Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME (LA NESFÂRȘIT…)

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME (LA NESFÂRȘIT…)

LA NESFÂRŞIT




Prind timpul de frânghii

îl trag după mine,

nerecunoscător mă lasă în urmă,

să-mi pierd definitiv trupul

în pământ

dar nu-l slăbesc,

trimit sufletul în stele

unde are alt ritm de curgere

şi alunecăm în viitor împreună

la nesfârşit.




NICIO BUCURIE NU-I MAI MARE




Atât de tristă păşeşti prin tine,

aş putea să te-ntâlnesc la cotitură

unde fântânile au ciuturile pline cu apă rece,

unde te poti trezi la realitate

şi fiecare cuvânt te iubeşte cu câte o silabă.

Surâsul te însoţeşte de aici înainte

fără niciun efort,

nicio bucurie nu-i mai mare

fără tristeţea ruptă din trup şi abandonată

în fosta existenţă fără sens.

Lumea ta se prinde cu mâinile

de anotimpurile care se perindă frumos,

nimic nu rămâne îndoielnic ori neexplorat,

luciditatea te aşteaptă pe culmi

unde oricând poţi să respiri

aerul înălţimilor din suflet.




UMBRA SE FRĂGEZEŞTE  ÎN AROMELE DIMINEŢII




O întindere lungă cât iarna

respiră pământul sub zăpezi, absoarbe lumina,

copacii cresc înalţi în paharele nopţii.

Cum să atingă şi să mângâie cerul?

Zilele se grăbesc să măsoare curbele aerului,

în palmele mele timpul pune semne

care pot să vestească mai devreme ceva.

O pulbere naşte în interior tensiunea îmbătrânirii

care schimbă pielea pe trupul omului,

vizibilă în societate.

Cel fără flacăra arsă cu intensitate

îşi plimbă anotimpurile, le lasă să se risipească

sub coaja lucrurilor prin nepăsare.

Umbra se frăgezeşte în aromele dimineţii,

alunecă-n amiezele pline de farmec,

se cerne seara-n cuvinte, se apropie toamna,

la pândă stau cei îndrăgiţi de zvonuri.

E vremea curcubeelor în arc peste ape,

a sărbătorilor aşteptate cu bucurie

în care mielul Domnului se roagă odată cu noi

şi nu merită pedepsit.




SE APROPIE PLOILE




Se revarsă apele

nesocotesc malurile şi se înfurie,

caută o libertate deplină,

au primit o dezlegare din cerul acoperit de nori grei.

În copacii rămaşi în puhoaie

păsările privesc şi rămân mirate

dar totul pare o întâmplare

roasă de propriile ei suferinţe.

Cum devine această pornire

o avalanşă necontrolată

şi oamenii sunt nişte păsări mirate

de propria lor lipsă de prevedere şi neputinţă?

Ploile se apropie,

să nu ne găsească pe drumul plângerii

la fel ca ş altă dată încătuşaţi în nepăsare,

să se reverse prostia la fel ca şi apele.




RAMURILE SUFLETULUI SE ÎNALŢĂ




Îmi înfloreşte sufletul de bucurie,

se umezesc ochii cu o lacrimă,

mi se topeşte în palme timpul

pe care nu-l poate îngheţa nimeni.

Ramurile sufletului se înalţă.

Copacul prinde pământul în rădăcini, respiră,

stelele respiră şi ele apele.

Verdele absoarbe lumina o frăgezeşte

de-mi vine mereu să cânt

odată cu păsările.




ÎNDOIALA ŞI TEAMA UCIDE VIGOAREA




Singurătatea

oarbă de orgolii şi plină de ifose

se-nchide între pereţii îngălbeniţi de uitare

şi nu se lasă ruptă din trupul stingher

ce nu are putere să se depăşească pe sine.

Singurătatea se întreţine şi regenerează ca şi rutina

cu propriile mijloace fără niciun efort,

numai îndoiala şi teama ucide vigoarea.

Sub stratul de pâclă se-ngraşă obişnuinţa,

pădurea respiră lumina cu vânat cu tot,

se urcă pe ţancuri caprele negre.

Semne de limpezire capătă cerul

şi razele de soare pătrund în adâncuri.

Se vor goli cupele singurătăţii,

orgoliile oarbe se vor topi în eter

şi tot ce începe naşte noi orizonturi




ÎN PĂDUREA PLINĂ DE CUCI




Se scutură de umbra ce-i cade pe umeri

şi lumina-i alunecă în valuri pe tâmple.

I se adaugă-n ochi cum în frunze, verdele

gâtu-i capătă culoare de sărut diafan,

pe piept movile rotunde şi o cruce de smarald

capătă străluciri de stele înnoptate.

