Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » PERSONALITĂȚI » DESPRE FRUMOASELE MOMENTE PETRECUTE ÎMPREUNĂ CU MARELE SCRIITOR ȘI CRITIC, ACAD. PERPESSICIUS, LA SCĂIENI ȘI LA BUCUREȘTI

DESPRE FRUMOASELE MOMENTE PETRECUTE ÎMPREUNĂ CU MARELE SCRIITOR ȘI CRITIC, ACAD. PERPESSICIUS, LA SCĂIENI ȘI LA BUCUREȘTI

Printre personalitățile de mare valoare din România, pe care  am avut norocul să le fi cunoscut, se numără și unul din cei mai mari critici literari ai țării noastre, Acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius. Până să-l cunosc personal, știam deja că unul din marile sale merite este acela de a-l fi descoperit și lansat pe viitorul  ilustru critic, scriitor și profesor  român George Călinescu, încurajându-i debutul ca poet în anul 1926 în revista ”Universul literar”, la care Perpessicius era director, presimțind parcă, cu uimitoare exactitate,  că acest tânăr debutant va deveni în viitor un celebru critic pivot al literaturii române. Marele Călinescu recunoaște ajutorul dat de Perpessicius (1891-1971) în monumentala sa „Istorie a literaturii române” publicată în 1946… Ulterior, am aflat mult mai multe detalii despre acest altruist scriitor brăilean cu pseudonim latin. În îndelungata și rodnica sa activitate, desfășurată timp de șase decenii, criticul Dumitru Panaitescu-Perpessicius  și-a dobândit un imens prestigiu pentru consolidarea literelor  românești, nu numai ca faimos critic și istoric al literaturii contemporane, cunoscut de toți, dar și ca poet, prozator liric, cercetător minuțios, publicist, memorialist, pedagog de elită, traducător și inegalabil editor.

