Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » EXEGEZE: Ioan Toderiţă – Jocul mirărilor de Lucia Pătraşcu

EXEGEZE: Ioan Toderiţă – Jocul mirărilor de Lucia Pătraşcu

Motto: Inima se hrăneşte din amintiri. Mintea,  din cuvinte nemaiîntâlnite (t.i.)

  Carte scrisă pe o ,,revelaţie a unei trăiri tainice”. Iconic-biografică. Din sursă-materie psihică, reprodusă figurativ. Între realitate şi ficţiune neexistând bariere. Fractalitatea temelor-întâmplare legându-se într-un fluid ,,sentimentalism înduioşător”, într-un ,,bocet al amintirii omului iubit”. Din care lacrima cuvântului scris îşi hrăneşte taumaturgia reînvierii ,,timpului pierdut”.

  Procedeul de bază a stilisticii epice – Lucia Pătraşcu – este tautologia. Expresiile sintactico-morfologice ale naraţiunii ei, aparent ancombrante (incomodante), ,,însumează” umilitatea în marele devotament-deferenţă a meditaţiei retrospective.

  Prin repetarea unor cuvinte, cu acelaşi înţeles (pleonasmatice), ca hetero-forme ale unei intonaţii lingvistice reconciliabile. Mereu însoţită de îngerul-guard al pietăţii, al memoriei-confesiune. Atât de vrednică reuşită a scrisului memorabil, comemorabil.

,,Îngerul, pornit să omagieze un vernisaj de umilităţi, trecea ,prin om, de-a dreptul, în nopţi siameze”(t.i).

  Timpul ce însoţeşte spaţiile-labirint, cu treptele sale existenţiale, afective, schimnice: prezentul, trecutul, în mod deosebit, se hrăneşte dintr-un timp-strămoş, ancestral, ”transformat” în havuzul estimp, în timpul ,,acesta şi acum”; interpret al cascadelor trecutului, ori, mai larg, al a-temporalităţii. Această substanţialitate a cărţii, Jocul mirărilor, ne pune în dezbatere, dincolo de ,,parcursul temporal”, starea aprehensivă şi extrasensibilă a autoarei – eul artistic şi totodată fizic, în două incluzive planuri referenţiale.

  Acestei stări, i se alătură ,,conştiinţa dubitativă”, de percepere a unor realităţi trăite ca un vis în fulguranţele amintirii. Care irizează limitele privirii în oglinda îngrijorării, tristeţii şi bucuriei, până la marginea disperării Narcisiene – de scufundare în sine, cu tot cu oglindă. Până în pragul saltului Empedoclian în ,,focul purificării in-sinelui”.

  Măiestria de a se hrăni din ,,ancestral”, vine, în epicul acestei cărţi, din experienţa scriitoricească a Luciei Pătraşcu. Din alte cărţi zidite, cu migală şi neastâmpărată perseverenţă, despre oraşul-târg arhitectural, Brăila.

  Dar, fără îndoială şi din marea izbândă a poeziei, Lucia Pătraşcu, peregrin liric în cetatea unui suflet însetat de lumină şi iubire. Poezie, care, în ,,proza mirărilor”, în această realizare bi-referenţială, devine un talisman, un ,,apotropeu”. ,,Dacă dragostea are manifestări de aprehensiune dăunătoare, poetul repară această ,,daună” printr-o misiune antropopaică”(t.i)

  În planul ,,eului artistic”, eroina Lelia îşi povesteşte viaţa, din momentul morţii mamei sale, până dincolo de viaţa de adult, plină de suferinţi şi bucurii trecătoare, până într-o viaţă interioară socratică. A frământărilor spirituale, erotematice. În planul ,,eului fizic”,persoana a treia”, dă drept ”persoanei întâi” de ,,suveranitate jertfelnică”.