Pe faţă soarele caută riduri cu noroc

de trupul i se clatină uşor pe spate

simţindu-se mai înaltă decât este.

Privirea intrată-i în unghi rotitor

ca spiţele unei roţi de la carul mare

când noaptea se grăbeşte spre dimineaţă.

Era o semnificaţie ce se lasă înţeleasă cu greu

pretendenţii învaţă să aştepte clipa

când se dezvăluie mersul pe ape.

Sunetele prinse de cuvinte în cântec

înfloresc pe ramurile sufletului

în pădurea plină de cuci

în care tot ce-i frumos se repetă.




SUNT ALTFEL DECÂT VISE PARE CĂ SUNT




În spatele uşilor închise ferestrele au geamuri mate,

nu transpiră nimic, respiraţia are miros de sare,

lumina se filtrează prin aburul tăcerii.

Sunt altfel decât vi se pare că sunt.

Îmaginea pe care o beau e atât de amară

că o să mă las de băut.

Cine râde la urmă rămâne cu râsul

şi gustă din aroma fructului copt

cu gesturi infidele.

De osul vântului mă prind în zori

ca de o curbură a limbii vorbite

cu înţelesuri nedesluşite.

Deschis în interior între pereţii vopsiţi în culori

mă închid înafară şi aştept.




HOŢIA ŞI LEGEA




Nu ştiu în ce zi se sparge buba

şi curge puroiul hoţiei,

dar aş vrea să văd pe cei care nu fură

privindu-mă-n ochi

ca nişte ciumaţi.

Doamne aş zice ce puţini sunt,

şi ce bătaie de joc suportă de la ceilalţi

că nu se merită,

dar ce se merită astăzi îmi zice femeia

să-ţi vezi numai de treaba ta

şi să te laşi înşelat?

Nu ştiu, dar dacă se fură în vârf cu toptanul

la poale e numai furtişag mărunt

care se pedepseşte cel mai aspru,

că de, legile nu-s făcute pentru insecte

ci pentru cei care le înghit.

Aşa că trec anii,deceniile, secolele

şi înfloreşte hoţia prin veacuri

ocrotită de legi pământene,

judecata după legile divine va veni şi ea,

e dincolo de moarte

şi nimeni nu află pedeapsa.




NE AŞTEAPTĂ O LEBĂDĂ NEAGRĂ




În cântul serii am chemat întunericul,

să-i pun pe umeri picioarele

ca unui fost iubit.

Cu pantofii cui, roşii făceam semne nopţii,

să se retragă dincolo de ferestre

unde înfloreau merii-n grădini.

Pielea-ţi absorbea lumina

ca o insulă pierdută-n apele calde

ale cerului gurii.

Înaintai cu coapsele spre ţărmul opus

ca spre un liman al plăcerii

cât o fulgerare de stea.

Îngerii erau plecaţi de lângă noi

până şi aripile lor erau ideatice,

glorioasele noastre eforturi

se lăsau duse de trup în derizoriu

şi gâtuiţi de neşansa obscură a clipei

am făcut din somn o înfrângere

vătuită sub plapuma frigului,

ne aştepta ca o lebădă neagră.




ZI DE PRIMĂVARĂ




Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară

şi podul meu are sertarele goale,

din când în când mai urc ceva la fum

fiindcă îmi place mirosul de crâşmă.

Femeia-mi zice;

bărbate e primăvară şi miroase a crud,

nu mai sta-n pivniţă, ieşi în grădină,

să auzi cum creşte iarba şi înfloresc merii.

Îi spun;

o să crească şi înflorească şi fără mine,

eu vreau să nu-mi înflorească vinul

pe care vreau să-l beau limpede

ca pe sângele Domnului.

Vai de capul tău întomnat,

o să mori cu ceaţa-n priviri

şi capul prea plin de băutură

de n-o să am nici la pomană.







MAI  UŞOR DECÂT NISIPUL




Moarte, dacă eşti din cele sfinte,

nu-ţi înfige gheara strâmbă

în iubita care minte,

las-o să-şi ascundă taina

ce-i înceţoşează chipul

şi alunecă prin vreme

mai uşor decât nisipul.

Pune uitare pe durerea

ce-i macină trupul şi arde,

lasă-i în gânduri puterea

care-o duce mai departe,

alungă-i din gând amarul

care roade-n rădăcini,

lasă-i dragoste cu carul

pentru oamenii străini.

Soarbe-i de pe ochi privirea

ca un giulgiu ros de ceaţă

şi îmbrac-o în uimirea

soarelui de dimineaţă.

Moarte, dacă eşti din cele bune,

nu-ţi înfige gheara lungă

în iubiri cu pasiune,

lasă-le să se consume

cum e dat în timp norocul

să-l găsească pe oricine

pân’ s-o termina sorocul.

