine. Şi vă rămân profund recunoscător pentru primirea făcută.

-Totuşi, scrii şi d-ta ? Măcar atât…

-Aşa s-ar zice, dar eu vin din altă dimensiune.

Înţelegându-mi spusele şi văzând că doresc să mă retrag, marea doamnă n-a insistat şi ne-am despărţit ca doi buni prieteni dintotdeauna.

                                               -xxx-

            Iubiţii mei contemporani magnifici mă captivează-n cel mai înalt grad  iar viaţa de încerci să le-o simplifici, te-asigur că  nu ei sunt cei ce cad.

            Iubiţii mei contemporani mă poartă prin lumi nemaivăzute de mister ce n-au asemănare, cu o artă şi o magie ce mă fac să sper.

            Când te gândeşti cu câtă dăruire creează universuri singulare, e imposibil ca să nu te mire şi nu îţi cer decât participare.

            Îi frecventez, îi caut cu ardoare, le urmăresc vieţile fecunde şi simt cum însăşi moartea-n mine moare şi pulsul veşniciei  mă pătrunde.

                                                           -xxx-

            E necesară atenţionarea.

            Eu anume nu dau nume / Nimenea să nu-şi asume / Locul în această lume / Decât când o dăm pe glume.

            Şi oricine care vine / Pe colinele divine / Să se simtă-atât de bine / Şi cu mine şi cu tine / Nimenea să nu dezbine / Armonia ce-ntreţine / Veşnic zările senine.

            Şi-apoi, fără vreo eschivă / Forţa imaginativă / Să primeze deopotrivă / Ca vreo divă maladivă / Niciodată împotrivă.

            Cui,strâmbând din nas, nu-i place / Şi consideră c-ar face / O tâmpenie tenace / Parc-ar fi-ntre dobitoace / Rogu-l să ne lase-n pace / Că intrusul ne displace / Şi-altul mama nu mai face / Pa şi pu ‘, la patru ace !

                                                           -xxx-

            Un confrate cam frustrat şi tare sictirit pe realitatea literară actuală se plânge că astăzi nu se mai scrie roman, nu se mai respectă cele trei reguli de aur, unitatea de timp, de loc şi de acţiune, totul fiind doar  o bălmăjeală şi o însăilare anapoda, fără cap şi coadă.

            Nu am motive şi nici plăcerea să-l contrazic, dar, mă întreb dacă aceste însăilări fragmentate, lipsite de un fir epic şi de un deznodământ, nu sunt mai aproape de însăşi realitatea vieţii decât operele laborios lucrate, finisate şi armonioase. Şi dacă, indiferent dacă sunt sau nu romane, acestea nu corespund mai acătării orizontului de aşteptări al cititorilor.

            Poate că greşesc, poate că nu. Oricum,  lucrările de mari dimensiuni, fie că se înfăţişează în spiritul clasic fie că sparg orice tipare, coexistă şi nu se produce nici un dezastru. Cum totul e în schimbare şi prefacere, nici literatura nu se poate sustrage acestor legi ale dinamicii omeneşti.

                                                           -xxx-

            Nu-mi face nicio plăcere, dar trebuie să mărturisesc că, dacă nu-mi displac în întregime, operele care fac paradă de erudiţie împănate cu nume şi citate celebre la tot pasul, le prefer, totuşi, pe acelea care, dând impresia că ar fi prea simple, sunt îmbibate precum bureţii cu apă de esenţele tari ale culturii.

                                                           -xxx-

            Mama mia, măiculiţă doamne, e incredibil ce-mi văd ochii, nu se poate ! Argeşul copilăriei mele din Curcania, cu jocurile şi întâmplările lui zvăpăiate, rămâne o simplă imagine litotică pe lângă grandoarea şi frumuseţea scăldatului de aici.

            Contemporani de toate vârstele, rasele şi sexele, într-o dulce coabitare, îşi fac veacul aici, pe această plajă uriaşă, încercându-şi puterile şi abilităţile în apa limpede a celei mai albastre mări, văzute de mine vreodată.

            Şi e de-a dreptul  fantastic să vezi cum  un autor al Iliadei sau al Broaştelor se ia la întrecere cu ultimul tânăr sosit nemaisăturându-se să-şi încrucişeze spadele tiradelor sau să brodeze în stilul baroc sau rococo, pe cine ştie ce temă esenţială.

            E de-a dreptul halucinant să asişti la cele mai fructuoase confruntări între mai ştiu eu ce mare doamnă a literelor din nu ştiu ce secol cu tinerele şi bătăioasele amazoane ce-şi revendică nu ştiu ce supremaţie.

