Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » Sub cruce, plânge veşnic o „fecioară”! (Fragment din romanul MOŞIA, de Ioan Toderiţă)

Sub cruce, plânge veşnic o „fecioară”! (Fragment din romanul MOŞIA, de Ioan Toderiţă)

Un „zeu’’, încălecat pe un cal murg, mută soarele cu mâinile ridicate în cer, de pe Drumul Mare, din orizontul privirii mele în urmă, sub alt orizont. În mare grabă, alunecând pe întâiul orizont, într-un trap-galopat, plin de scântei, într-o săgetată cu scântei tocată mărunt pe liniştea uimirii mele.

Nu reuşi „călăreţul’’să fie devorat de soare. Lumina amiezii topi braţele lui şi o jumătate din întregul lui, dar, trecută prin foc, cealaltă jumătate, neagră, germina întunericul cu viaţă, cu mişcare, cu rătăcirea lui pe pământ. Cu cât îl priveam mai mult, uitând de car, de boi, de drumul lor spre moară, calul hrănit cu jăratec venea spre mine, cotindu-şi alunecarea din orizont, acolo în izvorul pârâului Joean, acolo în umezirea înflăcărării lui sub nucii moşierului Ciucă.

Creştea, mai mare decât un zeu, decât închipuirea lui de zeu rătăcit în măduva soarelui, acoperind nucii cu izvor în rădăcini, din urma lui, şi câte alte vaiete şi vuiete presărate în pământ. Creştea, alergând pe urmele mele. Alerga crescând grăbit călăreţul – zeu, ca un zmeu, ca un duh-paznic înfometat al acelui ţinut. I-am întors spatele. Drumul, pe care boii mă aşteptau, opriţi de Niculina să mă aştepte, cobora în sub-orizontul tăinuit de mine: al unei priviri stinse în subpământ. Am alergat să prind aşteptarea carului încărcat cu grâu, cu saci de grâu şi cu fata pădurarului Brusture, în el.

Pe sub câte roţi avea carul, şi pe sub câte picioare de „mamuţi” ţineau povara lui pe pământ, vedeam satul Tătarca, sclipirile ferestrelor caselor lui de subpământ, şarpele acelui drum, cum şerpuia vânăt şi deodată cenuşiu, în-unde şarpele avea să sfârşească nemaimişcat, nemairăsucit de mişcare, în Moara Turcului.

Carul era ţintuit locului de „mamuţi’’, aşa pornit să se prăvale în genunea acelui început de „şarpe’’. Coarnele mamuţilor opriră jugul să le iasă din gât, cu solemnitate înălţate în cer. Nările mamutului Satan scotea spume şi foc. Nările lui Plăvan, muget lung de chemare : Muu! Muut, de chemare muţească.

Mi-am amintit de tata. Îl vedeam cum scotea cu mâna mea piedica carului, din inima carului, o talpă de fier, în care şina roţii să intre ca-ntr-o menghine, o altă şină, care să oprească roata din rostogolire, sub roată pusă cu grijă, cu măsură dinainte măsurată a lanţului legat de ea şi inimă. Fiindcă inima, de lemn de-ar fi, are funii şi zale care să ne lege de roţile ceasornicului ei.

Carul putea porni la vale, cu o roată împiedecată. Niculina striga, sănătoasă la minte: Hai, Plăvane! Hai, Satane! Ascultam în ceafa mea „vuietul” călăreţului pe care îl văzusem cândva. Fata pădurarului privea senină acel vuiet, dincolo de mine, eu în urma carului pe care ea îl stăpânea în scufundare, şi în umbra vuietului ce mă năpădise.

Niculina îşi scoase pieptenul din păr, îşi desfăcu pletele galbene şi albe de fată bătrână. Dinţii îi străluceau de lup şi de câine, de câine-lup. Eram aproape de ea, împins spre car de umbra nevăzutului călăreţ, eram sub vraja ei de „mumă a pădurii’’. Când să- mi azvârle pieptenul în ochi, „soarele” din creştetul meu a împietrit o clipă. Apoi, acel „soare”, îmi vorbi în şoaptă, în urechile amândouă, deschise în urmă:

– Mă, băiete! eşti a lu’ Andone Roşu?

