Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Cezarina ADAMESCU: UN VIS DE NEMURIRE – TRECÂND PRIN ANOTIMPURI (Alexandra Mihalache – Anotimpurile sufletului, Editura Universitară, Bucureşti, 2014)

Cezarina ADAMESCU: UN VIS DE NEMURIRE – TRECÂND PRIN ANOTIMPURI (Alexandra Mihalache – Anotimpurile sufletului, Editura Universitară, Bucureşti, 2014)

O mare de linişti interioare, un cer azurit; un râu de stele şi unul de vise, un câmp de floare împletit, multă nostalgie, toate într-un timp nedefinit, alcătuind anotimpurile sufletului acestei poete. Poemul clasic, structurat în strofe de câte 4 versuri, rimă încrucişată sau împerecheată şi muzicalitate, alcătuiesc universul liric al Alexandrei Mihalache – tânăra poetă care s-a remarcat încă de la primul volum de versuri ca o voce distinctă în poezia tânără de azi.  Autoarea aşează după un desen iscusit, sintagme comune într-un nou context, dându-le valoare şi strălucire pentru că le învăluie în inefabil. Toate elementele naturii concură la rotunjirea ideii sau a imaginii artistice: florile „în doină te îngână”; soarele care „în noi s-a cuibărit”,bruma care se ascunde toamna în ochii persoanei iubite, zarea albă a iernii aduc fiorul depărtării; iată cum se împletesc pământescul şi cerescul, cele două dimensiuni cosmice primordiale: „Cuvintele s-au întrupat din stele, / Contrastul lor mai doare să-l pătrund” (Doar cu tine).

Contemplarea naturii nu poate să nu işte întrebări esenţiale: „Aripile mi s-ar frânge, /Cum te-nvăţ apoi să zbori?”; „Cum să te cuprind în zare / Pe un ţărm de nemuriri?”; „Cum să mai găsesc în soare / Al iubirilor imens?”; „Cum să te învăţ a trece / Prin tărâmul dragostei?” (Întrebări)  pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la întrebarea, repetată de fiecare om: „De ce oare te-am iubit?”, întrebare, desigur, retorică, fiindcă iubirea este un mister, ca şi viaţa însăşi; nimeni nu ştie de ce iubim o anume persoană şi nu alta. Dar nu numai în această poezie autoarea pune întrebări. De la general, la particular, de data aceasta cu o anumită adresă: „Te-ntreb: de ce te naşti în gândul meu / Şi picuri veşnicie-n al meu dor? Prin nori de fum te conturezi mereu / Iar cerul ne veghează ca decor. // De ce-mi sculptezi acelaşi suflet dur / Din stânci ce le-ai rănit adeseori / Şi mă obligi târziul să-l îndur / Când risipeşti în mine doar culori? // De ce îngheţi şi timpul ce-a apus / Lăsând o urmă prinsă-n depărtări, / Şi-mi scrii cuvinte care nu s-au spus / Redevenind prin umbre doar uitări? // Şi, iar, de ce priveşti marea-n abis / Când inima ţi-e mare-nvolburată? / Ţi-ai înecat adâncuri într-un vis / Strigând iubirea-n valuri câteodată. // Te-ntreb, dar nu primesc nici un răspuns. / Mă pierd în ceaţă ca o destrămare; / Misterul tău încă nu m-a străpuns, / Rămâne-vei în veci o întrebare!” (Te-ntreb).