  Planul imaginar dialoghează cu cel real, prin aceste pronume actante, fiecare fiind în stare să-şi împrumute cu generozitate linia comună de demarcaţie a sentimentelor trecute şi prezente.

  Femeia – persoana a treia, pe acest hotar semantic-temporal: trecut-prezent, nu are nume. Dar conversează cu numele ei sfânt de copil – Lelia. Doar în finalul cărţii, destinele se unesc în pocalul mirărilor lucide, elucidante. Lelia devenind reală, pământeană.

  Iată ,adevărul, aşa cum este el, dincolo de opiniile mele generale. Lucia Pătraşcu, veţi recunoaşte şi dumneavoastră, lecturând-o, a devenit o prozatoare brăileancă importantă, din ce în ce mai stăpână pe reprezentarea imaginii în text, a personajelor active, pasive, în spaţiul dramatic al evoluţiei lor.

,,Hai fetiţo, ia să vedem! … Să ne amintim”, (dialog între ,,ea” şi ,,ea”)

Şi, descrierea persoanei a treia. Printr-o frumoasă variaţie a respiraţiilor vorbirii.

,,Femeia oftă. Ochii îi alergară după ţigările de care nu se putea lipsi. Încercase, dar …Pachetul început ieri era la îndemână. A scos cu nerăbdare o ţigară, a frământat-o uşor între degete. Ascultând cu plăcere fâşâitul uscat al tutunului, a aprins-o cu un gest hotărât. Trăgând cu sete primul fum. Aruncă bricheta pe pat, s-o ştie lângă ea la nevoie. Inhală cu poftă un fum, şi încă unul… Aşa!”

Acest text, desigur spontan, exprimă prin descrierea detaliilor spaţiale ale unui obicei, ale unor deprinderi-plăceri vicioase, neliniştea, tulburarea viitoare. De a te întoarce în …. simţuri. De parcă, această întoarcere e o ,,inhalare” a sufletului ,,cu fum”.

Intimitatea amintirii, călătoria în orice intimitate, e un ,,freamăt” (a frământat-o între degete). O nerăbdare (a scos cu nerăbdare o ţigară) arzătoare (ţigara).

Chiar amintirea e un motiv emoţional, existenţial. Ca o ,,ţigară, de care nu te poţi lipsi”. ,,Încercase, dar!”. Iată dubitaţia: ,,ne putem lipsi de amintiri, ori nu?”

  Tot în acest text, putem observa, ceea ce aş numi eu ,,transferurile sublimale ale amintirii”: bricheta ca obiect declanţator al focului,al iluminării anevoioase, al înceţoşării mnezice: ,,Aruncă bricheta pe pat (figuraţie a expresiei: aruncă cremena pe pământ) s-o ştie (să-şi amintească) lângă ea (trebuincioasă) la nevoie (în aprinderea focului).

  Aceste ,,figuri literare” abundă proza Luciei Pătraţcu. Dialogul dintre estetic şi fizic, între real şi imaginar, este frecvent folosit: ,,Fii fată cuminte şi nu mai ofta! (ea şi ea). Ce ai cu timpul de atunci, care, e adevărat, este şi timpul tău de acum? (planele temporale).

  Lucia Pătraşcu şi-a consolidat expresia romantică, poetică, în proza ,,mirărilor”. Cartea ei deapănă povestiri pline de farmecul alegoriei. Fraza fuge din abstract în concret, din aluzie în sugestie, prin constructul unor imaginii unice. Cu tendinţă de idealizare eseistică a unor sintagme filosofice: ,,Cerul şi Pământul, se întruchipau în clepsidra trecătoare pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o fiecăruia, atunci, la începutul lumii, ca pe o zestre vremelnică”.

  Totodată, întâlnim metafore de opoziţie. Metafore magice. Metafore obscure. Susţinându-şi proza liric, pe limita psihologiei întristării, îngândurării, însingurării: ,,Uşile vieţii vor fi încuiate sau descuiate?”; ,,să rătăcească prin labirintul nepăsării”; ,,înşelăciunea nisipurilor mişcătoare, care i-au împotmolit traiul, aici, pe Pământ”.