        Numeroasele volume de „Mențiuni critice” compun, de fapt, o foarte vastă,  interesantă și originală istorie a literaturii române contemporane – și chiar dacă s-ar fi limitat să scrie doar aceste valoroase „Mențiuni”, deosebit de obiective și utile, Perpessicius tot ar fi rămas în cultura noastră ca fiind unul dintre străluciții maeștri promotori care au impus un stil elevat și elegant în critica literară românească, un stil nou, revelator, rămânând, în același timp, un exemplu de mare clasic, asemănător cu criticii francezi ce-i avea în permanență ca model; dar să nu uităm că ori de câte ori se va pomeni numele colosului Eminescu, vom fi aproape obligați să îl pronunțăm și pe cel al lui  Perpessicius, pentru motivul că el a fundamentat monumentala ediție critică a OPERELOR eminesciene – o unică realizare academică europeană de referință – ajunsă acum la volumul al XIV-lea din cele douăzeci proiectate de neobositul editor.
          În preajma vârstei de douăzeci și doi de ani, eu deja citisem în întregime, cu creionul în mână, volumele al patrulea și al cincilea din opera frumos editată de Perpessicius (cărți cartonate, de format mare, cu supracoperte, cu facsimile reproduse după manuscrise din arhive și tipărite pe hârtie de lux la Editura Academiei Române), capodopere cărora le sorbeam cu ochii conținutul și mă minunam de savantele comentarii presărate de editor cu litere mărunte de-a lungul a sute și sute de pagini largi, intercalate printre mulțimea de facsimile clare cu reproducerea manuscriselor Luceafărului nostru, întrebându-mă cum o fi putut oare cercetătorul lor să le descifreze și să le interpreteze atât de minuțios, de doct și de elegant… Nici nu bănuiam că numai peste câteva luni de la lecturarea acestor volume groase și impresionante mă voi afla față în față cu însuși editorul lor care, prin eforturi aproape supraomenești, adusese la lumină sclipirile nestematelor eminesciene, unele ca tipărituri absolut inedite, descifrându-le scrisul de mână și explicându-le detaliat pe fiecare în parte, fiindcă realizase despre ce comori este vorba. Editorul le reproducea direct după mapele cu manuscrisele originale ale Luceafărului pe care le cerceta amănuțit ca într-un laborator, privindu-le atent, printr-o lupă mare, căci maestrul avea probleme serioase cu vederea normală.
         Eu locuiam pe atunci la Scăieni, Prahova, actualul oraș Boldești-Scăieni, cunoscuta localitate în care utopistul Teodor Diamant încropise, în 1836, pe moșia lui Manolache Bălăceanu, un boier filantrop cu vederi liberale, o „soțietate agronomică” experimentală, cunoscută sub numele  de „Falansterul de la Scăieni”. (Despre istoria acestui Falanster, regizorul Savel Stiopul a realizat un foarte cenzurat și controversat film artistic).  Tot la Scăieni, în primul deceniu al secolului nostru, își petrecea verile la moșia fratelui săi, delicatul poet al florilor, Dimitrie Anghel, numit și Mitif.  Acesta este unul din marii poeți clasici români (și ar fi putut deveni și mai mare dacă slăbiciunile omenești nu l-ar fi anihilat total. Povestea vieții lui poate constitui scenariul unui film de maxim succes, căci se referă la faptul că el s-a îndrăgostit nebunește de Natalia Negru, soția poetului Șt. O. Iosif, cel mai bun prieten al său, care s-a stins de durere după pierderea ei. Anghel era gelos din fire și, pentru niște bănuieli neconfirmate, și-a împușcat soția luată de la Iosif și, crezând că a omorât-o, s-a sinucis, dar ea a supraviețuit. Este cea mai tristă tragedie din viața scriitorilor români, un adevărat blestem, o nenorocire greu de înțeles, pe care, până astăzi, puțini o cunosc, dar amănunte răscolitoare sunt descrise pe multe pagini din Google. com. Marea tragedie l-a impresionat profund și l-a inspirat chiar și pe Liviu Rebreanu, prieten cu cei trei eroi, încercând să o descrie în romanul „Șarpele”, rămas, până la urmă, neterminat. De acolo aflăm amănuntul că, Dimitrie Anghel-Mitif, nu a murit imediat când s-a împușcat în piept, ci după vreo zece zile, căci fratele lui l-a adus de grabă la Scăieni să-l trateze, dar nu a putut să-i vindece rana gravă care s-a infectat rapid și atunci l-a internat la un spital unde a decedat). Trei nepoate ale poetului ”Mitif”, au trăit mulți ani de viață patriarhală la moșia de la Scăieni – „domnișoarele Anghel”, cum le ziceau scăienarii, căci făcuseră între ele un legământ să nu se despartă toată viața  și să nu se căsătorească niciodată. Le cunoșteam bine și uneori le vizitam, fiind prietene cu mama mea. Ele moșteneau împreună  casa părintească și o livadă frumoasă de pomi, așezate la marginea unei splendide păduri ce aparținuse cândva aceluiași Bălăceanu, stră-străbunicul lor… Tatăl celor trei surori era, deci,frate cu nefericitul poet care s-a sinucis.                                                                             În această casă, în vara anului 1959, poposise pentru câteva zile, și academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius, împreună cu soția sa, Alice Panaitescu și cu fiul dumnealor, conf. universitar dr. Dumitru D. Panaitescu (Perpessicius junior, cum se autodenumea dânsul pentru prieteni). Doamna Alice, născută Paleologu, fosta colegă de facultate a scriitorului, era o rudă mai îndepărtată a domnișoarelor Anghel.  
