Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » INTERVIU MARIN IFRIM – Nicolae Cabel: ”Eu cred în destinul acestui neam”!

INTERVIU MARIN IFRIM – Nicolae Cabel: ”Eu cred în destinul acestui neam”!

– Stimate domnule Nicolae Cabel, insist să avem acest dialog din interese comune, ca să zic aşa, specifice breslei noastre dintotdeauna, de la George Macovescu, Zaharia Stancu şi Laurenţiu Ulici încoace, spre noi, ăştia din vremea mai recentă şi mai efemeră a prezentului. Vă întreb simplu de tot, de ce scriitorul român, mai mereu talentat, mai mereu patriot, mai mereu boem sau de-a dreptul academic, nu are, nici după câteva secole de la condiţia sa de sfânt al sufletului, un statut ceva mai demn decât al unor preşedinţi ai ţării, a unor parlamentari sau chiar a unor magistrati? Ce se întâmplă cu cei care scriu, cu cărturarii, şi aici mă refer, în clar la nume ilustre, începind cu, să zicem acum, la prima strigare, Dimitrie Cantemir, Mitrofan, Petru Ursache, Petru Creţia. Lista e lungă şi deloc electorală. Deci, încotro credeţi că se va duce viitorul trecutului nostru, vom mai muri câte puţin sau ne vom vindeca întru eternitatea aceasta lamentabilă şi tipic mioritică?

– Toate răspunsurile (comentarii să le zicem!) nu pot evita evanescența…

         Dacă aș evoca numele citate, trebuie să acceptăm regretul meu (veți vedea de ce!) că n-am fost contemporan cu Dimitrie Cantemir, de pildă… Poate nu i-aș fi înțeles inteligența iscoditoare, acribia și chiar spiritul ludic în a diseca atît de coroziv lumea moldavă, contemporană lui… Descriptio Moldaviae, după părerea mea, rămîne o rostire sui-generis despre un corpus social spasmodic, juvenil (de ce nu!), în plină metamorfoză… Chiar dacă nu-și atenua totdeauna o anume causticitate, în opera citată, Dimitrie Cantemir… rămîne, din păcate, puțin cunoscut, atît ca autor cît și ca un compozitor fecund, zic eu, original pentru epoca sa și de neignorat nu numai pentru mine…

         Numele pe care le evidențiază întrebarea dumneavoastră îmi sînt mai mult decît familiare (cu excepția lui Mitrofan, în parte)… Cu Laurențiu Ulici am fost coleg (un timp) de liceu… Pe George Macovescu l-am cunoscut și ca Ministru de Externe… Lui Zaharia Stancu (pretind!) îi știu bine opera… Din păcate poezia și proza îi sînt astăzi „dosite” într-un con de umbră și datorită alinierii sale formale(?!) la normele unei ideologii la care, trebuie să recunoaștem, a fost constrînsă România după al Doilea Război Mondial, cu acordul celor ce dictau atunci soarta întregii lumi… Și, totuși, romanul-document „Cefe de taur” al lui Zaharia Stancu (5 volume) ar trebui reeditat… Ca și alt roman-document al lui I. Ludo – „Regele Palelibus„… Istorie?!… Nu numai…

         Revin la cărturarul Lurențiu Ulici, cel de dinainte de zavera (apud Mihai Oroveanu) din decembrie ’89… M-am bucurat de atenția lui, atît prin notele din „România Literară„, după apariția volumului „Somnul pe rîu„,cît și în desele mele prezențe în redacția „Contemporanul„, colaborator fiind în „parohia” coordonată atunci de criticul de film (și profesor al meu, doi ani) – Călin Căliman

         Pentru mine un miracol rămîne Petru Creția, intelectual rarissim, descoperit cu adevărat cînd, împreună cu alți trei colegi din Sahia Film, prefiguram… un lung metraj documentar despre Sfîntul spiritului românesc – Mihai Eminescu… Proiect nefinalizat în favoarea altei rostiri despre care, din jenă, mă abțin a comenta… Vreau să știți că, de pildă, eseurile lui Petru Creția luminează și acum gîndurile septuagenarului care sînt…