Şi de-o fi să fie moarte,

noi vom şti, tu eşti de vină

cin’ de viaţă ne desparte,

nu e pronia divină.







SURÂSUL ÎNTR-O NEVĂZUTĂ TRECERE




Pe umărul alb iubito,

visul capătă formă de suflet

în care pătrunde inima mea sângerândă

cu tumultul ei neoprit de himere.

Surâsul într-o nevăzută trecere

îmi rupe tăcerea din trup

şi păşesc ca o umbră peste ape

cu zbuciumul mării sub piele.

Steaua mea la sânul tău înfloreşte

cu arome din constelaţii de flori

unde păsări poartă idei de zbor

pe fruntea cerului de faianţă.

Pe buzele tale desenate influent

cu o geometrie a culorii sălbatice

las amprenta unui sărut zglobiu

care pune-n fiecare apăsare

o limbă a cuvintelor pe cerul gurii

ce nu pot fi strivite între dinţi.







TOT MAI ÎNSTRĂINAT




În spatele lui mulţi se întreabă şi caută

cum se poate pătrunde-n sâmbure,

sâmburele-l aşază-n pământul atins

cu palmele mângâietoare de povestitor

Măsoară aşa ca pentru sine orizontul

şi gândeşte cum să dezmiede singurătatea

cu verdele crud care iese din lujeri.

Tot mai înstrăinat trupul de moarte cuprins

este în pielea sa înflorit de nuferi

şi frigul de teama ninsorii cu fluturi

se lasă dus spre dealurile vălurite

de unde se surpă pe văi noaptea.

Dimineţile care se nasc fermecate

sunt oglinzi ale luminii din care curg

zilele cu arome de liliac mov.







CĂUTARE




De cauţi în scorburile timpului,

să scoţi putreziciunea,

ea se formează acolo.

Odată scoasă,

intră-n scorburile tale

şi n-o mai scoate nimeni.







STEAUA DE DINCOLO DE MOARTE




Mă despart de orice teamă

ca foamea veche de trup,

umbra-mi face crustă-n amiază

şi se aşază pe lucruri,

lasă urme pe anii de viaţă

şi devin din ce înce mai greu de dus.

Creşte o zbatere de fiară flămândă

în inima cu o răsuflare adâncă,

sudoarea-i rece pe frunte

şi mă jupoaie de pielea uscată

ca de un strat de ceaţă din memorie.

Văd mai clar decât ceilalţi care macină vise

steaua din ochi e dincolo de moarte

într-o noapte numai voi o veţi vedea

cum străluceşte la nord.







APELE AU LEGILE LOR




Tot ce pot să spun, nu vreau.

Peste umbre miroase a tăcere

iar eu visez un peşte divin

care mă urmăreşte din cer.

Apele au legile lor şi pământul se teme,

ele sting focul, înlătură şi pustiul

din care vântul aduce nisipul peste oraşe,

las pradă vulturului din mine

febrele care mă cuprind

şi sae sfârşesc în carnea înserată.

Sunt lângă tine femeie

o vindecare de suflet nevăzută,

binele şi răul îşi dau mâna,

pleacă mai departe răscoliţi de îndoieli

la dreapta judecată, Doamne!







CU CĂLCÂIELE CRĂPATE DE SARE




Mi-am adăugat ultimile clipe de dragoste

cu răsuflarea tăiată de efortul strunit,

inima femeii sălta în continuu

în trupul cuprins de căldurile împăcate.

Limba secată de atâta vioiciune

intra pe sub pielea cuvintelor aşteptate

şi-mi sângera carnea de nebunie

cum tremurul mării înainte de furtună.

Toate au fost într-un cânt fredonat în şoaptă

de se clătinau frunzele visătoare

a sete de căprioară fugărită de vânători

prin pădurile de plopi.

Doamne, toţi ceilalţi m-au hulit

şi tot elanul s-a dus pe apele tulburi,

paşii peste moarte au sărit

cu călcâiele crăpate de sare.







MĂ ÎNCIFREZ ÎNTR-UN COD STRANIU

 

În mâinile tale sunt o formă de idilă

neîmblânzită încă destul,

sunt neformatat pănă la punctul final

rămas între pereţii vechi şi noi

în care stilurile clasice şi moderne se întrepătrund.

Am imobilizat gustul femeii îndrăzneţ

încât bărbatul din mine se conservă

în dorinţa exacerbată a femeii

şi rupe limbajul tăios în bucăţi.

Mă încifrez într-un cod straniu

care ucide voinţa de libertate

şi îngroapă-n memorie aspiraţia

pentru nunta-n care nu voi fi mire

ci un rănit în orgoliu.







