Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » ION TODERIȚĂ: Primarul și rușii – fragment din romanul ”Fântâni în arhetipuri”

ION TODERIȚĂ: Primarul și rușii – fragment din romanul ”Fântâni în arhetipuri”

Nu era nimeni la fântână, în amiaza acelei zile ,cu boi potcoviţi metodic la fierăria lui Provolovici – Sîrbu; neobosit de fiare înroşite în aer, de cărbuni scânteind în ochi, neobosit de pârghia ciocanului azvârlit în soare.

Tata învârti roata fântânii, în silă, cu ochii aţintiţi spre crâşma lui nanu’ Anton.

Dinăuntru întunericului ei, îl strigă o voce de om neştiut.

–  Andone, să vii încoa’!

Surprins şi bucuros totodată, tata îi răspunse:

–  Dacă dai o ţuică, vin!

–  Îţi dau, mă, îţi dau! spuse acelaşi necunoscut.

Găleata s-a umplut plină, plină să plesnească, cu apă sălcie şi clară, din ciutura trasă brutal peste cilindrul fântânii, de sub acoperămîntul ei de” troiță săpată în pământ”, cu Crist cu tot, cu rugăciunile noastre cu tot ,căutându-i izvorul dătător de viaţă.

Tata ridică tabla zincată a găleţii, trunchiconică – fiinţă umblătoare în aer ca o pasăre de baltă, zburând aproape de pământ, prin genunchi de om şi coapse. Privi roată, înconjurând satul şi zarea de peste cimitir, acolo unde-i era via, acolo unde se scufunda un drum, pe sfera Pământului, spre copilul lui, spre o pădure din multele pe care le ştia – pădurea lui Ciucă.

Oftă, târî prin aer apa şi o lăsă cu greutatea ei cu tot în volumul zincului topit cândva, la intrarea în crâşmă, înăuntru, la umbră, pe duşumea.

Doi oameni necunoscuţi stăteau la o masă ,lângă tejgheaua-bar ,după care se presupunea că ar fi fost cineva – Nanu sau Nana – gata oricând să-i mai umple cuiva ţoiul de secărică – cinzeaca de sfat şi de spontană mărturisire.

– Dă-ne încă un rând!, strigă, peste tejghea, întâiul necunoscut. Cu trei stele! Cu încă o stea!, întări el comanda pontos, autoritar.,

–  Stai, mă Roşule! Stai! îl invită celălat necunoscut, uriaș rezemat de peretele din apus, uriaş popsind în vorbele rar pronunţate, prelung pronunţate.

– A, voi sunteţi?, se aşeză tata ,dând afară din calea lui, cu ochii lui albaştri, fumul de ţigară Mărăşeşti – să-l tai cu cuţitu’ spre masa celor doi.

– la vezi cum vorbeşti, mă Roşule?! îl avertiză mititelu’ pe tata. Dumnealui e tovarăşul primar!

–  Păi, dacă-i primar, de ce ia-i mai spus tovarăşu’?, îl luă tata într-o rână pe notar.

Ai fi vrând să-ţi zic şi ţie „tovarăşu’ notar”, nu?

– Nu, mă!, se fâstici omul, cât un radical din doi, nu, mă! De azi, notarul se va numi secretar comunal, iar pe primarul de altă dată îl va chema „preşedintele Consiliului Popular Comunal”. Pronunţă ultimele cuvinte rar, împiedicându-se parcă în ele, cu importanţă vădită, ca un şcolar ce-şi învăţase lecţia, dar, nu se ştie de ce, o uitase pe jumătate.

– Lasă, mă, că tot primar este! Nu-mi suci mie vorbele ca-ntr-o frânghie de negară. Nu-mi vinde mie castraveţi muraţi şi gogoşi calde.

Celălalt nu scotea nici o vorbă. Zâmbea privind prin uşa deschisă a crâşmei lui nanu’ Anton, spre fântână şi, dincolo de ea, pe şoseaua lungă, spre Galaţi.

– Şi ce mai faci, măi Andone?, se trezi uriaşul din vis, de parcă tata ar fi fost un purice la masa  lui.