Pentru poetă este mai lesne să adopte un ton masculin în exprimare, pentru că nu sexul contează, ci ideea care trebuie transmisă şi starea care rezultă. Ex: „Căci chipul tău nu mai revine / Şi-am să mă sting, de dor trădat!” (Am să mă sting de dor, trădat). Ori poate, pentru ca poezia ei să nu fie catalogată drept feministă. Se ştie, poetul, artistul e un creator de lumi interioare, unde poţi intra dacă ai primit o cheie potrivită ca să pătrunzi în acel univers mirabil. Unii lasă uşile vraişte, alţii le zăvorăsc cu obloane de nepătruns. Nu toţi oamenii sunt receptivi, însă. Pentru poezie, îţi trebuie un organ special, ca să empatizezi cu cel/cea care şi-a aşternut „Anotimpurile sufletului” pe un suport, pentru a da posibilitate ochiului străin să ajungă în acele tainiţe, până acum ascunse. Îţi trebuie curaj să te expui în felul acesta, dar şi voinţă, pe de altă parte, să îndrăzneşti să baţi la uşă insistent şi să te contopeşti cu acele trăiri extraordinare care au zămislit poezie.

Într-un fel, ca lector, trăieşti trăirile altora. Şi nu e puţin lucru să intri în stare. Metafore inedite: „tăceri de infinit”; „Eternul l-aş zidi în văi” (De-a pururi lângă mine); zări argintuite, cer azurit, susur de culoare ş.a. În mod ciudat, Alexandra Mihalache transformă dimensiunea temporală în dimensiune spaţială, cu alte cuvinte, o readuce la dimensiunile pământeşti: „Eternul l-aş zidi în văi”; „Eternul ne-ar fi doar decor” ş.a. Pentru ea trupul Timpului e amăgitor.

Autoarea a încercat şi o definiţie a iubirii. De fapt, o sumă de scurte definiţii, în imagini inedite: „Iubirea e răspuns la veşnicie”; „Iubirea e acea statornicie / În trupul unui timp amăgitor”; „Iubirea e speranţă nesfârşită / Credinţă răsărită din cuvânt, / Iubirea e o formă reuşită, / Un înger ce domneşte pe pământ”; Dar şi: „Iubirea e sublimă poezie, / Un cer de raze nedesfăşurat”; (…) / Iubirea e scânteia dintre inimi, / Iubirea e scânteia din priviri, (…) / „Iubirea – cartea inimii cea sfântă, / Iubirea – dor târziu nemărginit, / O pasăre ce-n noapte se avântă / Să cucerească timp nedefinit” (Definiţia iubirii).

Dar cine nu a încercat, inspirat sau nu, la un moment dat, să definească ceea ce nu e prins în nici o definiţie? Când „Eternitatea freamătă-n viori”, poeta se află cutreierând poteci de vise, „cerşind amintiri”.             Şi da, este convinsă că „Iertarea este singurul suport” (Iertare) şi îndeamnă la înţelegere şi îngăduinţă, în spirit creştinesc.

Pentru Alexandra Mihalache, conceptele de nemurire, efemer, vremelnicie, eternitate, senin, infinit, veşnicie, răsărit, îi sunt atât de familiare încât se înveşmântă-n ele ca „în straie de azur”. Şi desigur, iubirea e pe primul plan, ridicată la rang de virtute, pentru că, „Iubind, trăim”: „Iubind trăim şi scriem vers în soare, / E muzică divină între stele / Când inima dansează cu ardoare / Visele se transformă în mărgele. // Iubind trăim şi respirăm eternul, / Ne ţesem drum ascuns printre răspunsuri, / Doar dragostea ne este oxigenul / Şi focul ce mocneşte între cursuri. // Iubind trăim a vieţii lege stinsă / Şi înţelegem umbrele din vise, / A inimii lumină-n veci aprinsă – / Sacru altar de doruri necuprinse. // Iubind trăim prin mare şi prin nouri / La ţărmul infinit cade voinţa, / Un ceas al inimii rodind ecouri / Să răscolească între valuri fi’nţa. // Iubind trăim prin flori din catifele / Parfum necontenit de fericire, / Adâncurile scrie-vor în stele / Şi prinde-vor în cercuri nemurire.”

