Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE MĂTCAȘ: SONETE

NICOLAE MĂTCAȘ: SONETE

Nu țara să ți-o mute-n băi de lapte

 

Aproape mai tihnit ca Paradisul

Şi mai frumos ca raiul din poveşti,

În statul Singapore – Crezi? Zâmbeşti? –

Domneşte-un drept cum n-a văzut Parisul.

 

Ca pirul – scoasă bestia din om.

Corupţii toţi – pe lumea ceealaltă,

Hoţíi, violuri, droguri – laolaltă:

Neoamenii n-au loc în biodôme*!

 

Sătul cu frica-n sân să intri-n noapte,

Să tragi obloane, ziua, la fereşti,

Cum Dumnezeu se-ascunde-n cifra şapte,

 

Îţi vine, zău, să-l rogi de unde eşti

Nu ţara să ţi-o mute-n băi de lapte,

Ci legea singaporă-n Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*Biodôme (fr.) –Aici: ecosistem; habitat.

Și-n legământ ca lacrima curat

 

Când prinzi din mers o vorbă la tarabă

Că plumb îți cade cerul pe pământ,

Ușor să uiți de sacrul legământ

De-a fi, în cust, o singură darabă.

 

Credeai c-a dat minciunile pe vânt,

Or, inima în piept ți se colabă*

Când între voi, ca-n lumea cea arabă,

Răsare-un zid ca piatra pe mormânt.

 

Iertare-i ceri, la zidul Palestinei,

Ca la icoană,-n fața-i, în genunchi,

Și parcă simți, cu gâtu-ntins pe trunchi,

Cum cade, rece, lama ghilotinei.

 

Și-n legământ ca lacrima curat

Se mai prefiră duhul lui Pilat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*A se colaba – a se turti; a se strânge; a se face ghem.

 

Așa e omul: ne-mpăcat cu soarta

 

Ar fi putut să-noate-n baltă. Sarea

S-o ia din fundul mării cât e ghiolul.

Dar el a vrut să-nfrunte valul, marea,

Chiar dacă-aórea marea-și cere-obolul.

 

Putea să zboare-n scrânciob parasolul

Atât de sus – să-ți taie răsuflarea,

Ci el a vrut în cer s-atingă zarea,

Chiar dacă ea-și mai scutură-n nori țolul.

 

Acesta-i omul, boț de năvârlii:

Pe molcom val el caută furtună,

Pe stins tăciune – ardere nebună.

 

Chiar viața, moartea, câtu-s de zurlii,

Nu i-ar atinge-n cap un fir de păr,

Dar el se ia cu ambele-n răspăr.

 

 

 

Un mod firesc de viață, nu un chin e

 

Țăranul ce-i? Un aprig sonetist.

Se-ntrece-n trebi cu neamul de albine.

Din urmă-i curg catrene și terține

Și rime-ncinse-n scoarță și batist.

 

Un mod firesc de viață, nu un chin e

Sisifica-ndârjire de-alpinist.

Lui nu-i da, Doamne, gaze-n ac de șist,

Ci spice-n lan și boabe în ciorchine.

 

Pe cât de mare-i ziua, tace pește.

Pe brazdă, lan, prin vie moșmondește.

Compune rânduit, pe îndelete.

 

În toamnă-și umple podul cu sonete,

Le spilcuie-n canafuri și brocarte,

Postându-le pe socluri într-o carte.

 

Doar un infarct când iama dă prin peșteri

 

Pendulul dă pedant în scrânciob timpul

În cadențată, lină, legănare.

Nici o grăbire, nici o temperare,

De parcă-l limitează-n spațiu blimpul.

 

Că-i zi sau noapte, el odihnă n-are.

Nu-l supără nici locul, anotimpul.

În orice vreme calm e ca Olimpul:

Nimic nu-l mișcă și nimic nu-l doare.

 

Arare, când pornește pe coclauri,

Îl dăm pe mâna unor meșteri-fauri.

 

Și-n pieptul nostru un pendul e. Murgul,

Prin gropi de-o ia, îl ține-n frâu chirurgul.

Doar un infarct când iama dă prin peșteri,

Nu-l repornesc nici cei mai ócoși meșteri.

 

 

 

Nemaisperând la mile-mpărătești

 

Nici sumbra zi, nici lunga neagră noapte

Imbold nu dase probilor țărani

Ca, la o sută și ceva de ani,

Să mai repete nouă sute șapte.

 

Dar când porniră țărmii riverani

Să scalde-n apă casele ca-n lapte

Cu iz acid de muscărițe coapte

Ori să le piară oi, purcei, plăvani,

 

Nemaisperând la mile-mpărătești,

Cu pieptul gol și-n inimă cu Crist,

Sistând forarea gazelor de șist,

Ei și-au făcut dreptate la Pungești.

 

Nu poate să ne ia scăieți urgia

Cât ne veghează satul veșnicia

 

NICOLAE MĂTCAȘ