Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ARTE » CRISTIAN PETRU BĂLAN: AM GĂSIT O MARE PICTORIȚĂ AMERICANĂ ÎNDRĂGOSTITĂ DE ROMÂNIA, ROSEMARIE OEHLER

CRISTIAN PETRU BĂLAN: AM GĂSIT O MARE PICTORIȚĂ AMERICANĂ ÎNDRĂGOSTITĂ DE ROMÂNIA, ROSEMARIE OEHLER

          A fost o întâmplare fericită nu numai pentru această distinsă artistă a penelului, dar și pentru toți românii îndrăgostiți de pictură. Despre pictorița Rosemarie destui reporteri au scris articole elogioase,
 dar toți erau americani, iar de când dânsa auzise că în România a fost o revoluție anticomunistă, s-a interesat de această țară, a aflat câte ceva despre arta noastră plastică și atunci  s-a decis să picteze câteva tablouri cu subiecte românești, dar și-ar fi dorit mult ca să găsească și un reporter român căruia să-i prezinte aceste tablouri pentru a i le descrie și a o face cunoscută și românilor… Întâmplarea a făcut să ne întâlnim în orașul universitar Wheaton, Illinois, unde dânsa organizase o expoziție pentru studenții americani. Acolo am întâlnit-o prima dată și atunci mi-a spus că știa câte ceva despre România, despre Brâncuși, auzind și de un pictor român Tonitza, dar, în rest, chiar  nimic despre alți artiști plastici.  Atunci a trebuit să o informez cu mai multe detalii, convingând-o că, de fapt, România se mândrește, pe drept cuvânt, cu o mare și valoroasă pleiadă de asemenea artiși.  Efectul a fost spontan, iar dânsa a rămas profund impresionată când, cu ocazia următoare, i-am arătat o serie de reproduceri cu creațiile artiștilor de seamă români. Acum Rosemarie Oehler pot zice că a devenit aproape o expertă în istoria artei plastice de la noi.
         Personal, nu știu nici acum cine se face direct vinovat că, până în prezent, cu excepția marelui sculptor Constantin Brâncuși, nu există nici un album cu reproduceri de artă plastică românească, măcar un singur album reprezentativ care să fie editat de americani, deși, de-a lungul anilor, autoritățile culturale din România au trimis în Occident, din când în când, câteva albume cu artiști plastici români, în majoritate, editat în limbi de circulație internațională. Desigur, în America s-au primit unele din asemenea albume cu texte  în engleză, trimise îndeosebi pe la câteva biblioteci din orașele mari, prezentându-i pe Grigorescu, Aman, Luchian, Tonitza, D. Snghel, Paciurea, Karl Storck, Oscar Han, Boris Caragea, Romulus Ladea, Ion Vlasiu, Ion Jalea ș.a., dar fie că nu au fost niște reproduceri de bună calitate, fie că nu au fost expediate totdeauna acolo unde trebuia, iar bunele intenții superficiale nu au avut practic nici un ecou, mai ales că erau și foarte puține. Evident, asemenea acțiuni sporadice formale s-au dovedit cu totul insuficiente, iar în ultimii ani astfel de donații nici măcar nu se mai continuă… O primă consecință este faptul că nici o enciclopedie americană – absolt niciuna ! –  nu amintește  vreun nume de pictor sau sculptor român, cu excepția – cum spuneam – a lui Brâncuși (scris și pronunțat aproximativ Brankiuzi) care, nu o dată, apare prezentat ca mare artist… francez ! Se înțelege că, din acest motiv, noi, ca români, simțim cu durere că suntem desconsiderați – și asta pe nedrept, deoarece știm bine că avem artiști clasici și contemporani, deosebit de străluciți, precum cei menționați mai sus. Ei au fost (și sunt în continuare) puși într-o nemeritată umbră, poate pentru încă mult timp… Și iarăși ne întrebăm cu umilință: cine oare să fie vinovat de această gravă omisiune ? De ce nu se investesc sume  serioase de bani pentru promovarea culturii românești peste hotare? Cu pensiile uriașe ale unor 10 (zece) mari ofițeri de securitate pe un an de zile s-ar putea achita foarte bine asemenea necesități, iar dacă autorităților le este milă de ei, atunci să-i ia de la câștigurile fabuloase ale interlopilor și ale marilor maneliști (iar când spun asta, vorbesc foarte serios, că sunt banii țării ajunși pe nedrept pe mâini care nu au munict niciodată !)
            O parte din sentimentul justificat de frustrare (doar numai o parte!) mi-a dispărut atunci când am descoperit că o cunoscută pictoriță americană care s-a bucurat că România a scăpat de comunism și că are pe Brâncuși și pe Tonitza, a fost stimulată să cunoască mai bine arta românească și chiar să picteze scene românești. Vă garantez că ar fi exista mai mulți pictori americani care ar fi abordat tablouri cu aspecte din peisajele de vis din țara noastră și dintr-o lume atât de diversă și originală, după cum, categoric, ar fi existat și autori americani care să comenteze în albume luxoase și bogat ilustrate operele deosebit de frumoase ale pictorilor și sculptorilor români de mare clasă.  Pictorița Rosemarie Oehler este o deschizătoare de drumuri în acest sens și sper ca exemplul ei să fie urmat curând și de alții.  Maestra Oehler este o pictoriță care practică și iubește vizibil stilul realist și neorealist în care s-a dovedit o expertă.  