Uneori, poeta foloseşte expresii la îndemână (rămase într-un colţişor de gând): „liniştea serii” (sintagmă eminesciană), zidul tăcerii, mantia tăcerii, petale de iubire, marea vremii, nori grei de plumb, flori de rouă, porţile durerii, elixir al fericirii; izvor de vise, cărări de dor, cupa vremii; suflet pustiu, „toamna număr frunzele ce cad”, sufletul pierdut ş.a. Şi în acord perfect cu versul eminescian: „Câte oare vor învinge / Timpul mării infinit? / Câte oare, se vor stinge / Fără de a fi trăit?” (Taină).

Influenţa clasicilor atestă o bună cunoaştere livrescă a Istoriei Literaturii şi e firească într-un volum de început. Până să-şi găsească drumul propriu, poeta mai are cărări de străbătut. Importantă este însă perseverenţa şi atingerea ţintei propuse. Nu ne îndoim nici o clipă că va reuşi. Ex. Tu mă priveşti „cu ochi senini şi goi”. (Tăcerea dintre noi). Dar şi imagini proaspete: „Nu mai sunt vorbe…Astăzi în priviri, / Buzele noastre s-au făcut zăpadă” (Tăcerea dintre noi); „alerg pe apa gândurilor”. Sau: „Tu vino, rana de-mi veghează!” (Târziu).

În contrapondere cu eternitatea, Timpul – stăpân peste clipele noastre, dascăl de murire care se măsoară în stele, îşi găseşte expresia lirică în poezia cu acelaşi titlu: „Timpul”: „Timpul ne uneşte, timpul ne desparte, / Timpul stă în nimeni, timpul şade-n toate! / Ca un bun profesor, timpul ne învaţă / Cum să cernem lumea, călători prin viaţă. // Timpul paşte stele, naşte şi iubire / Iar prin timp ni-i zborul vis de nemurire; / La răscruci de vremuri clipa se opreşte, / Noi alegem calea ce se cam grăbeşte. // Dacă timpul nostru se măsoară-n stele / Inima se-nalţă aspirând la ele, / Cum găsi-vom viaţa ce ne defineşte? / Timpul ne desparte, timpul ne uneşte!”

De notat, că poemul începe cu despărţirea şi în ultimul vers, biruitoare este unirea şi nu despărţirea. Astfel, poemul este rotund.           Şi, legate de timp, vârstele biologice şi cele spirituale ale omului, în poemul „Tinereţe”: „Tu, viaţă, dă-mi…nici nu mai ştiu, / O tinereţe mai devreme / Poate atunci o să mai fiu / Risipitorul tău de vreme.” Aidoma marilor spirite, poeta e de părere că: „Noi scriem veşnicia prin iubire”. Un poem foarte frumos, încărcat de sensuri filozofice: „Noi scriem veşnicia prin iubire / Când plânge clipa vieţii la hotar / Şi timpul nemilos îşi cere preţul – / Dar să iubeşti nu este în zadar. // Să prinzi în palme-o clipă de iubire / Şi să devii prin ea nemuritor, / Înseamnă să trăieşti vremelnicia – / Dar nu mai eşti un simplu trecător.”

Şi un poem de înaltă simţire patriotică, intitulat „România” – din care s-a născut şi crezul poetic al autoarei: „Avere-n grai şi-n inimi demnitate / De la străbunii noştri moştenim. // Nu-i glas mai sacru decât limba noastră / Arând de veacuri în acest pământ, / Ecoul ce se pierde-n zarea-albastră / Va dăinui în sacrul legământ.” Partea a doua a volumului este dedicată Sonetelor, numerotate de la I la XIII – cu o arie tematică generoasă, structurate după canoanele acestei specii literare, cele mai multe dedicate iubirii.