      Pe atunci eu îmi începusem cariera de tânăr dascăl de limba română într-un sătuc de munte de lângă Slănic-Prahova, la Bertea, dar mă aflam la Scăieni în vacanța de vară. Era pe la sfârșitul lui august, într-o sâmbătă, și în ciuda interdicțiilor la care erau supuse cadrele didactice, intrasem, ca de obicei, la slujba de vecernie a bisericii „Sfânta Maria” din Scăieni…
        În seara aceea venise la biserică puțină lume. Din când în când, am observat că privea spre mine, prin niște ochelari groși, un domn bătrân, înalt, cu o alură distinsă, care ședea cu încă două persoane în jumătatea din stânga a pronaosului, unde, la ortodocși,  de obicei, stau femeile. „Oare cine să fie?” mă întrebam eu. După oficierea vecerniei, preotul Vlad Babi se apropie de grupul celor trei persoane binecuvântându-le și conducându-le cu deferență spre ușă. Trecând pe lângă mine, preotul mă strânse discret de mână și-mi șopti la ureche: „L-ai cunoscut pe academicianul Perpessicius ?”  „Pe cine ?” am întrebat eu nedumerit.  Dar cei trei, însoțiți de părintele, ieșiseră deja afară, oprindu-se în fața bisericii. Mi-am luat atunci inima-n dinți și     m-am apropiat de grup. „Vă rog să mă scuzați – am îndrăznit eu – dumneavoastră sunteți domnul academician Perpessicius ?”  „Iar dumneata nu ești cumva…” și a pronunțat numele unui asistent de la Universitatea București, de la catedra de limbi orientale. „Semeni leit cu dânsul și de-aceea te tot priveam, întrebându-mă ce cauți pe-aici… Sper să nu te superi de confuzie…”  Și mi-a întins prietenos mâna… stângă, deși, din instinct, era să-i apuc mâna dreaptă și chiar i-am atins-o ușor, dar am văzut că și-a tras-o încet din buzunar cu ajutorul mâinii stângi ca să și-o aranjeze grijuliu sub reverul de la piept. (O gafă asemănătoare o făcusem când, la Scăieni, Gheorghe Gheorghiu Dej, șeful suprem al partidului comunist român, vizita sondele cu mareșalul iugoslav Tito, iar acesta voia să dea mâna cu un sondor, iar eu, un copilandru îndrăzneț fiind, am profitat că stăteam în spatele lor și i-am apucat repede mâna mareșalului ceea ce nu prea i-a plăcut lui Tito luat prin surprindere, căci mi-a dat-o ușor la o parte. Dar… atinsesem mâna lui Tito care în caricaturile staliniste despre „Titopor” apărea totdeauna plină de sângele „trădătorului”)… În cazul întâlnirii cu academicianul Perpessicius, din fericire, eu m-am oprit la timp să-i apuc mâna dreaptă, dar  mă întrebam totuși curios de ce oare nu-și folosește această mână. Pe când priveam atent cum își potrivește dreapta sub rever, admiratul oaspete îmi spuse: „Să-ți prezint pe soția mea și pe fiul meu…”  Atunci mi-am dat seama că maestrul este foarte bonom și că din primele momente mă simpatiza. M-am convins de acest lucru când m-a rugat să-l iau de braț și să-l conduc pe străzile întunecoase și denivelate, circa doi kilometri, până la casa de pe deal a fratelui poetului Dimitrie Anghel. „Să știi că vederea a cam început să mă lase, iar seara mă descurc și mai prost… Să nu te superi că te-am luat de ghid, dar ești băștinaș și cunoști drumul, iar fiul meu Mitică o conduce pe maică-sa, căci nici dânsa nu stă mai bine cu vederea…”
     Mai bine de o oră, am mers încet, încet, discutând despre multe – despre unde m-am născut, pe unde am studiat, ce profesori am avut la  liceu, la facultate etc. Pe doi dintre profesorii mei de liceu îi cunoștea și dumnealui. Ne opream din când în când pe coastă să mai respirăm și să ascultăm greierii. ”Greierii ăștia sunt și ei niște micuți poeți melancolici… La București nu prea îi aud cântând”, observă interlocutorul meu. 
          A doua zi, printr-o fetiță, am primit un plic cu o carte poștală scrisă cu creionul (o carte poștală, scrisă tot creionul, voi primi, ceva mai târziu, de la poeta Otilia Cazimir, soția lui Topârceanu, anunțându-mă că este tare bolnavă). De data aceasta misiva avea un conținut optimist, deoarece prin ea eram invitat să reluăm discuția începută în seara precedentă.  M-am bucurat. Aveam, așadar, în mână o scrisoare a lui Perpessicius, pe care o țin și astăzi,  alături de altele, notate pe mai multe pagini, toate scrise cu mâna stângă – un  scris mare, drept, impresionant, cu litere înflorate, ciudat de frumoase, egal caligrafiate și așternute  într-un fel baroc, asemănător cu cel al Declarației americane de Independență, la prima impresie un scris greu lizibil. Parcurgându-i însă rândurile, ochiul descoperea niște simboluri de o acuratețe matematică încântătoare, un fel de alfabet gotic ce se lăsa, după câteva secunde, ușor de descifrat, părând a proveni dintr-un real izvor de inteligență penetrantă. Nu știam atunci că vor urma numeroase alte scrisori, câteva lungi de 4-5 pagini, venite de la marele academician – una trimisă chiar de la Viena, după operația reușită făcută la ochi. Multe rânduri conțineau sfaturi părintești, opinii de moment pe marginea unor evenimente familiale și literare, îndemnuri ca să nu-mi părăsesc scrisul,  comentarii și radiografieri obiective ale unor pagini pe care mi le citise, unele laudative, altele variind de la șfichiuiri ușoare la mustrări mai caustice etc, etc., dar toate spre binele meu. Altfel spus, Perpessicius mi-a fost un prim îndrumător, un prim critic personal care mă încuraja, convins că ar putea ieși ceva acceptabil din mâinile mele.