            Extrem de emoţionat şi tulburat de toate acestea îmi fac drum spre larg, unde, în rada portului, e ancorată o uriaşă navă de croazieră. Dar, Doamne, nu ajung prea departe, că-mi apare în faţă să mă blocheze, stropindu-mă în forţă cu apă, cea mai frumoasă şi sprintenă “sirenă”. Şi, nici una, nici două, mi se încolăceşte de trup ca o şerpoaică şi mă sufocă efectiv cu sărutările-i fierbinţi. Ajuns rapid la paroxismul excitării, are loc în valuri cea mai frenetică acuplare pe care aş fi putut-o visa. Contopirea şi râsetele copioase ne aduc în pragul extazului. Minute lungi trebuie să facem pluta pentru a ne reveni şi a purcede la o şi mai furibundă confruntare.

            Maică, măiculiţa mea, nu mi-aş fi putut imagina ce resurse sexoase vitale sălăşluiesc în firava mea alcătuire !.

                                                           -xxx-

            Nu-mi putusem imagina că şi-n lumea nemuritorilor mei contemporani se pot întâmpla tot felul de orori şi evenimente detestabile. Dar iată că aşa s-au petrecut lucrurile. Ceea ce mă face să cred că un spirit malefic s-a inflitrat şi-o bântuie nestingherit, fără să poată fi depistat şi prins. Şi, cum armele de orice fel sunt interzise, e clar că ticălosul dispune de virtuţi distructive speciale.

            Tocmai fusesem invitat la un concert de operă unde una dintre cele mai talentate şi cuceritoare mezzosoprane îşi etala calităţile şi farmecul, când, în plin spectacol, audienţa parcă încremenind de uimire şi admiraţie, diva s-a prăbuşit instantaneu, ca trăznită din senin. Toate intervenţiile de prim ajutor şi ulterioare s-au dovedit a fi superflue, aceasta nemaiputând fi readusă la viaţă. Ba, mai mult la autopsie nu s-au constatat nici un fel de leziuni, nici un accident cerebral.

            Un alt moment care m-a şocat, dându-mi serios de gândit, a fost acela când, la un târg de carte, un tânăr scriitor deja celebru îşi lansa ultimul bestseller. Imaginaţi-vă ce impresie poate să vă facă o asemenea întâmplare, văzându-l cum se prăbuşeşte într-o clipă, lovit mortal de un individ, apărut nu se ştie cum şi de unde, tocmai când îşi gratula citititorii cu cărţile şi autografele lui. Până să se dumirească cei din jur că e mort şi nu se mai poate face nimic, asasinul se evaporase la fel cum apăruse.

            Dar şi mai cutremurătoare mi s-a părut scena de la o piscină. Un cuplu care se afla în admiraţia tuturor cunoscuţilor şi urma ca a doua zi să facă nunta, s-a destrămat instantaneu, provocându-se o panică de nedescris. Tânărul îşi săruta mireasa îmbrăţişată când într-o fracţiune de secundă, i-a scufundat capul în apă şi a înnecat-o pe loc, în văzul şi stupefacţia tuturor. Apoi, făcând spume la gură, tânărul cu chipul schimonosit într-un rânjet bestial a izbucnit în hohote de râs grohăitoare şi-ntr-un vârtej de aer, a luat-o la fugă într-o direcţie necunoscută.

            Profund afectat de cele văzute, mi-am făcut cruce şi m-am îndepărtat de acel loc, cât am putut de repede.

Pentru mine era evident că toate acestea se întâmplau datorită spiritului malefic ce bântuia pretutindeni, nestingherit şi nedescoperit.

                                                           -xxx-

            Bulversat de întâmplările pe care eu le atribui unui spirit malefic, i-am convocat pe confraţii cei mai apropiaţi, le-am expus problema, au înţeles-o, spunându-mi că şi ei trecuseră prin astel de evenimente, şi am convenit, în unanimitate, să instituim o complexă reţea de conexiuni telepatice, care să stăvilească puterea  intrusului şi să-i anihileze orice tentativă de imixtiune prin efracţie.

             Acţiunea noastră concertată solicita o implicare maximă şi de durată Nimeni nu şi-a exprimat dezacordul.

            În tot acest timp de concentrare şi meditaţie profundă, spre satisfacţia noastră, nu s-a mai petrecut nici un incident suspect. Dar cum nu puteam sta la infinit în stare de alertă, conectaţi la reţea, am stabilit ca patru voluntari dintre noi, dispuşi în forma unei cruci uriaşe, să ne continue eforturile scanând şi supraveghind arealul în permanenţă. Când aceştia îşi declinau competenţa, epuizaţi de efortul susţinut, alţi patru voluntari preluau rondul.