– Da, nene… zmeule!, i-am răspuns „soarelui”.

– Ce caută nebuna aia în caru’ lu’ Roşu… împărat?, mă întrebă călăreţul.

Era mai puţin înspăimântător de aproape. Semăna chiar cu o parte din înfăţişarea vătafului Tufă, cu partea bună a înfăţişării lui. Există în oameni şi în lucruri înspăimântătoare, o aşa înfăţişare, bună, să vezi prin ea, lumea neînspăimântării tale Avea ochii negri călăreţul, ca ai vătafului. Adânci însă, mai adânci. O tăietură de cuţit în obrazul drept îl făcea diferit de toţi vătafii lumii. Tăietura i se prelingea din umărul obrazului până în gură, făcându-i privirea în jur amară şi crispată. Nu-mi era frică de el. Văzusem de multe ori „străpungerea” acelei priviri: era privirea lupului Cathar, cine i-o fi dat acest nume, oamenii locului, ori chiar tata, ca să mă facă să-l întreb de cum se botează un lup. Eu ştiam, eu cel care-l iubeam pe lupul Cathar ca pe propria mea fiinţă, ştiam că nu se cuvine să întrebi de cine a botezat un lup. Cum nici despre om nu se cuvine să întrebi cine l-a strigat întâia oară Omule? Cum din instinct îl strigam, nedrept şi nevinovat, pe blândul şi ascultătorul meu prieten, pe Satan. Îngerii pot avea nume de diavoli, dar tot îngeri rămân. Profanarea asta, a numelui dat din instinct, se pare, are un ascunziş în fiecare „profanator”, înspăimântat de profanarea sa.

Ion Brânză, el era călăreţul, descălecă, lăsându-şi calul să se odihnească în scufundarea carului meu, împiedicat în scufundare. Mută fata de pe sacul ce-l ascundea sub ea. Niculina îşi adună părul înapoi, în ghearele pieptenelui pe care avusese de gând să-l arunce în „zmeul nevederii mele’’, o clipă, în urma acelui „timp ireal”.

– Mi-a dat-o în grijă băiatul domnului Tufă, Zmeunaş, îmi amintii eu să-i răspund „călăreţului’’ la ultima lui întrebare.

 – Lasă, dă-te mai încolo!

Atunci Ion a lui Andoni văzu asemănarea dintre călăreţ şi fată. Avea ochii negrii ca ai lui. Păr negru, ca al lui, şi ovalul feţei tăiat în frunte şi în barbă, ca al feţei lui. Cu sprâncene bărbăteşti stufoase, Doamne!, cu aceleaşi braţe vânjoase şi bine înfipte în umeri, la fel îmbrăcată, cu cămaşă de in împletită în gât, pe gât, cu mâneci tăiate şi ele de o împletitură de arnici şi aţă.

Numai că „haiducul-zmeu” purta un cojoc peste cămaşă, peste statuia lui vânjoasă, de carne şi os împlinit.

Purta cisme nemţeşti şi pantalon de rus, de ofiţer rus, arătând prin aceste nefericite îmbinări de port, de haine adunate pe el de la „diferite neamuri”, ca o nălucă încarnată pe ascuns, hrănită cu puteri reunite, pe ascuns, într-o singură putere, fiinţa lui de…hoţ la Drumu’ Mare.

Haiducul, despre care „Ion a lu’ Roşu“, aflase de la fântâni, de la oamenii care călătoreau pe domeniul stăpânirii lui ascunse, nu părea atât de înspăimântător faţă de cât era înspăimântat.

Fata sări din car, se dădu „mai încolo’’de car, privindu-l nepăsătoare. Banditul haiduc, posibilul ei tată, ridică sacul pe care stătuse ea, desfăcu gura sacului şi scormoni în grâul lui, cu mâna dreaptă băgată până în cot.