           După cum îmi ceruse,  în ziua următoare m-am reîntâlnit cu domnia sa. Stăteam amândoi în cerdacul casei boierești a fratelui poetului Anghel, privind un apus minunat de soare, filtrat printre crengile copacilor și sorbind cafeaua făcută de „domnișoara Viorica Anghel”, nepoata poetului, fostă cântăreață la Radio Paris și la Radio București pe la finele anilor 1930… „Uite, în grădina aceasta și-a scris Dimitrie Anghel-Mitif frumosul poem„Balul pomilor”. L-ai citit ?”  Desigur, îl citisem, dar mi-era teamă să nu mă pună cumva să recit vreun citat din poezie, fiindcă nu știam pe deasupra nici un vers…

     În seara aceea am aflat cum l-a cunoscut pe George Coșbuc și cum a devenit invalid de mâna dreaptă, în Primul Război Mondial, în ziua de 13 octombrie 1916, zi cu ghinion, când a căzut rănit grav în timp ce lupta în Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din sud, în Dobrogea,  pe dealul Muratan, cântat într-un poem: „Pe Muratan și Calfa-Dere creșteau sfioase micșunele/ Și maci trufași prin grâul verde, ce peste câmp se revărsase/ în timp ce noi săpam tranșee, blindam taluzuri și crenele/ Durând, ca harnice albine atâtea efemere case...” Medicii au făcut tot posibilul să nu-i amputeze mâna, pe care, totuși, după operație, nu o mai simțea și atârna fără a mai putea să o miște vreodată.

        Tot atunci am aflat că dânsul, latinist fiind, și-a ales pseudonimul Perpessicius care  nu înseamnă altceva decât „Cel tăbăcit de suferință”, de fapt un nume care avea să sintetizeze un destin.

        Din acel an, am fost invitat acasă la domnia sa de mai multe ori, mergând la adresa de pe strada Eminescu, nr. 122 (frumoasă coincidență pentru un eminescolog!), unde pereții biroului de lucru erau burdușiți cu sute de cărți, de jur-împrejur. Alte câteva mii erau în camera de jos. Doamna Alice ne aducea dulceață sau prăjituri. „Tabloul cu portretul meu pe care mi l-ai pictat dumneata este în camera cealaltă. Văd că-l căutai cu ochii… I-a plăcut soției mele să-l pună, uite acolo, deasupra ușii.”  Privesc alte fotografii și portrete așezate pe rafturile bibliotecii.  „Am necazuri cu Mitică.  Este un băiat foarte bun, dar nu prea vrea să se însoare. Are 50 de ani și tot nu s-a însurat. De fapt – ce mai ? Eu sunt vinovatul, fiindcă Mitică nu a avut o viață personală; l-am chinuit mult cu editarea operelor lui Eminescu și nu mai are timp, bietul de el, și de alte lucruri, fiindcă muncim amândoi până seara târziu la masa asta de scris. Uneori el este chiar mai studios decât mine. Când comuniștii îl arestaseră pentru niște bănuieli politice aiurea, eu am fost la Dej în audiență și i-am spus disperat că-mi dau foc la toată opera în fața sediului Comitetului Central  dacă mi-l opresc pe Mitică, iar eu mă sinucid. El este secretarul meu, mâna mea dreaptă !  Și nu avea nici o vină, domnule. Se găsiseră niște smintiți să îl distrugă, cerând să fie dat afară din postul de conferențiar de la catedra de limbi romanice a Universității București unde el predă italiana și spaniola. Numai așa l-am scos din mâinile securității…” Posturile de radio „Vocea Americii” și „Europa Liberă” deja anunțaseră această știre.