            S-au mai semnalat ici-colo, din ce în ce în ce mai rar şi mai vag, vibraţii ale prezenţei spiritului, dar, până la urmă, vigilenţa şi implicarea noastră au fost hotărâtoare, incidentele încetând să mai apară.

                                                           -xxx-

            Nu m-aş fi aşteptat nici în cele mai negre gânduri ca magistrul, atât de admirat şi iubit, să mă întâmpine astfel :

            -Şi ce-ai dori, mă rog, să afli de la mine ? Crezi că mai e cazul ?

            Făcând pe niznaiul şi adoptând o mască adecvată l-am  abordat frontal, mimând sinceritatea.

            -Maestre, nici nu ştiţi cât vă preţuiesc. Opera Dv.mă copleşeşte, pur şi simplu. Dar, fie-mi cu iertare, modul cum eu abordez problemele e total diferit de al Dv.

            -Să înţeleg că-mi soliciţi consimţământul ? Te înşeli, măi omule, te amăgeşti singur Nu aşa se scrie un roman sau o operă de mari dimensiuni. Dacă n-ai înţeles acest lucru, te-ai exclus din competiţie, pe mâna ta. Un astfel de produs implică eforturi pe măsură, o dăruire monomanică, tenace şi susţinută, până la jertfa de sine. Altfel degeaba mai încerci şi te amăgeşti !

             Încerc să-mi exprim şi eu părerea :

            -Nu-mi stă în caracter să vă contrazic, dar, maestre, cum totul se află în schimbare şi lumea evoluează într-un ritm halucinant, consider că şi în creaţie se produc…

            -Ştii ce ? Nu mai considera nimic,  şi te rog să mă scuteşti de asemenea aberaţii. Dacă numai pentru atât ai venit la mine, ţi-ai cam greşit adresa, amice ! Şi acum te rog să mă scuteşti de prezenţa dumitale care mă irită şi nu-mi face bine !

            Intrigat la culme şi nedumerit, încerc să-i obţin bunăvoinţa şi clemenţa.

            -Nu vreau să vă supăr cu nimic dar, vă rog să mă ascultaţi…

            -Ce să ascult, domnule, tâmpeniile dumitale ? Dumneata nu înţelegi că un text, oricât de pretenţios s-ar considera, dacă e constituit din fragmente, fără un liant, fără un fir roşu conducător, fără o intrigă şi un deznodământ, fără cap şi coadă, e sortit din start eşecului ? De ce mă chinuieşti, du-te, dom’le, şi lasă-mă !

            Considerând că, totuşi, nu am fost înţeles, a trebuit să mă retrag cu coada între picioare, dar rămânând credincios opiniilor mele. Atâta timp cât viaţa mi-a demonstrat că se poate şi altfel, cu neaşteptat de bune rezultate, nu puteam fi convins de contrar, nici de Dumnezeu din ceruri.

                                                                       -xxx-

            Mă cert adeseori cu confraţii mei, adică ne lansăm în confruntări acerbe, cât se poate de aprinse, pe tema veşnică şi etern actuală a apariţiei şi existenţei omului pe pământ.

            Dezbaterile se axează în final pe aceleaşi vechi şi cunoscute teorii care nu se vor epuiza niciodată. Un război pe viaţă şi pe moarte se duce între teoria creaţionistă şi cea a evoluţiei. Şi oricâte spade se vor frânge, oricât sânge va curge pe câmpul de luptă, problema nu va fi rezolvată, ambele tabere aruncându-şi în luptă cei mai buni luptători, câştigând, pierzând şi reluând pe rând partida la nesfârşit, în vecii vecilor.

            Paradoxal e faptul că până şi cei mai fanatici contestatari ai existenţei unui Creator, sunt nevoiţi, până la urmă, să-i accepte existenţa şi supremaţia. Un cerc vicios din care nu se poate ieşi sau o dilemă etern dilematică.

            Eu, unul, trebuie să mărturisesc, că, nefrecventând prea des biserica, dar creştin, botezat şi cu frica Celui de Sus, mă închin şi mă rog pentru îndurarea şi iertarea păcatelor mele,  fără a-mi face iluzii că voi fi şi ascultat.

            În nici un caz nu mă pot asocia celor ce susţin teoria apariţiei spontanee din pulberea siderală. Mi se pare ceva mult prea fantezist şi extravagant.

                                                                       -xxx-

            Când mă-nvârtesc printre nemuritoare strălucitoare şi eficiente în tot ce fac, ca lumea s-o-nfioare, mă-ncearcă felurite sentimente

            M-atrag şi mă resping fără s-o ştie, mă cuceresc şi veşnic mă intrigă, cum pot crea atâta poezie din chintesenţa lor de sexi-ligă

            De-ar mirosi ce gânduri necurate m-ademenesc, tot dându-le târcoale, m-ar sfâşia pe loc, oripilate, şi-ar chema câinii foamea să-şi potoale

            Noroc că supermanul nu le lasă perfidele tertipuri să-mi dezlege şi, ne-ntrecut amant şi om de clasă , îmi fac de cap, având de unde-alege.

