Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » FLORIN T. ROMAN – Literatura între calitate şi cantitate

FLORIN T. ROMAN – Literatura între calitate şi cantitate

Noica, în al său Jurnal filosofic, spunea că verbul vremurilor noastre nu mai e „a fi” ci „a avea”. Din păcate, în contextul postmodern multiculturalist, mulţi dintre scriitorii contemporani au căzut pradă acestui ultim verb. Se scrie mai ales pentru succes imediat, pentru premii, bani, pentru îmbogăţirea CV-ului, se „execută” literatură la comandă sau la modă. Această capcană nu este deloc una nouă, ea regăsindu-se şi în epoca lui M. Kogălniceanu care, considerat de G. Călinescu ca fiind întemeietorul spiritului critic în ţara noastră, scria: „Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? Însuşi tineri de pe laviţele şcoalelor au pretenţia a publica scrierile lor, pîn’ şi tractaturi de filosofie. Ei bine, într-o asemenea epohă, când se publică atâte cărţi, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate, şi ca într-un ciur să le vînture, lăudînd cele bune şi aruncînd în noianul uitării pre cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua seama la persoana şi la starea autorilor ?”

Într-adevăr, mai ales în rândul tinerilor există autori care, îmbătaţi de aroma unui început de succes, devin prea entuziaşti şi continuă să scrie furibund, generând mai apoi lucrări de valoare îndoielnică, din cauza cărora cad în derizoriu şi în quasianonimat. „Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.” (Părintele N. Steinhardt).

Se ştie că muza nu şopteşte oricând şi oriunde. Câteodată trec perioade lungi de timp până revine. Despre aceasta Nichita Stănescu afirma că „nu este bine să iubeşti prea mult poezia. Mai bine să-i supravieţuieşti. Poezia este ca soldatul, câteodată recunoscător părinţilor, câteodată nu. Foarte rar îţi scrie de departe, încheind scrisoarea cu: <<Dragă mamă, dragă tată, sunt viu şi sănătos, ceea ce vă doresc şi vouă>>“.  De asemenea, Geo Bogza se destăinuia arătând că  „toate textele pe care le-am scris n-au putut să iasă din capul meu decât în clipa în care stiloul pe care-l aveam în mână simţea hârtia albă sub ascuţişul lui”. Unii autori forţează însă lucrurile şi scriu şi atunci când nu au nimic de spus. Dar, vorba lui Eminescu, „E uşor a scrie versuri / când nu ai nimic a spune/ înşirând cuvinte goale/ ce din coadă au să sune.” Nu e mai importat oare să se scrie mai puţin, dar de calitate? Bunăoară, Tudor Gheorghe mărturiseşte că nu are poeţi preferaţi, ci poezii preferate.  Fiind în asentimentul artistului, consider, pe baza propriilor descoperiri, că există scriitori mari care au elaborat şi lucrări de o calitate îndoielnică, după cum există scriitori secundari care au scris şi capodopere. Ţuţea, Labiş, Andrei Mureşanu, Tudor Muşatescu, Alexei Mateevici sunt exemple de autori care deşi nu au fost prolifici au rămas totuşi ca nume mari în conştiinţa naţională. Lui Ion Barbu i-au fost publicate în timpul vieţii doar vreo 75 de poezii, din cauza (sau poate datorită) exigenţei pe care şi-a autoimpus-o. De asemenea, Calistrat Hogaş a scris doar la bătrâneţe, după îndelungi examene de conştiinţă.

E-adevărat, există şi autori mari care au lăsat în urma lor o operă vastă şi totodată valoroasă, dar acestea sunt excepţii. Li se întâmplă doar geniilor, cum este cazul lui Balzac, Proust, Eminescu, Mircea Eliade sau Sadoveanu. Unii dintre ei au fost însă favorizaţi şi de faptul că au trăit până la o vârstă înaintată.

Există însă şi opinii contrare. Bunăoară, Nicolae Breban are o teorie de sursă hegeliană: cantitatea devine, după un anumit grad de relevanţă, un criteriu al calităţii. Eugen Simion socoteşte că în proza românească idealul este să scrii o carte unică, exemplară, pitorească, model de limbă şi de imaginaţie epică, şi că „opus acestui model (l-am putea numi: modelul flaubertian) este modelul prozatorului productiv (modelul, în fond, balzacian) amplu, eseistic, reflexiv, analitic”, agreat de majoritatea creatorilor de literatură. „Unii îi reproşează lui Breban că scrie prea mult, mai susţine Simion, el le reproşează altora că scriu puţin şi trăiesc, încă de tineri, ca nişte pensionari ai reputaţiei lor efemere”.

Opinia mea este că muza nu trebuie forţată şi energia talentului nu trebuie risipită numai de dragul de a scrie. Mai bine o operă redusă ca dimensiune, dar de o calitate ireproşabilă, decât o inflaţie de titluri care nu folosesc nimănui. Iar cine merge totuşi pe mâna lui Breban, scriind mult, ar fi bine să îl ia ca model în acelaşi timp şi pe Ion Barbu, adică să manifeste o exigenţă sporită atunci când îşi selectează textele destinate publicării.

 

Florin T. Roman