        Priveam pe masă un volum de opere de Mihail Sadoveanu, cu autograful autorului. De altfel, aproape toate cărțile românești erau cu autografele autorilor, o dedicație venind chiar din partea poetului George Coșbuc. „De curând, era să ne demoleze casa… Dar unde să mă duc cu atâtea mii de cărți ?  Am intervenit peste tot și uite că am scăpat și de asta. Dumnezeu știe ce va mai urma ! Toată lupta o duc acum cu editarea operei integrale a lui Eminescu. Merge greu – nu din cauza mea…  Eu am tot materialul gata, dar ei zic să am răbdare, să aștept, că deocamdată n-au hârtie potrivită, că ar costa prea mult, că se culege greu după scrisul meu ilizibil; în fine, numai motive puerile… Aș dori, în acest caz, să fac o pauză cu editarea operei lui Eminescu și   să-mi finisez un vis mai vechi, din tinerețe – romanele „Fatima sau focul de paie” și „Amor academic”, creații mai mult sau mai puțin autobiografice…”  În treacăt fie spus, autorul nu și-a putut realiza acest vis  nici până la sfârșitul vieții lui. Doar câteva fragmente din primul roman au apărut sporadic în unele reviste literare, mai lung fiind capitolul al doilea publicat postum în MANUSCRIPTUM (o foarte importantă revistă fondată tot de Perpessicius, pe când era directorul  Muzeului Literaturii Române, înființat la propunerea lui.  „Totuși, la Eminescu mă gândesc cel mai mult și sunt foarte supărat că nu găsesc deloc  înțelegere. Pentru operele clasicilor marxismului care sunt tipărite în milioane de exemplare și pe care nu le citește nimeni, au găsit hârtia și tiparul cel mai bun, iar pe Eminescu mi-l tot amână și   mi-l tot cenzurează, filă cu filă…  (După revoluția anticomunistă, toată maculatura comunistă a fost aruncată la gunoi – Nota autorului.)  Știai că, până acum, nu s-a tipărit din manuscrisele lui decât 45% ? Este strigător la cer, domnule Bălan ! Unde s-a mai pomenit așa ceva cu un scriitor național ?” (Astăzi greșeala aceasta amintesc că  fost remediată – Nota autorului.)

       În alte zile,  maestrul mi-a vorbit despre angina lui pectorală care    s-a agravat și nu-i dădea pace nicicum, sau despre omul de serviciu care era gata să-i scape câinele pe poartă. Maestrul  repeta deseori că nu mai vede aproape deloc și mă punea să-i citesc unele texte mici pe care nu le mai putea descifra nici cu o lupă uriașă. O dată m-a lăsat să iau în mână un manuscris al lui Eminescu aflat pe masa lui de lucru. Doamne, ce senzație ! Atingându-l, am simțit un fior ca la atingerea unei icoane sfințite. Am vrut să sărut acea hârtie îngălbenită, dar mi-a spus să nu fac așa ceva și am lăsat-o ușor jos după care am mângâiat-o ușor… Știindu-mă credincios, mi-a subliniat necesitatea credinței în Dumnezeu ca una din cele mai mari virtuți. Întrevederile noastre luau sfârșit primind întotdeauna în dar câte o carte a sa cu autografe lungi, pline de multă căldură. Le am aici în America, puse la loc ferit.