                                                                       -xxx-

            Nu ştiu de ce, în ultima vreme, mi-am cam neglijat iluştrii şi iubiţii contemporani nemuritori, dedându-mă unor preocupări mai frivole, exclusiv pământene. Considerând că nici acestea nu trebuie lăsate de izbelişte. Desigur, o iluzie, ca toate celelalte. Întrucât, continui să mă întreb retoric, cu ce sau cu cât mă poate reprezenta mai eficient redactarea unui jurnal, fie el şi liric, decât frecventarea de plăcere a spaţiului transcendent, atât de bine animat de către iluştrii mei confraţi cu universurile lor tulburătoare.

            De vină poate fi şi primăvara care mă scoate din bârlog şi mă ademeneşte spre treburi mai terestre, cum ar fi, de exemplu, îngrijitul grădinii. E şi aceasta o ispită căreia cu greu m-aş putea sustrage. Şi-apoi, nimeni nu mă opreşte ca,  în momentele relaxante de grădinărit, să-l contactez pe unul sau pe altul şi să ne întreţinem tot atât de efervescent şi benefic, ca şi când m-aş afla pe teritoriul lor binecuvântat.                                         -xxx-

            Contactul cu unii dintre cei mai mari clasici ai literaturii ruse a fost cât se poate de neaşteptat şi bulversant. Nu-mi imaginasem că i-aş putea găsi în ipostaze atât de contrariante şi surprinzătoare.

            Cel mai mare poet rus, autorul lui „Boris Godunov” şi „Evgheni Oneghin”, neîntrecutul iubăreţ, petrecea ore nesfârşite, pescuind la undiţă, în singurătate şi meditaţie, pe marginea unui lac cu sălcii pletoase.

Marele meu prieten de suflet, cel ce a dăruit umanităţii nemuritoarele sale opere „Fratii Karamazov”,”Idiotul”,”Crimă şi pedeapsă”,”Umiliţi şi obidiţi”,”Amintiri din subterană” şi altele, pe care nu le mai enumăr, şi “umilea” confraţii la un simultan de şah cu participanţi unul şi-unul, destul de numeroşi, câştigând partidă după partidă, într-un mod incredibil de degajat şi voios. Pur şi simplu se distra cu ei.

            Creatorul capodoperei “Război şi pace”, în postura de amant seducător, se întrecea în pariuri la o cursă de cai, alături de cea mai fermecătoare balerină a  momentului.

            Autorul “Revizorului” şi “Sufletelor moarte” se confrunta cu cei mai renumiţi surferi, în ovaţiile şi aplauzele divelor bronzate care-i urmăreau.

            Cel ce a înzestrat lumea cu “Maestrul şi Margareta” se autodepăşea, skiind pe o pantă abruptă, tot într-o veselie, ăci era în fruntea tuturor participanţilor la concurs. Pe urmele lui făceau eforturi disperate Lermontov şi Esenin Să nu-ţi vină să crezi !

            Anna Ahmatova, Marina Ţvetaeva et comp., făceau sărituri de la trambulină, într-o piscină de toată frumuseţea. Surpriză după surpriză. Şi tot aşa cu toţi cei contactaţi.

Fiecare, întrebat fiind, mi-a răspuns că-şi compensează şi completează miracolul vieţii cu acţiuni şi plăceri terestre de care nu se putuseră bucura până atunci. Şi toţi se prezentau într-o formă de zile mari, vivanţi şi cuceritori. Mi-ar fi poftit  inima să rămân cu ei, dar locul meu nu era acolo decât în visurile mele.

                                               -xxx-

Nu m-aş fi aşteptat să-i găsesc pe toţi trei împreună şi atât de binedispuşi. Pe o terasă selectă, cu paharele pline de licoare în faţă, se gratulau rând pe rând.

Autorul capodoperei “Bătrânul şi marea”, într-o vervă de zile mari, se adresa confratelui său care a scris Zorba

-Amigo, m-ai dat gata cu scena aia antologică unde se prăbuşeşte telefericul iar eroul tău, drept reacţie, începe dansul lui nebunesc cu scriitorul prieten !

-Numai atât, magistre ?

-Ei, şi tu ! Mi-a plăcut tot opul, dar secvenţa respectivă  e bestială.

Creatorul « Chirei Chiralina » se precipită, tumultuos.