         Petru Ursache… Cunosc, în parte, ceea ce a lăsat posterității… În plus, mie mi-a sădit amintirea unei zile de primăvară/vară fabuloase, într-un final de mai, cum n-am mai trăit niciodată… Și era Iași și era/eram alături de Domnia Sa și colega mea de liceu buzoian – Magda Ursache… Era o zi în Tîrgul ieșean de carte. Se prezentase și cartea mea de versuri „Lăstun…”… Un prînz miraculos în Dealul Copoului, dar și o seară înnobilată de compania celor doi cărturari… Un om cu preocupările mele nu trăiește în viață, de două ori, un eveniment asemănător…

         În esență, această primă „provocare” a dialogului rămîne (paradoxal) și onestă și… vicleană… Pentru că implică lucid o realitate în care ne „bălăcim”, ostilă spiritualității creatoare și de valori etice… (Lasă, nici cu acele materiale nu… debordăm!)… Vicleană pentru că pune la zid, sau ne pune în fața oglinzii propriilor inerții, hrănite de o debusolare paralizantă… Cei mai mulți nu avem în genă bulimia acumulărilor materiale, acest fără sațiu care conduce la autodistrugere, la neantizare… Este un sindrom pe care nu cred ca l-a cunoscut acut epoca lui Mitrofan sau chiar aceea lui Cantemir, cu toate că – Înalta Poartă a… pompat mult din Moldova, din Muntenia…

         Iar despre elita, limitrofă spiritual, lui Petru Creția sau Petru Ursachi ce putem acuza? Doar asceza respectului pentru slova și cugetul românesc… Și pe Domniile lor îi invoc atunci cînd conchid: „să scrii cu gînd, pe gînd și pentru gînd!

         Și acum mă-ntorc la „ținta” întrebării dumneavoastră… Eternitatea invocată are și un grad de falacios, fără să fie lamentabilă… Este, pur și simplu…

         Epitetul „mioritic” (peiorativizat atît de mult astăzi) ca înrădăcinat în matricea spirituală a acestui neam, poate avea mai multe „decopertări/semnificații” pe care să le acceptăm sau nu! În funcție de virtuțile ori servituțile propriei gîndiri/mentalități… Ele, semnificațiile, pot trimite la concluzii de tipul „capul plecat sabia nu-l taie„, dar și la înțelepciunea supraviețuirii (cu păstrarea fondului spiritual) într-un ținut binecuvîntat, ținut rîvnit de toate imperiile (efemere?!) cu care ne-a învecinat soarta…

         Eu cred în destinul acestui neam, în resurecția lui, chiar dacă, acum, mai marii lumii l-au împins într-un „creuzet” ale cărui efecte le cunoaștem fiecare, parțial, zilnic…

         Eternitatea pe care, în parte, o evocați/acuzați, d-le Marin Ifrim, este aliatul nostru cel mai fidel și (acum?!) singurul… Nu spunea Magul Eminescu: „vreme trece,vreme vine/ toate-s vechi și nouă toate…” Eu cred că trebuie să ne întrebăm/căutăm fiecare în „alveola” sa, cît și ce e rău și ce e bine, pentru a pune treptat frîu imposturii, disoluției și lăcomiei (la propriu, la figurat!)…

         Cei care scriu, trebuie să recunoaștem, nu sînt (sau nu sîntem) toți cărturari… A ști alfabetul și normele ortografice minime nu conduc ușor la un astfel de statut… Există (și nu-l poți eradica) și mimetism… Înainte de ’89, printre autenticii redactori de carte de la o prestigioasă editură bucureșteană, exista concluzia: „dă-i unui tînăr astăzi să citească patru cărți de poezie și-o va scrie el pe a cincea„… E un punct de vedere…

         A scrie, după părerea mea înseamnă a ridica (pe umeri, pe cuget!) o CRUCE a cărei „greutate” reală poate nu o simți toată viața… Nu degeaba afirmăm/proferăm că unicul și cel mai exigent judecător rămîne Timpul...