NOAPTEA ŞI  NOI




Clipele se plimbă pe marginea patului, dormi,

aripile lor foşnesc pe la urechi,

mesteci dragostea copiilor pe buze

şi ei se leagănă-n somn.

Privesc totul cu o mărinimie sfioasă,

mă traversează apele bucuriei,

pietrele din ele şlefuite până la frumos

se zidesc în mine ca într-un templu

în care intri cu dragostea şi amarul

iubirii mântuite.

Noaptea dinlăuntrul nostru devine luminoasă,

dimineţa se iveşte cu soarele pe umeri

şi pleacă.




SPER SĂ MĂ CREDEŢI




Mereu imaginez semne

din vremuri depărtate

în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa,

stelele lor din cer, mirate

privesc cum ies din pământ.

Cine va pătrunde în sine

să-şi caute rădăcinile de sânge

sub pomul vieţii ascunse?

În epoca creşterii nelimitate a posibilităţilor.

oamenii construiesc modele,

dezvoltă viteze

care apropie galaxiile.

Pământenii îşi lasă amprenta,

caută în marea vecinătate

fiinţarea extraterestră.

Toţi aşteaptă cu încredere

întâlnirea consfinţită

şi pacea înţeleaptă a universului

instaurată de zei.

Sper să mă credeţi

că suntem în pas cu timpul

care nu curge uniform

în toate lumile.

Iubirea ne va aduce slava,

naştere şi moarte fără durere,

lumile îşi schimbă ursita

şi se hranesc printr-o fantă

deschisă-n infinit.







DIN MUNTELE MEU DE SUFLET




Ce lumină se poate întrupa

atât de frumos în femeie,

ce înger o păzeşte de la facerea lumii

să se umplă de rod,

de m-am făcut curcubeu al dimineţii

iar culoarea din ochii ei

mă judecă asemenea ţie, Doamne

când singur prânzesc.

Din muntele meu de suflet

izvoarele n-au dreptul la moarte

iar marea nu are mormânt,

doar o barcă cu vise

la care vâsleşte femeia-n cuvânt

pănă-i răsare pe umeri soarele

şi ziua ruptă din noapte

capătă forma gândului meu.







 UITAREA




Mai mare uitare nu ştiu

decât să te uiţi pe tine afară din trup

ori să treci cu vederea orice suferinţă

care te sapă prin memorie şi face şanţuri

pe unde trec apele Acheronului.

Trupul în care mă zidesc acum

are un suflet asemeni zăpezii la soare

topit în cuvinte nevorbite

ce urcă prin coloane de aer la cer

până la tâmpla lui Dumnezeu Tatăl.

Îl mângâie încet să tresară

pentru dezlegare de păcate lumeşti,

numai aşa mă umplu la loc de lumină

şi-mi dispare uitarea.







LUMINA URCĂ PE STÂNCĂ




Fiecare noapte este o iluzie haşurată,

o vibraţie pusă de-a curmezişul trupului,

să nu se ridice nicio stâncă,

o stavilă în calea uitării ochilor tăi

care sfâşie întunericul ca o lumânare

şi-l topeşte ca pe o ceară în palmă.

Lumina lor o simt cum urcă pe stâncă,

o înalţă din inimă fără să vreau,

rupe zăgazuri ca un fluviu mânios

şi ajunge la porţile cerului.

Mările lui inundă memoria cu stele

apoi le împarte fiecărui muritor,

numai luna rămâne în singurătatea-i hieratică

şi-şi plânge în pumni de invidie.

Din scorburile pământului vinovat

ies îngerii din rădăcini cu pleoape obosite,

zboară pe la ferestrele caselor,

ne mângâie-n somn cu câte-o aripă

şi lasă cuvinte ca însemne în vis.







CU CERUL SUB ARIPI ŞI STELE DEASUPRA




Sub aura unei meniri cu însemne păstrate-n timp

fac ecoul care-mi străbate prin sânge.

De după umbre răsucite-n coloane de frig

mă întreb cum o să trec mai departe.

Înfăşurată-n falduri de fluturi, ea se legăna ca o trestie

care iubeşte pescarii păcăliţi de peşti.

Nimic nu mă-nfioară mai mult decât visul

ce poartă-n sine zborul rupt de orice pasăre

cu cerul sub aripi şi stele deasupra,

într-o moarte fără de moarte cu înţelepţii zâmbind.

Ispăşesc toată pedeapsa femeii iubite

cu crezul că aura menirii se împarte

copiilor ce poartă piatra de viitor pe umeri

împreună cu lumina sufletelor înalte.




Cu multă consideraţie,

            Nicolae Vălăreanu Sârbu

            Sibiu,  08.08.2016