         Am rămas cu adevărat  impresionat de personalitatea ei impunătoare, de cultura ei diversă, de pasiunile ei, deoarece, în afară de splendidele-i  picturi, artista s-a remarcat ca o pasionată colecționară de artă, ca o talentată publicistă, scriitoare și  mare amatoare de muzică clasică,  venind totdeauna cu  interesante noutăți comunicate massmediei, articolele ei fiind publicate în „The Daily Journal”, în ”The Daily Herald” din Wheaton, în ”The Christian Reader” ori în „World Magazine”  ș.a.  Într-un interviu pe care i l-am luat, mi-a declarat că a organizat – și continuă să organizeze – câteva mari concerte muzicale religioase, că a ținut numeroase conferințe la câteva stații de radio și televiziune, pe teme artistice, politice și religioase, îndeosebi atunci când a fost profesoară de artă la „Christian Liberty Academy” din Arlington Heights, Illinois, sau conferențiară prin diferite alte state americane și europene ori ilustratoare de cărți laice și religioase, realizatoare de frumoase coperte pentru diferite reviste. Dar, mai presus de toate, Rosemarie este un excepțional talent al penelului. Impresionează rigorile ei geometrice, iscusința combinațiilor, artista părând agitată de modelajul marcat de emoție, mai ales când vrea să exprime o imagine simbolică, precum noțiunea de libertate, de eliberarea  României de sub comunism. În general, artista urmărește angajarea spațiului ambiental unde comunicarea se instalează având, din capul locului, promisiunile firescului și duratei. Dantelăria ușor aeriană este policrmă, elegantă șj fină, precum în splendidul tablou al gingașei „Româncuțe”… Trăsăturile cvasigeometrice ale imaginii conferă un aer de de somptuoasă incantație metaforică, foarte ușor perceptibil în tabloul cu tricolorul românesc pe care, subiectivându-l și umanizându-l, pictorița l-a  intitulat scriindu-l direct în românește  cu imperativul „Libertate !” Procedând astfel, artista își respectă crezul și promisiunile firescului, ale duratei temporale, dar și ale valorilor istorice. 
           Pictorița americană a fost atât de sigură de originalitatea operei sale, de talentul propriu, încât totdeauna i-a convins pe toți admiratorii și criticii că, în realitate, este cu adevărat o creatoare deosebită, chiar dacă în tablourile ei se simte influența pictorilor clasici germani și austrieci  – și cum ar putea  fi altfel, când familia dânsei a emigrat din Germania și Austria ? Pe de altă parte,  nu se putea desprinde brusc de inflența puternic dominantă a profesorilor ei de la Academia de Arte din Chicago unde a studiat cu mari profesori -maești cum au fost Eugene Hall sau Alexandr Zlatov-Mirski, rus de origine, fost ucenic al marelui pictor clasic rus Ilya Repin. După institutul din Chicago a făcut specializări în Germania, la Academia de Stat în Arte Fine din Karlruhe, apoi la Berlin, cu prof. Max Neuman și prof. Markus Lupertz, foarte cunoscuți în Europa. La Berlin a auzit pentru prima dată de suferințele poporului român sub regimul comunist și atunci s-a decis  să abordeze o așa numită „panoramă românească”, creând peste 20 de tablouri pe teme românești, din care am ales aici să- admirați picturile ”Libertate ! ” și „Româncuța”…
          Sper ca, alături de mine, toți românii să o admirăm pe această mare artistă care își continuă și astăzi activitatea la Chicago unde a participat și continuă să participe la noi expoziții de succes, individuale sau colective, cu un mare număr de tablouri, din ce în ce mai diverse ca tematică. Am apreciat-o pe prietena mea Rosemarie  ca pe o mare sufletistă, fiind o ființă modestă, drăguță și foarte prietenoasă, care a făcut remarci deosebit de laudative, rostite cu o impresionantă sinceritate, despre românii pe care i-a cunoscut și despre patria lor. Referindu-se la țara noastră, dânsa vorbește totdeauna cu mult respect, cu căldură și emoție, știind destul de multe lucruri frumoase, pe care le-a acumulat din citite, dar, după cum mărturisește, ar vrea să știe chiar și mai multe. Printre altele, pictorița Oehler mi-a declarat că iubește în mod deosebit România, poporul român, cultura românească și că marea ei dorință este să ne viziteze țara cât mai curând.
           Întrucât, pe nedrept, pâă acum, a fost foarte puțin cunoscută de români (la fel de necunoscută precum este și arta plastică românească de către americani), ne facem cuvenita datorie de a repara această regretabilă eroare, menționându-i aici nobilele ei preocupări și numele, asigurând-o de respectul nostru fără rezerve și avînd speranța că într-o bună zi operele ei vor fi expuse și în țară la noi, unde nu ne îndoim că ar fi primite cu aceeași dragoste, emoție și bucurie.
CRISTIAN PETRU BĂLAN