Scoase, în cele din urmă, în urma acestei „strădanii’’ de afânare a grâului în sac, în pumnul lui drept, mare, o cârpă înfăşurată pe un ciot nevăzut de „lemn”, de sfeşnic, de… cuţit.

Ion nu gândi cele văzute. Lăsă acest drept, dreptul de a gândi ce vede, haiducului, care desfăşurase cârpa din „cuţit”. Un fulger luminos străfulgeră atunci carul, din pumnul lui stâng până în Moara Turcului. Era o cruce pumnul lui şi valea luminată de ea, o cruce de argint cu Iisus răstignit pe ea, de argint şi cuie şi sânge şi privire blândă şi frunte blând însângerată de argint. De argint, văpaie orbitoare, de fulger orbitor ca „diamantul” unei eclipse de soare, oprită de aura unor spini înfierbântaţi cu sânge omenesc.

Din moară, din turla ei, din căciula ei ţuguiată în cer, dintr-o gaură neagră a turlei, o altă lumină răspunse iluminării crucii din pumnul stâng al haiducului.

Toată această convorbire de „oglinzi” dură o fărâmă de clipă. Cuvintele rostite de oglinzi nemaiînrudindu-se cu „mai întâi a fost cuvântul’’, ci „mai pe urmă va fi cuvântul’’: dat, luat, cuvântul semn al unei rostiri tainice.

Ion nu vedea crucea ca pe un semn magic în mâinile hoţului. El ştia de la mama lui că semnul crucii este sfânt, nu strălucirea argintului ei în înconjur. Crucea este sfântă fiind purtătoarea profeţiei mântuirii omeneşti, mântuirii lui Iisus pentru noi nemântuiţii.

„Ion a lui Andoni Roşu’’, legă sacul la loc, în gură, să nu-i curgă grâul pe drum, ori numai în car, în cofrajul lui umblător prin lume. Boii alunecară în drum, pe următoarea lui şerpuire subpământeană. Valea era lungă, într-o pantă prăpăstioasă şi lutoasă. Roata împiedicată scotea fum sub „talpă’’, fum pe alunecare.

Băiatul privi în urmă, în lungul lui Plăvan, pe care îl purtase din popasul „crucii vorbitoare” în afara oricărei vorbiri, cu Cea! Cea!, cu „Cea’’, „Cea mai sfântă cruce e în cerul gurii, tată, nu cum crede mă-ta; pe frunte. De asta înjur eu „crucea mă-tii!’’, că o am în ceru’ gurii”. Calul dispăruse. Îşi slobozise căpăstrul din fundătoare. Cu tot cu haiduc. Pe sacul răvăşit cândva hoţeşte, stătea Niculina. Ţinea crucea de argint în poală şi… un pieptene lângă ea. Se despletise şi, aşa bălaie şi încărunţită de lumina crucii, arăta ca o arătare.

– Hai! sui în car, îl îndemna „vrăjitoarea” eliberată din pădurea tatălui ei.

Ion, băiatul călător în „genuni”, încetă să mai privească în „ceafa’’ lui, în amintirea ei din mintea lui, şi-şi încredinţă mersul paşilor lui desculţi boilor, instinctului descendenţei lor în timp.

Îşi auzi bunicul, „Bunicu’ Vasile”, cum obişnuia el să-l strige pe omul care îi semăna. Murise în samalîc, cu sărăcia, cu un an în urmă. Nu se înţelesese cât şi cum să trăiască cu bunica lui Mărioara. Făcuse şase copii cu ea. Îl auzi acum :

– „Mă, nepoate! i-a tu turta de-o mănâncă, că eşti la începutu’ vieţii. Eu am mâncat destule şi m-am ghiftuit de viaţă…’’.