-Dar nici cu mata nu mi-e ruşine ! « Bătrânul şi marea » e o operă remarcabilă. Nu degeaba a fost preluată şi tratarisită regeşte de cinematografie ! Ca şi Zorba, de altfel !

-N-o să-ţi vină să crezi, Panaitache, dar află că ţi-am citit şi eu cartea. E savuroasă. Darul de povestitor nu ţi-l poate lua nimeni pe lumea asta ! Hai să ciocnim pentru creaţie şi excelenţa prieteniei !

Chiar la masa alăturată se întâmpla să fie George Sand cu Marchizul de Sade, angajaţi într-o discuţie despre libertate, liberul arbitru şi libertinism. Cu auzul ei fin şi cu spiritu-i maliţios recunoscut, doamna i-a apostrofat pe loc :

-Cine ar putea să se pună cu voi, satirilor incurabili, cine ?

Marchizul, afectat de spusele ei, interveni prompt :

-Mai încet cu cădelniţările, că nu ţine ! Exagerezi, madame, şi nu e cazul !

La care cei trei au ridicat  cupele şi le-au golit fără menajamente. După care discuţia a continuat, tot atât de aprinsă şi incitantă Mi s-a părut că ar fi o impietate să mă apropii prea mult de ei.

                                               -xxx-

Întâlnirea cu Agatha Cristi şi cu surorile Bronte mi-a lăsat ,cum nu m-aş fi aşteptat deloc, un gust destul de amar. Le-am găsit adunate în jurul unei mese, desfătându-se de zor cu nişte cărţi de joc, într-o dispoziţie de zile mari. Săgeţile maliţioase şi râsul nu mai conteneau. Fiecare căuta să epateze şi să găsească punctele nevralgice celorlalte din jur.

M-am alăturat lor, crezând că voi putea discuta şi afla câte ceva nou .Da de unde ! Cum m-au văzut, au şi sărit ca nişte tigroaice asupra mea, sufocându-mă cu întrebările, aluziile şi ocheadele fără perdea, dându-mi impresia jalnică şi presantă că s-ar afla în călduri. Aşa că entuziasmul meu iniţial s-a transformat destul de repede într-o mare deziluzie. Şi nici nu-mi mai amintesc ce motiv am invocat, doar ca să scap mai repede din cercul lor inflamat şi ameninţător.

                                               -xxx-

Nici nu-mi place şi nici de demnitatea mea n-ar fi, să evoc aici tot felul de întâlniri şi întâmplări, doar pentru a satisface gusturile cele mai diverse ale unor oameni dedaţi mai mult hedonismului decât vieţii spirituale. E ca şi cum, afemeiat împătimit, aş flirta cu orice fufă întâlnită în cale, doar pentru a intra în graţiile ei.

Nu-i nicio îndoială că multe vor fi fost contactele mele telepatice şi regret că nu le pot prezenta pe toate, dar bunul-simţ şi măsura îmi interzic să mă las ispitit de nişte mize care nu prezintă prea mult interes. Regretul meu e şi mai mare în cazul omiterii unor contacte importante, cu contemporani dintre cei mai iubiţi şi valoroşi.

Când mă gândesc cât de capricioasă poate fi Doamna Memorie şi câte feste îţi poate juca, tocmai când ţi-e lumea mai dragă, mă apucă hamocul şi melancolia. Şi realizez cu amărăciune cât de fragil e acest perfect mecanism al entităţii umane.

Apreciaţi, vă rog, cât de fantastic ar fi dacă, într-o simplă străfulgerare, s-ar putea vedea ca-ntr-o oglindă magică toate întâlnirile mele benefice şi revelatoare ! Dacă, în prodigua mea ubicuitate, m-aş putea înfăţişa tuturor celor dornici de mine, însetaţi de frumuseţe şi armonie. Din păcate acest lucru nu e posibil şi trebuie să ne resemnăm cu capacităţile noastre atât de modeste şi de diferite.

Chiar când aştern aceste rânduri, gândul mă poartă spre un Suveran Magistru şi Părinte al sufletului meu, care s-a dovedit a fi Demiurgul necontestat al Universului său hiperboreic miraculos, de-o strălucire şi frumuseţe stranie, unică şi nepieritoare.

Cum ar putea reda prea săracele mele cuvinte întreaga splendoare şi încărcătură emoţională a fascinantului moment ? Cine ar putea da crezare unui eveniment atât de rar şi magnific, lăsând o amprentă luminoasă de neşters asupra sensibilităţii mele ? Cui şi în ce mod i-aş putea dovedi veracitatea acestei destăinuiri ?

