Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ARTE » Magdalena BRĂTESCU: „LA TRAVIATA” LA FESTIVALUL BAYERISCHE STAATSOPER DIN MÜNCHEN

Magdalena BRĂTESCU: „LA TRAVIATA” LA FESTIVALUL BAYERISCHE STAATSOPER DIN MÜNCHEN

Operă în trei acte pe un libret de Francesco Maria Piave, „La traviata” (în traducere din italiană „curtezană”) este inspirată din romanul autobiografic „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas fiul. Personajele principale au însă numele schimbate, Marguerite Gautier devine Violetta Valéry, iar Armând Duval, Alfredo Germont. „La traviata” a avut prima reprezentaţie în 1853 la Teatrul La Fenice din Veneţia. Până în zilele noastre, ea face parte din repertoriul tuturor teatrelor de operă, iar împreună cu „Rigoletto” şi „Il trovatore” constituie triada care i-a adus lui Verdi o glorie internaţională de necontestat.

Personajul feminin al cărţii a existat în realitate şi se numea Rose. Fugită de acasă la vârsta de 13 ani, ea a ajuns la Paris fără niciun ban, s-a întreţinut din prostituţie şi la numai 18 ani a devenit o curtezană de lux. Alexandre Dumas fiul s-a îndrăgostit de ea, iar legătura lor a continuat până când tânăra, bolnavă de tuberculoză, a murit la numai 22 de ani. Într-adevăr în montarea lui Günter Krämer, pe splendida muzică a uverturii, apare o copilă înconjurată de bărbaţi, înlocuită apoi de protagonista operei.

Subiectul urmăreşte iubirea sinceră dintre curtezana Violeta, întreţinuta baronului Douphol şi provincialul Alfredo care, la o petrecere, se îndrăgostesc la prima vedere. Ea părăseşte viaţa de desfrâu şi trăieşte fericită cu iubitul departe de Paris. Existenţa tânărului cuplu e tulburată însă de apariţia lui Germont tatăl care, în numele respectabilităţii burgheze, îi cere să se despartă de fiul său. Violetta se sacrifică pentru binele familiei Germont şi-şi părăseşte iubitul fără să-i dezvăluie adevăratul motiv al abandonului. După o lună, pe când Violetta atinsă de tuberculoză îşi trăia ultimele clipe, Alfredo află adevărul despre sacrificiul dragostei pe altarul reputaţiei şi vine într-un suflet la căpătâiul patului ei de suferinţă. Prea târziu, însă!

La Bayerische Staatsoper din München, „La traviata” a trezit mult interes în rândul melomanilor, în special datorită interpreţilor anunţaţi în rolurile principale, soprana bulgară Sonya Yoncheva şi tenorul franco-mexican Rolando Villazón. Din păcate însă, cu câteva zile înainte de spectacol, cei doi solişti şi-au anulat apariţia, astfel că Violetta a fost soprana albaneză Ermonela Jaho, iar Alfredo, tenorul slovac Pavol Breslik.

Rolul Violetei pretinde o absolută măiestrie vocală şi teatrală. Verdi însuşi cerea „una donna di prima forza”, o personalitate dotată cu eleganţă, o tânără capabilă să cânte cu pasiune şi să exprime o varietate de sentimente, de la dragoste la decepţie, de la bucurie la tragismul morţii. Spre deziluzia publicului, în primul act, Ermonela Jaho în aria „Sempre liberă” care necesită o tehnică perfectă, arpegii, triluri şi vocalize într-un tempo susţinut, a transformat acutele în ţipete şi nu a reuşit să-şi gestioneze suflul între frazele muzicale. Ulterior a intrat în rol, şi-a dozat bine vocea, gestica rămânând însă neinspirată. În actul II, scena 2, a rămas îndelung cu mâinile ridicate lipite de perete! Finalul a fost bine realizat, mai ales fiindcă a cântat nemişcată, întinsă pe patul de suferinţă. În „Addio del passato” glasul ei a exprimat  dramatismul, boala, speranţa deşartă, moartea protagonistei fiind realizată foarte original.

În celebra arie „Libiamo ne’lieti calici”, Pavol Breslik a performat bine, dar a ratat finalul. În actul II, a cântat „De’ miei bollenti spiriti” legănându-se într-un scrânciob ca un copil…

L-am admirat pe excelentul bariton englez Simon Keenlyside în rolul Giorgio Germont, prezenţă scenică impunătoare, cu o voce caldă şi care a ridicat nivelul general al interpretării muzicale.

Decorul (Andreas Reinhardt) în general negru, frapează în primul act la deschiderea tuturor uşilor din fundal prin care pătrunde în scenă o lumină roşie orbitoare (Wolfgang Göbbel), dar dezamăgeşte în actul II prin scenă goală cu frunze moarte pe podea, sau în final prin simple cearşafuri şi perne puse pe jos!

Corul condus de Sören Eckhoff a fost la înălţime, cu mici desincronizări în raport cu orchestra Operei müncheneze condusă de Marco Armiliato. Sala are o acustică excelentă, muzica lui Verdi este divină, iar spectacolul agreabil, dar lipsit de strălucire.

—————————–

Magdalena BRĂTESCU

München, Germania

iulie 2016