  Întâlnim în această desfăşurare de proză lirică, din partea de început şi de ….mijloc, o bruscă satisfacţie de a trăi în istorie. Istoria literaturii universale sau istoria modernă a Brăilei.

  Lelia îşi sfârşeşte singurătăţile sensibile, o parte din ele, odată cu întâlnirea lui Virgil Dumşa, al cărui portret este desenat fără ocolişuri cromatice, meditative:

,,Glasul baritonal, se armoniza perfect cu fizicul său distins. I-a plăcut că nu s-a repezit, ca atâţia aţli bărbaţi, să-i sărute mâna”. Aparent, poţi crede că Lelia a renunţat la lirism. Dar acesta este chiar un scop elaborat.

  Scriitoarea pune în corespondenţă psihologia ,,vorbitorului – persoana a III-a”, cu starea ei spirituală, intelectuală. Nedesprinsă decât aparent de vocea interioară a Leliei de ieri, din timpul durerii continue.

Sfârşindu-şi amintirile în…străinătate, Lucia Pătraşcu nu-şi înstrăinează amintirile ,,natale”. Stadiile lirice sunt aşezate în matca lor. Ele nu mai suferă de recrudescenţă, de ,,păcatul înfloririi”. Dimpotrivă, de o stringentă nevoie de contopire cu realitatea. Cu voracitatea-veridicitate a prezentului, aşa cum este el: pierderea casei părinteşti, reazemul în valorile umane universale, ori în ,,marea citadelă” a culturii universale – Brăila.

  Virgil şi Lelia sunt îmbrăţişaţi de o…garoafă. Ca doi adolescenţi într-un ,,burg medieval”. Călătoresc prin Paris, prin bistrouri, prin biblioteci. La Moulin Rouge, despre care aflăm că: ,,…în martie 1890, la cel de-al şaselea Salon al independenţilor, Henri deToulouse-Lautrec, a prezentat ,,Dansul la Moulin Rouge”. ,,Templul Amorului a fost construit pe la 1777-1778”.

  Şi Lelia, nu renunţă la visare. Nici în finalul cărţii. Cum altfel decât scufundând-se în toposul etnic: ,,Sub ochii săi, Dunărea îşi unduia leneşă valurile împovărate de poveşti…Vârfurile sălciilor se plecau cu resemnare sub ceaţa înserării…Vapoarele îşi dansau valsul în ritmul albastru al amintirilor… În zare, munţii Măcinului, ştiau că sunt acolo, dintotdeauna, pentru a întregi orizontul. Lelia simţi că jocul mirărilor sale se apropie de sfârşit….”

  Lucia Pătraşcu. O scriitoare pe care o poţi cunoaşte citindu-i proza din: Evantaiul albastru, Darul. Poezia din cărţile: Cunună la nunta de aur (2008); Cu anotimpurile în viaţă (2009); Rugă, poezie religioasă (2011); Fluturi de iubire (2012); Pe plai de baladă (2014); Poeme îmblânzite – poemas domados (2015). Literatura de atitudine morală şi civică: In memoriam…Colectiv, poeme (2016). Critica literară: Întâlnire cu o carte (2016). Şi cele patru volume de poezie pentru copii: Zoo-alfabet (2009); Roade timpurii pentru voi, copii! (2012); Teatru scurt pentru copii (2013); Zoo-adivinanzas-Zoo ghicitori (2013).

  Şaisprezece cărţi scrise de Lucia Pătraşcu. Scriitoare prodigioasă a literaturii brăilene, care reliefează stilul clasic ce poate fi oricând un ,,beneficium alicui dare” (a face bine cuiva), dincolo de individualitatea titanică a ne-mirării.

Profesor, Ioan Toderiţă