Până şi cei mai apropiaţi, văzându-mă încremenit la masa de lucru sau pe vreun scaun în grădină, precum o momâie, şi-ar putea face o impresie cu totul greşită, considerându-mă un om sfârşit sau, cel mult, dus cu pluta, când, de fapt, eu îmi trăiesc clipa cu o fervoare şi intensitate rară, în plină eternitate.

                                               -xxx-

Uneori mă trezesc, ca din senin, cu unul sau altul dintre iubiţii mei contemporani şi mă simt atât de onorat de vizita lor încât mă fâstâcesc şi mă bâlbâi  sau chiar îmi piere graiul.

Iată, chiar în aceste momente când mă simţeam mai singur ca niciodată, sunt luat prin surprindere.

-Şi te dai mare cu „Misterele iubirii”, nu ? Dar nu vezi cât de departe te afli de „Un veac de singurătate” sau de „Dragostea în vremea holerei „! Oricum, încercarea ta e lăudabilă, dar mi-e teamă că numai cu atât, n-o să te pot vedea prea curând printre noi ! Aşa că, pune osul bătrâne, nu te lăsa !

Sunt efectiv siderat. Am rămas fără cuvinte. Încerc un gest timid cu braţele, căutând un răspuns. Magistrul se prinde într-o clipită.

-Lasă, nu e cazul ! Fiecare face cât poate, nimeni nu ne taie capul. Important e să nu te dai mare în apă mică şi să vrei să dai tot ce se poate da Fără menajamente, fără scuze şi motivaţii de doi bani. Cea mai gravă eroare e să crezi că ai putea câştiga războiul fără jertfe de sânge.!

Am intenţia să-i spun că-mi sunt cunoscute toate acestea, că totuşi e de discutat în ceea ce mă priveşte. Dar gura îmi rămâne încleştată.

-Nu te mai deranja, prietene ! Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Poate ne mai vedem, mai ştii ?

Şi, la fel cum a venit, a şi dispărut, lăsându-mă în durerea mea, mofluz şi cu un gust amar. Doamne, şi aveam atâtea să-i spun ! Păcat !

                                               -xxx-

Contemporanii de proximitate se tot întreabă, c-un sictir imens şi cu năduful inimii ce bate, dacă mai are viaţa vreun sens

            Oripilaţi de cele ce se-ntâmplă şi neputând acţiona de fel pistolul nepunându-şi-l la tâmplă, cad în filozofare, plini de zel

            Mă-ntreb, la rându-mi, cum de se răsfaţă şi sunt atât de impacientaţi, uitând că sensul vieţii e în viaţă. De-i ascultaţi, eu zic să nu-i urmaţi.

            Căci cei oneşti şi mulţi îşi văd de treabă şi-arare ipohondri ei devin, doar moftangiii-şi urlă la tarabă  ne-ncrederea-n destinul lor divin.

                                                           -xxx-

            Primesc semnale clare, repetate, de la mireasa sufletului meu, dar nu pot infinitul a-l străbate decât de-ar vrea şi bunul Dumnezeu

            Mă tot încurajează şi m-aşteaptă, îmi dă de înţeles că mă şi vrea dar nu ştiu cum să urc pe altă treaptă, ca să comunic, să mă văd cu ea

            Se face-n vis că suntem împreună la cel mai fascinant, divin festin ca, treaz, să văd că-mi fulgeră şi tună de supărare şi smerit mă-nchin

            Dă-mi, Doamne, sănătate şi putere, menţine-mi privilegiul acordat, să împlinesc ce sufletul îmi cere, să văd şi eu că m-am realizat.

                                                           -xxx-

            În clipele mele de răgaz de care, slavă domnului, nu duc lipsă, în special când vremea nu-mi îngăduie să-mi petrec timpul în grădină, îmi place să contemplu de la masa mea de brad, magnoliile din faţa ferestrei, care-şi desfac corolele în formă de cupe, prezentând privirii trecătorilor imaginea lor de candelabre magnifice şi luminoase. Când mierlele şi graurii dau iama după sămânţa rămasă neculeasă de anul trecut, impresia produsă e şi mai puternică.

Şi-i mulţumesc Celui de Sus pentru privilegiul acordat, gândindu-mă la faptul că nu ştiu câţi dintre iluştrii şi iubiţii mei contemporani vor fi beneficiat de o asemenea binecuvântare.

Cum tronez eu aşa la pupitru-mi de comandă, ca un distins suveran al spiritului, gândurile îmi rătăcesc în voie prin eternitatea senină şi luminoasă a confraţilor mei nemuritori, neştiind la cine să mă mai opresc, spre a mă bucura de compania lor liniştită şi  benefică.

Şi nu-mi pot ascunde tulburarea şi uimirea, văzând cum unii dintre ei îmi confirmă aşteptările, pe când alţii se comportă cu totul diferit, cum nu m-aş fi aşteptat, oferindu-mi cele mai diverse şi neaşteptate surprize.