Fusese geambaş de cai. Avusese herghelie mare, într-o ogradă de douăzeci şi două de arii: un cal şi unu’. „Că nu-mi şedea nimeni în cale, la drum lung ori printre vii. Oamenii sunt, bunicule!, ca iepile şi armăsarii, fac unu’ sau doi mânji şi se sting ca focu’ în plită, uită de jarul cu care s-au hrănit, îşi pierd pofta de viaţă dată de Dumnezeu, lor, la naştere. Lăsând altor oameni, mai înspre moartea noastră făcuţi, să facă şi să desfacă focul facerii de orice fel’’.

– Bă, da greu ajungi la moară!, îi strigă în urechi băiatul mai mare a vătafului Tufă, Zmeunaş. O să măcinăm, noi de la „moşie’’, la miezul nopţii.

Ion nu-şi amintea când luase talpa de sub roată, când şi unde fugise Niculina din carul lui. Crucea haiducului şi pieptenele fetei îi zăboveau încă în minte. Sub o cruce, plânge despletită, veşnic o fecioară.

Un cârd de care se încolăci pe ograda morii. Carul din sfârşitul „cârdului”, al lui, era în poarta ogrăzii. Întâiul car ce începea „săgeata” cârdului, era cu proţapul în uşa morii. Fum de făină şi miros de grâu ars, zdrobit fără inimă de valţuri furioase, umpleau înserarea. Soarele îşi dădea suflarea pe „Drumu’ Mare”, cu lumânarea aprinsă a unui salcâm în capul lui. Salcâmul din nucii izvorului Joean.

Atunci, când să-şi dejuge boii, când să-i hrănească cu hlujanii dinainte puşi sub „sacul crucii”, văzu femeia, femeia frumoasă a morarului.

– Tu eşti băietul lui Roşu?

– Da, îi răspunse Ion, cu ochii plecaţi în ochii lui Plăvan. „Cine-i pusese canafi în coarne? A! da! tata. Tatăăă!”, se întrebă, tăindu-şi în două întrebarea, cu „strigătul’’ unui om drag lui, necesar lui.

– Hai! în „casă”.

Nu se înspăimântă de „hai!”, cum i se întâmplase când Niculina îl chemase în car, atunci, cu crucea şi pieptenul amestecate în… poala ei.

– Viu, viu!, respiră egal Ion .

– Argate Nicodim! vezi de grâul şi boii şi averea băiatului.

Un om plin de făină, alb, mai alb decât soarele din preajma amurgului, mută carul, cu tot cu grâu, apucându-i jugul din capul proţapului, mută carul în „cârd’’. Boii muşcau din fundătoarea roţilor din urmă, a carului, muşcau din maldărul desfăcut de hlujani.

Din senin, noaptea acoperi acoperişul lumii pe ograda morii. Din cer, cădeau pe rând stele suliţate în cruci pământene. „Zvârcolacul!’’, strigă morarul ieşit din moară. O cruce de argint îi stătea în mâini, de parcă el ar fi fost crucificat în locul lui Iisus. „Va fi comunism, mă fraţilor, aşa scrie în Coran!” Şi turcul nu mai ştia ce să-i facă crucii. O ţinea la piept, când umbrele nopţii i-o smulse din piept. Moara înghiţi morarul „crucificat”.

– Hai! hai!, îl îndemna pe băiatul lui Roşu’, morăriţa.

– Viu, viu!, respiră inegal, Ion.

Adormi în car, pe saci. Mai avea mult de dormit până să-i ajungă rândul la măcinat. Omul macină ce a însămânţat. Marea „ştiinţă” a vieţii este, însă, să însămânţăm din cât n-am măcinat!

Se trezi singur, în miezul nopţii, în moara goală, pustie. Îşi căra, sac cu sac, înăuntru. Un „vuiet” năprasnic era moara, când sacul îşi răsturna grâul în lada cu valţuri. Pumni şi cupe şi funii furnicătoare alunecau în sus, în alte aşezăminte ale pietrelor, ale scrâşnirii lor în piatră. Foc şi fum, făina curgea din cer în sac. Ion îi mângâie cenuşa, aşa cum Andoni Roşu, înainte de a fi fost el copil, îi mângâiase mama. Pudra cenuşei îi intră în carne. Nu-l ajută nimeni în aceea singurătate a bucuriei grâului făcut făină. Legă sacul la gură strâns, cu o funie de negară smulsă din pământul moşiei, pe ochiul felinarului morii veşnic legănat în funii.