        În anii din urmă, Perpessicius își pierduse complet vederea.  Munca neostoită pe manuscrisele eminesciene  îi agravase și îi topise lumina ochilor. Operațiile ulterioare la ochi nu și-au mai dovedit eficiența. Fiul său Mitică îi continua conștiincios opera din anonimat, precum fetele poetului englez John Milton, cărora tatăl lor orb, le dicta marea sa operă „Paradisul pierdut”. Direcția Muzeului Literaturii Române devenise mai mult onorifică, în locul academicianului lucrând regretatul scriitor Al. Oprea, un intelectual de mare valoare cu care, de asemenea, mă înțelegeam bine.

       În ziua de 29 martie 1971, am auzit la radio că academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius, a încetat din viață. I-am scris un necrolog în ziarul ploieștean „Flamura Prahovei” unde aveam o rubrică științifică săptămânală și am dat fuga la București cu ochii în lacrimi. Maestrul era expus în holul Muzeului Literaturii Române. Acolo a vorbit profesorul universitar, scriitorul Ion Dodu Bălan, aducându-i un frumos omagiu, iar la cimitirul Belu, unde a fost înmormântat pe aleea scriitorilor a ținut un panegiric poetul Eugen Jebeleanu, iar eu am citit o poezie de adio. Cam toți scriitorii români importanți se aflau de față, unii veniți de la distanțe mari.

     După moartea sa, eu și familia mea am rămas prieten cu minunatul său fiu, scriitorul și italienistul Dumitru D. Panaitescu care îmi scria când și când. Mitică i-a continuat opera de editare a cărților tatălui său cu un devotament cum rar mi-a fost dat să mai văd, până ce o moarte fulgerătoare i-a stins și lui râsul atât de cald și de prietenos. După zisa Revoluție anticomunistă, nimeni nu s-a mai  îngrijit de Casa Perpessicius din București, care urma să fie transformată în muzeu. Hoții, de care știm că România este plină, văzând că nimeni nu o păzește, au năvălit peste acest sanctuar plin de cărți, obiecte de artă, documente și manuscrise rarisime și au jefuit tot, tot, fără ca nimeni să mai facă vreo cercetare. Se auzea că Primăria Capitalei și Uniunea Scriitorilor Români vor pune o placă comemorativă pe această casă care a fost de o importanță deosebită pentru cultura românească, o semnificație simbolică, spirituală. Încă nu am auzit să fi apărut acolo vreo asemenea inscripție necesară, dar s-a comunicat că în Brăila, locul unde s-a născut marele academician, s-a înființat o casă comemorativă, un frumos muzeu Perpessicius, că există un liceu care-i poartă numele, precum și un cerc de creație literară cu acest unic  nume…

 

       Omagiat de Nicolae Iorga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și alții, considerat  drept un distins cavaler al omeniei sau o prezență ideatică în sfera esteticului, Perpessicius a fost prețuit încă de la începutul carierei sale. „Este cuviința românească rară și cu atât mai scumpă, care a câștigat o izbândă vie prin toată opera lui” – spunea Liviu Rebreanu. Referindu-se la dragostea criticului pentru manuscrisele eminesciene cărora și-a consacrat o parte din viață, Geo Bogza îi caracterizează astfel existența: „Tăcută, retrasă, cum nu se poate mai modestă, departe de vâlva, de pasiunile, de valurile de admiratori care îi înconjurau pe Călinescu, a fost viața omului despre care nu știu dacă a cunoscut timp de decenii și alt  itinerar decât acele dintre locuința sa și lăzile în care se aflau cele mai emoționante manuscrise lăsate de un român”.

perpessicius  În omul și scriitorul Perpessicius se întrupa noblețea în formele ei cele mai spirituale, conturând o personalitate seducătoare, cu un profil de distinctă perfecțiune morală, revărsând asupra confraților de litere, asupra prietenilor săi atât omenia caracteristic românească, în manifestările ei cele mai desăvârșite, cât și înțelepciunea cărturarului de vastă perspectivă și profundă sensibilitate artistică.