Am astfel fericitul prilej de a descoperi şi cunoaşte fecunditatea prodiguă a unei lumi etern cuceritoare, care mă tulbură, mă nelinişteşte şi mă provoacă neîncetat cu mirifica-i bogăţie  de întrebări şi de sensuri.

                                               -xxx-

Pe magistrul şi autorul „Libertăţii de a trage cu puşca”, omul cu care ani de zile am dus adevărate bătălii pentru a mă afirma ca poet, l-am prins în momente nu prea favorabile. Cum m-a văzut, m-a şi recunoscut, deşi în decursul vieţii nu ne întâlnisem decât o singură dată, şi atunci doar câteva clipe, fiind confiscat de alţi confraţi şi admiratori.

-Ei, s-auzim, cu ce te poţi lăuda ? m-a luat prin surprindere, din capul locului. Sper să am cu cine sta de vorbă !

N-am apucat să-i răspund, că în cadrul uşii s-a ivit o apariţie dumnezeiască, o tânără fermecătoare, purtând o tăviţă de argint cu două ceşti aurite, pline cu cafeaua aburind.

Poetul adorat a îndemnat-o să le pună pe masă, i-a mulţumit şi i-a făcut un semn discret să se retragă.

Eu înmărmurisem cu gura căscată. Văzându-mi uimirea, magistrul m-a şi pus la punct.

-Nu te mai zgâi atât, închipuindu-ţi cai verzi pe pereţi ! E nepoţica mea Lăcrămioara, care mă mai ajută. Ei, s-auzim !

Descumpănit pentru moment, i-am răspuns cu oarecare timiditate :

-Am reuşit să public doar douăzecişidouă de cărţulii, maestre, cu destulă greutate, pe banii mei şi într-un tiraj de tot râsu-plânsul.

Scrutându-mă cu o mină încruntată de surpriza nu prea plăcută, mi-a reproşat ritos :

-Doar atât, numai atât, după o viaţă ? Nu glumeşti ?

-Nu glumesc, maestre, sorţii nu mi-au fost prea favorabili !

L-am văzut cum se întunecă, schimonosit la faţă şi vituperând :

-Cum, doar pentru atâta lucru mi-ai albit părul şi mi-am irosit timpul cu

dumneata? Ar trebui să-ţi fie puţină ruşine, omule !

-Să ştiţi că chiar îmi este, dar asta e situaţia ! Am mai scris eu câte ceva, dar îmi lipsesc resursele financiare pentru a le edita.

-Auzi, ”am mai scris eu câte ceva”! Cât, omule, că acum nu te mai poţi

plânge,ai tot  timpul din lume la dispoziţie, să tot creezi !

N-avea nici un rost să mai caut vreo explicaţie. Dezamăgit de spiritu-i neaşteptat de intransigent, lipsit de empatie şi înţelegere, i-am dat un răspuns evaziv şi mi-am retras ambasadorii.

Întrevederea n-a fost pe măsura aşteptărilor mele şi mi-a lăsat un gust amar.

                                                           -xxx-

            După nu ştiu câte bazine făcute în piscină, epuizat, am aţipit, întins pe toată lungimea prosopului. Adierea brizei mă mângâia şi-mi tulbura nările.

Când am deschis ochii, am încremenit. Lângă mine, într-o poziţie statuară incitantă, cu-o carte în mâini şi cercetându-mă discret dar insistent, se afla o nimfetă ingenuă trăznet, care mi-a electrocutat toţi neuronii şi toate simţurile. Era ceva incredibil, pentru că tocmai visasem o asemenea scenă.

Văzându-mă treaz şi tulburat de prezenţa ei, zeiţa a clipit provocator, adresându-mi-se, cu un surâs dumnezeiesc :

-Vă cunosc, vă admir dintotdeauna şi vă urmăresc ca o umbră. V-am citit toate cărţile şi m-am îndrăgostit iremediabil de Dv.

Siderat de frumuseţea şi aplombul ei, abia dacă m-am auzit întrebând-o :

-Cine sunteţi şi de unde mă cunoaşteţi ?

Cu chipu-i radiind şi cu un râs cristalin cum nu mai văzusem, s-a precipitat într-un răspuns în cascadă, vrând, parcă, să mă scufunde cu totul în efuziunea ei adolescentină.

-Mă cheamă Lăcrămioara şi sunt cea mai bună prietenă a nepoatei Dv., cu care am fost colegă şi-n liceu şi-n facultate. Aşa că e explicabil. Şi, râzând copios, dezvăluindu-mi o dantură impecabilă de carnasieră, adăugă Şi iremediabil ! Nu mi-o luaţi în nume de rău, vă rooog !