„Cru-cea! Piept-ene! cru-cea! cru-cea!’’, acest ritm îi sonoriza paşii încărcaţi cu făină. Oamenii, căruţaşii, dormeau în pulberea nopţii presărată pe pământ, măcinată a nu ştiu câta oară. Băiatul respira cu respiraţia lor, cea curată, din visul lor. Aşteptau, adormiţi de aşteptare, rândul lor la… măcinat.

Ion ajunse la „sacul crucii”. Încercă să-l ridice. Era greu şi bolovănos. Abia atunci, înţelesese. Sacul era plin cu „mere”. Ascultă, în singurătatea vijelioasă a morii :

– Vezi, mă de „mere”! Nu le măcina! Sunt pentru morăriţă, de la „noi’’, din pădurea Gârbova. Mere sălbatice pentru inimă rea!

Era Andoni Roşu. Atunci, abia atunci, băiatul înţelese basmul povestit cândva de mama lui, în covata leagănului naşterii lui.

– Dar tată! Ion Brânză, haiducu’…

– Care haiduc? ăsta-i în mintea ta…

– Şi crucea?

– În cruce cred doar păcătoşii, măi tată!, doar necredincioşii în om… Tu rămâi om, ca mine, ca moş’-tu Manole, ca prietenul meu Ioniţă, unde dracu’ o fi în noaptea asta, că am nevoie, nevoie, ne-voie de el…

Şi, dintr-odată, mă trezii în car, zbucimat de o mână grea.

– Scoală-te mă! că ţi-a venit rându’, rându’ la măcinat.

„Hă! Hă! Hă!”, râdea moara de mine şi de „coşmarul’’ trezirii mele din vis, dintr-un vis necopt înca.


     Ioan Toderita – C.V. literar

     profesor-scriitor, Galati, Romania

Născut la 2 mai, 1943, în comuna Tuluceşti, din judeţul Galaţi

 Părinţii: tatăl, Andone (1901-1977), mama, Elisabeta. (1905-1989)

1950-1957, Şcoala elementară, în com. Tuluceşti,jud.Galati

1958-1962, Liceul „Vasile.  Alecsandri”,la Galaţi;

1962-1965, Institutul pedagogic de 3 ani, facultatea de matematică, la Galaţi;

1968-1972, Universitatea Bucureşti,facultatea de matematica

1965-1969, Profesor de matematică la şcoala Frumuşiţa nr.3 şi director de şcoală;

1969-1974, Profesor, director, la şcoala nr.9, Galaţi;

1974-1980, inspector şcolar de matematică, la Inspectoratul şcolar Judeţean Galaţi;

1980-1989, profesor la Liceul de Filologie Istorie, Galaţi;

1990-2006, profesor la Liceul economic  Virgil Madgearu, Galaţi.

Din 2007, pensionar.A mai predat matematica la Liceul V.Alecsandri,intre 1974-1978, la Liceul„Radu Negru”,1972-1973,la Liceul”M.Kogalniceanu” ,1973-1974,la Liceul C.F.R.,1970-1971,la Scoala postliceala C.S.G.,1969-1970,la Colegiul national „Costache Negri”,1989-1990

Debut literar-poezie, în 1972, în revista Pagini Dunărene

Publicatii stiintifice,in 1984,la Gazeta matematica nationala si in Revista de matematica a galatilor

Intre 1990-1996, publica urmatoarele culegeri de matematica:Teste de algebra si analiza matematica,vol.I,II,III,IV,V pentru admitere la facultate si concursuri-olimpiade de matematica. Note de cercetare matematica in liceu ,cu 33 teme de cercetare,  Subiecte  de bacalaureat-10 teste,cu solutii

În perioada 1996-2oo8, publică şase volume de poezie: Sume finite, Sume infinite, Sume algebrice, Lacrima din punct, Arlechinul din suspin, Poemele tăcerilor prea pline.