Frumoase, calde, unduind muzical după acorduri sublime, sonetele Alexandrei Mihalache, conferă o linişte adâncă şi o pace interioară cu adieri de sfinţenie, ca printre icoanele unei biserici: „Te urmăresc să-mi vindec neputinţa, / De umbra mea nicicând să nu te temi, / Voi fi mereu acolo când mă chemi / Şi puntea dintre noi va fi credinţa. // Iar focul ni-l vom stinge peste vremi / În care leagăn ne va fi căinţa? / Purta-voi între pleoape suferinţa / De stânca dorului să te rezemi. // Ascund în paşi cadenţe de vioară / Şi ochii mei se scaldă-n tristul burg, / Nerăbdător sunt ca întâia oară, // Deşi în taină anii mi se scurg. / Cum să te cânt de-acum, seară de seară, / Când paşii se îndreaptă spre amurg?”  (Sonet VII).

Poeta, după propria-i spusă, doreşte să clădească din veşnicie o cetate, chiar atunci când „timpul de la reguli se abate” (Sonet XI). S-ar putea spune despre aceste sonete că au o notă de senzualitate, promisiuni şi sugestii de reflexivitate privite prin oglinda puţin înceţoşată a amintirilor: „Albastru  vânt înlănţuie imagini, / Un glob de amintiri vrea să îmi sfarme, / Tomnatice priviri mă duc spre karme – / Condamn lumina plânsă în paragini” (Sonet XIII). Un grupaj de 9 rondeluri urmează Sonetelor, în acelaşi ton confesiv, rostit sotto voce, limpede, cu versuri în care eufonia şi construcţia stau pe primul plan. Şi avem: Rondel de dor, Rondel de tristeţe, Rondel poeziei, Rondelul cerului, Rondelul despărţirii, Rondelul înstrăinării, Rondelul mării, Rondelul munţilor, cel al singurătăţii.

Ca notă distinctă, primele două versuri se repetă la mijloc, devenind versurile 7-8 iar la sfârşit (versul 13) – se repetă versul 1. Foarte frumos „Rondel poeziei”: „Am să renasc prin tine, poezie, / Trăindu-mi viaţa într-un singur cânt; / Şi trepte voi urca spre veşnicie / Căci niciodată nu voi fi înfrânt. // Azi am plecat condus de ciocârlie, / Înţelegând că graiul ţi-este sfânt, / Am să renasc prin tine, poezie, / Trăindu-mi viaţa într-un singur cânt. // Iar de voi pierde orice urmă vie / Când timpul îmi va cerne zborul frânt, / Chemându-te cu-aceeaşi duioşie / Am să plutesc din nou pe-aripi de vânt. // Am să renasc prin tine, poezie!” Versurile sunt fie decasilabice, fie endecasilabice, cu rimă încrucişată 1-3; 2-4 sau împerecheată: 1-2; 3-4. Uneori, poeta foloseşte termenii vechi, arhaici, pentru a reda o atmosferă: „arfe de lumini”, genune, căinţă, „refugiu azurit” ş.a.

Şi ultima parte a volumului, intitulată, nu întâmplător „Evadare” (din canoane, din formulele fixe, din tipare), cuprinde poeme în vers modern, trecute prin filtrul personal, spaţiate, cursive, lejere, cu ritm interior şi muzicalitate implicită. O sărbătoare de versuri. Legată afectiv de versul eminescian, poeta „îl vede” adeseori pe marele poet, în clipele sale de reverie, cu admiraţia ucenicului faţă de maestru. Dar cine n-a visat la Eminescu? Modalităţi şi tehnici diverse care toate  întregesc profilul unei poete aflate pe un drum ascendent, fără întoarceri, ca să-şi înscrie veşnicia în Cuvânt, ceea ce mi se pare cu totul remarcabil. De altfel, o mărturiseşte în chip admirabil, în ultimul poem, intitulat semnificativ,”Veşnicia iubirii”: „Vreau să uit că sunt un simplu om / ce se adânceşte în eternitate”. Şi cum altfel, decât prin vers, se poate adânci omul în eternitate?

———————————

Cezarina ADAMESCU

11 Aprilie 2016

Galaţi