Transfigurat vizibil şi cuprins violent de fornicaţii, am îngăimat, totuşi :

-Dar cum ai ştiut că sunt aici ?

-Doar v-am mărturisit că vă urmăresc ca o umbră. Sunt în vacanţă, liberă, aşa că-mi pot permite orice-mi cere inima !

Fire libertină şi nu prea dus la biserică, am simţit cu toată fiinţa momentul astral al situaţiei, mulţumindu-i Celui de Sus pentru o asemenea ofrandă. Şi, pe loc, i-am propus :

-Ce-ai zice să luăm o barcă ?

-O.K !. Super !

Iată-ne cu barca în larg, pe o mare liniştită, cu vălurele abia unduindu-se. Ca doi guguştiuci în călduri, ambetaţi şi cuprinşi de frenezie, sărim şi spargem în mii de ţăndări oglinda albastră a  mării. Doar noi, pescăruşii zburătăcind şi cerul însorit deasupra noastră.

Ne-am deplasat până la prima insulă, cu cocotieri şi cu o plajă super, pe care nu se afla nimeni.

Împerecheaţi ca de cându-i lumea, în deplină libertate a simţurilor, ca doi nebuni în delir, ne dăruim cu voluptate unul altuia, îmbrăţişaţi de generoasa mare, ore nesfârşite, o eternitate. Nimeni şi nimic nu ne-ar mai putea smulge de pe culmile extazului.

Când, în amurg, soarele primea sărutul şi îmbrăţişarea mării, am făcut şi noi drumul întors la ţărm, unde urma să ne despărţim.

Perplexitatea m-a cuprins când Lăcrămioara mi-a declarat că ar fi cea mai fericită muritoare dacă  ar reuşi să aducă pe lume un înger care să-mi poarte însemnele genetice.

            După ce ne-am despărţit, ca doi buni prieteni de când lumea, mi-am făcut cruce şi m-am rugat Celui de Sus să mă ierte pentru păcatul comis. În deplina mea libertate interioară, am considerat că, nefăcându-i nici un avans, neatingând-o nici cu o floare şi răspunzând doar chemării ei atât de insistente şi ispititoare, păcatul nu poate fi atât de mare ca să mă propulseze direct în fundul Iadului. Mai ales că Domnul ni-i cunoscut ca fiind atât de mare şi de milostiv, încât îi iartă până şi pe ucigaşi.

-xxx-

            Când am aflat din presă că un nou Robinson Crusoe îşi face veacul de 50 de ani, de unul singur, pe o insula paradisiacă, fără să-l doară lipsa civilizaţiei, l-am şi contactat. De multă vreme aveam în vedere o asemenea posibilitate. Dar, iată că altcineva mi-a luat-o înainte.

            Bătrânul, mai vârstnic decât mine cu doar nouă ani, şi sătul de atâta edenică singurătate, m-a ascultat, cu blândeţe şi empatie, mi-a înţeles motivaţia, faptul că doresc să-mi trăiesc bătrâneţea departe de convulsiile lumii dezlănţuite şi să-mi continui însemnările, în linişte şi pace, şi a acceptat să convieţuim, cu condiţia să stăm cât mai departe unul de altul şi să nu ne întâlnim decât în cazuri extreme, când situaţia o cere.

            O bucurie mai mare nici că se putea. Aş fi fost în stare să-i sărut mâinile, dar mi-am stăvilit impulsul şi mi-am păstrat decenţa. Dispariţia mea, în deplină discreţie, nici n-a fost observată, petrecându-se întocmai dorinţei mele.

            Existenţa mea în noile condiţii e de cel mai bun augur, simţindu-mă ca-n sânul lui Avraam.

            Despovărat şi dezlegat de toate relaţiile lumeşti, în acest mediu natural atât de generos, pe ţărmul oceanului, într-o permanentă comuniune cu cosmosul şi divinitatea, mă simt ca un nou născut şi nu mă mai interesează decât slujirea cu credinţă a sufletului.

            Până şi imaginea celei ce este mireasa sufletului meu s-a mai estompat, e tot mai palidă, preocupându-mă tot mai puţin şi tot mai rar.

            În deplinătatea facultăţilor mele mintale, pot mărturisi împăcat că aici mi-am găsit cu adevărat liniştea şi pacea în eternitatea care mă înconjoară şi o savurez  precum  untul pe pâine.

Iar bucuria şi satisfacţia contactelor cu iluştrii mei contemporani e maximă şi nu poate fi umbrită de nimeni şi de nimic.        Până acolo încât dispariţia mea fizică inevitabilă, nu va mai însemna nimic în sfera marii armonii universale.

                                                           -xxx-