Între 2000-2002, publică romanul trilogie: Amintiri la capăt de vis – cu subtitlurile: Fântâni în arhetipuri, în 2000, Cumpene pe iris, în  2001 şi Ciutura de cristal, în 2002, la ed. Alma, Galaţi

Ele reprezintă, în plan afectiv, evoluţia fiinţei în fiinţa amintirii, înnobilată de arhetipuri etnice şi ocupaţii sentiment, de judecăţi primare moştenite, iar în plan raţional, critica totalitarismului comunist: gregar, mitoman, utopic.

2002, romanul Îngerul de marmură, (sau moartea cu parole): drama adolescentină, suicidul,ca soluţie a destinului prea lucid implicat în existenţe crude, în conştiinţe fragede;

2003, romanul Livada de oțetari:: satul Moldovei de Sud, ca început de lume şi păcat paradisiac, martor monografic al eternităţii lacustre, ed. Scorpion, Galaţi.

2004, romanul: Lunga vamă a tăcerii, ed. Alma, Galaţi: o călătorie prin „vămile lagărului comunist„, precum sufletul, dincolo de existenţa trupească… ar călători în vămi arhontice.

2006, romanul: Casa fără ferestre, ed. Alma Print, Galaţi: dorinţa de evadare, de fugă din claustrofobia şi prismofobia criminală a conştiinţelor „ghetou-habitat„, spre „grădinile mâinilor Maicii Domnului

2007, romanul: Lumină cât să vezi: filozofie a revoltei şi… însingurării conştiinţei, la limita existenţei… trupeşti, pe fondul real al conştiinţelor exterioare în dispută, pe fondul ireal al interiorizării lor… a-perceptive, ante-perceptive.

2010, romanul Războiu’ lui Puf, cu subtitlul Vin comuniștii!: întâmplări de război… şi supravieţuire în cataclismul lui, controversa dintre judecata etnică asupra morţi şi judecata universală de a muri pentru o… cauză; învingătoare fiind cea dintâi.

2011, cartea: Revelația și relevanța textului literară:, scriitori gălățeni

contemporani; eseuri critice.

       2011,cartea:Categorii abisale matematice in opera lui Dan Barbilian critica carteziana si interdisciplinara

       2011,cartea:Buna seara Domnule Mallarme, poezii

        2012,romanul Mosia, basm disimulat in realitatea dorintei de libertate,de alungare a trupelor rusesti in afara ’mosiei romanesti’

        2013,cartea de poezie Valtoarea clipelor esarfe, poemul sonor si ‚peisajul’

        2013,cartea Spatiul vectorial al limbajului literarfragmente de critica analitica si carteziană

        2014,cartea Clipa de un an lumină,poezii

        2015,cartea Ereziile mirării,poezii

         In perioada 1990-2007,a publicat la cotidienele Viata Libera, Monitorul, Scoala Romaneasca,peste o suta cinci zeci de articole-:reportaj,pamflet,despre reforma invatamantului si critica nereusitei acesteia,despre coruptia la examene si in invatamint,despre reminiscentele nefaste, comuniste, in educatie .

       Publică exegeze,eseu,cronică literară ,la revistele literare:Revista centrului cultural Dunărea de Jos,din Galati-peste o sută de exegeze,Revista Agero din Stuttgard, Observatorul ,din Canada-Toronto,Curentul International,  ,Gandacul de Colorado,Convorbiri literare,Axioma,Revista Nouă,Oglinda literara,Renasterea Culturală, Jurnalul de Vrancea, Ramuri,Ecou.,Vatra veche,Observatorul –Brasov, NY Magazine,Antares-Galati,Boema,Scrie liber,Opera Scrisă.

       In perioada 1972-1974 si 1996-1999,a frcventat cenaclurile Stefan Petica,respectiv Noduri si Semne

       Membru al Uniunii scriitorilor din Romania ,filiala Sud-Est,Galati.,din 2010