         Așadar, d-le Marin Ifrim, viitorul este al bunei credințe, al dăruirii și al trudei pentru și asupra fiecărei silabe… E un joc sublim în care trișul/trișarea, sigur, se răzbună implacabil.

– Am folosit formula „tipic mioritică“ doar în sensul metaforei înstăpânite, suprafolclorice. Eu nu cred că oile sunt mai proaste decât lâna pe care o produc. Sau laptele lor, nu vad de ce, a fost transferat în ţâţele unei lupoaice cu sutiene latine, ca să nu zic de-a dreptul ceva ce ţine de religie. Închipuiţi-vă, acolo, la Roma,un lup sugând la oaie, o statuie ceva mai na(ra)tivă…

– Ha! Ha! Ha!… D-le Marin Ifrim, știu, dumneata ai un umor coroziv, de bună, bună calitate… Și totuși, trebuie să-ți amintesc (istoria argumentează!) că lupul roman a supt la oaia dacică destul lapte-aur… Apoi a lăsat-o pradă migratorilor care i-au administrat și lui, lupului roman, lecții usturătoare… Și, că oaia dacică a rămas să se apere singură, protejată de spiritul marilor săi mentori spirituali și chiar (măcar în parte!) de duhul vindicativ al lupului dacic… E o concluzie din și prin fapta istoriei, chiar dacă nu stăpînim fiecare foarte bine mitologia acestui neam… Facem un salt în timp și, dați-mi voie, să mă întreb: oare de ce Victor Emanuel al III-lea, în 1906, i-a oferit în dar lui Carol I de Hohenzollern (neamț, nu?!) celebra statuie – Lupa Capitolina – la 40 de ani de domnie a acestuia pe meleagurile în care cohortele romane au cunoscut și înfrîngeri? Apoi, după un secol și ceva, s-au retras pur și simplu, cînd totuși, se pare, încă erau o forță?… Oare ce fel de rezistență/lecție au dat supraviețuitorii marilor luptători daci, care se metisaseră destul cu noul stăpîn roman?… Dar marele imperiu, prin cohortele sale, a făcut cale întoarsă… Rog a mi se scuza exprimarea… Eu nu știu și nici din lecturile mele n-am reținut decît supoziții, justificabile pentru imperiul ce intrase în declin…

         Fie că vrem, fie că nu vrem, „Miorița” rămîne un etalon… Mă gîndesc acum la un aforism care mi-a marcat gîndirea în adolescență, aforism de origine iberică retopit semantic de unul din popoarele Americii Latine: „a surîde și a aștepta este, uneori, o manieră excelentă de a lupta!

             – Mă reîntorc la poezie, la semnele minţii. Aţi făcut zeci de filme documentare, aţi scris tot ce se putea a fi etic, cu o răspundere socială determinată. Sunteţi mulţumit de miile de ore, de timpul dedicat unei pasiuni, căreia, la un moment dat, timpul îi poate refuza o cumpănă onestă, o recunoaştere aproape matematică? Ce proiect literar vă preocupă în prezent?

 

Marin Ifrim, truda creativă (să zicem!) a fiecăruia dintre noi poate lăsa urme perisabile, urme durabile… Nu noi hotărîm… Noi, pretențios ori nu, facem… Retrospecția sau introspecția mea se traduce prin anii dedicați filmului documentar în România anilor ’70, ’80, colaborărilor la reviste literare, de film, la cele două cotidiene din Buzău și Focșani, prin anii de catedră (profesor asociat) la I.A.T.C. „I.L. Caragiale”, la Studioul Cinematografic al Armatei, la Editura Video a Ministerului Culturii sau anii de televiziune, după „90…

         Intimitatea preocupărilor mele întru exprimare literară înseamnă și manuscrisele din sertar din care, prin selecție, s-au ivit două volume de versuri: „Cronos, pe balansoar” și „Aorta unei portocale„… Toate cele de mai sus, indiscutabil, se traduc oare în cîte ore (seri, nopți)?… Ele fac parte din „crucea” existenței mele, cu nemulțumiri și spaime, cu bucurii uneori și cu sentimentul (efemer) al unei izbînzi… Evidențe?!… Între acestea selecția din poezia/opera unei inteligențe artistice numite Dem Iliescu, sau volumele evocatoare despre unicul meu mare mentor în arta filmului, profesorul și regizorul Victor Iliu

         Să știți, toate astea și încă altele nu pot atenua nemulțumirile sau regretul față de rostirile neterminate pe care propria mea viață le-a trimis într-o fundătură… Lung metraje și proze, îndeosebi… Mi-aș dori (îmi doresc!!!) o ediție definitivă pentru „Somnul pe rîu„, dar și punerea în operă a altor nuvele începute în ultimele 3-4 decenii… Poate nu întîmplător (și cu un efort fizic nu oarecare) între 2009-2015 am ivit/tipărit 4 volume despre viața și opera lui Victor Iliu, 2 volume de poeme (editare/sponsorizare), o casetă/DVD cu 10 filme documentare ale mele, inclusiv o monografie autobiografică; o altă casetă cu capodopera „La Moara cu noroc„… Și o colecție de poezie proprie cuprinzînd ediția definitivă –  „O cometă în cușcă” și încă 7 volume de poeme originale… E mult, e puțin pentru, repet, 7 ani… Adăugați un volum special – „Memoria, ca o capcană” – ivit tot în acest interval…

         Nu știu dacă am răspuns elocvent ultimei întrebări… Ar trebui să adaug faptul că mă onorează includerea mea între colaboratorii permanenți la „Cartelul metaforelor„, respectiv la „Caietele de la Țintești„. Colaborarea la acestea însemnînd și o datorie de onoare pentru tinerețea plutonierului major (fanfară militară) Gheorghe Cabel, tinerețe în care flana cu versuri prin cenaclurile militare ale anilor ’50, „coleg” cu Mircea Radina sau Nicolae Tăutu… Și care nu a fost altul decît tatăl meu… Putem zîmbi invocînd zicala despre așchie și trunchi?…

         Îmi fac un mic titlu de glorie din faptul că de la el, copilul de țăran din Pogonele, am moștenit și simțul umorului ce nu m-a părăsit în clipele de cumpănă… Și, slavă Domnului, am avut parte și dintr-astea…

         Dacă tot El, Cel-de-Sus va fi clement cu mine, voi continua confesiunile din „Memoria, ca o capcană„, acestea aliniindu-se sub titlul „Timp de vrajă, timp de vrajbă„…

         Așadar, Domnule Marin Ifrim, dumitale și cititorului, îngăduință, rog și pentru viitoarea… spovedanie… Iar POEMUL sape-și albie mai adîncă, mai înțeleaptă…

post scriptum

 

cînd scrii cu gînd, pe gînd și pentru gînd,

ai să auzi și steaua suspinînd…

cînd scrii pe gînd, cu gînd și pentru gînd,

tăcerea, ea, chema-va picurînd…

cînd scrii, cu gînd, pe gînd și pentru gînd,

pe-a ta lumină vei păși plîngînd…

cînd scrii pe gînd, cu gînd și pentru gînd,

Geneza Orei vei slăvi oricînd…

 

cînd scrii, cu gînd, pe gînd și pentru gînd,

reptila morții o înfrunți rîzînd…

cînd scrii pe gînd, cu gînd și pentru gînd,

ești zeu și cerșetor pe rînd, pe rînd…

cînd scrii, cu gînd, pe gînd și pentru gînd,

de dorul tău nu te desparți nicicînd…

Nicolae Cabel

(Sînziene, 2016)