– Mulţumesc lui Dumnezeu!, spuse tata, preluând de la mama parola trecerii ei prin necaz.

– Ce vorbeşti, mă? Te-ai dat cu popii, stând cu diavolu’ la crâşmă?

– Nu! Stând cu unii oameni, de vorbă, despre alţi oameni, se linse pe buze tata, după o înghiţitură de secărică.

Uriaşul nu era altul decât Paraschiv Lepădatu, noul primar comunist, fostul văcar al satului, om cumsecade, contrar sărăciei lui trecute, contrar bogăţiei lui de a nu mai simţi balega cirezilor de altă dată, pe care le ducea la păşunat în grinduri, contrar nefericirii lui de a sta cu nasu’ în hârtii galbene, pe care nu ştia să le citească.

Au încercat unii să-l înveţe să citească, să-l înveţe să scrie, chiar şi doamna învăţătoare Andreescu, la cursurile de alfabetizare, dar, până la urmă, a primit o diplomă, în care nu prea ştia ce scrie. Un P mare de tipar şi un L mare de tipar era semnătura lui, fără punct după ele, numai sulfare apăsată, când era să fie să semneze.

„Cine dracu’ o fi inventat scrisul şi cititul?”, „Cui dracu’ îi trebuie asta?” judeca Paraschiv a lui Lepădatu, în sinea lui, în clipele lui de judecată fără rost, de judecată a învăţăturii de carte a altora.

Îi iubea pe toţi ţăranii care n-aveau şcoală, fiind convins că ei sunt mai puri, mai apropiaţi de ce-a fost omul la facerea lumii. Era convins că aceasta-i secretul fericirii pe pământ; să nu-i dai omului al doilea măr să-l muşte – cartea fiind un şarpe mai mare decât cel din Eden, un păcat mai mare de a şti decât s-a trezit Adam, atunci, s-o vadă pe Eva goală şi să se vadă pe el gol puşcă, mai mare decât să ştii că lumea, în care ai fost făcut de Dumnezeu, este a ta, cu apă, cu foc, cu aer, şi cu toate la un loc – mănunchi în carnea ta – plăcere, bucurie, tristeţe, strigăt de naştere şi moarte. Se trezi filozofind:

– Fericiţi, cei săraci cu duhu’!

-Tovarăşu’ Primar, asta-i din Biblie! să nu ne audă cineva!

– Lasă, mă!, spuse tata, că Paraschiv nu se molipseşte de carte sfântă, cum nu s-au molipsit nici de cărţile astea comuniste, cu om făcut din maimuţă, cu maimuţă făcută din broască şi cu broască făcută din nimic.

Aşa intră în vorbă cu Paraschiv, ca atunci pe grind, când îşi făceau o ţigară din tutun proaspăt, păstrat în tabacherile lor de aluminiu pipărat, cu foiţe cu tot, când Soarele năduşea suind pe lac, când cireada rupea ,cu dinţi laţi şi albi, ţipirigul din poala apei foşnitoare, cu valuri de sul de mătase rostogolit în piele, rostogolit în mâl.

Văcaru’ nu se schimbase la înfăţişare. Era tot mare la trup, ca atunci în mijlocul cirezii, ca acum, rezemat de perete ,cu umărul drept, şi de tejghea ,cu spinarea, cât un munte, cât un salcâm ce nu-l mai poţi îmbrăţişa să legi lanţul boului şi boul la umbra lui.

Doar privirea îi era mai tristă, mai brun-întunecată, mai fixă pe lucruri şi pe oameni, mai cu luare aminte la echilibrul şi mişcarea din lume.

– Ai, n-ai, dai! căzu iar pe gânduri, Paraschiv Lepădatu. Îl ştia tata cam mut şi surd. Muţise şi surzise aparent, comunicând în realitate foarte bine, prin câteva semne-sunet, prin semne-interjecţii, cu turma, cu cireada. Şi tata ştia de aceste muţenii, de aceste unice – i-aş spune eu – convergenţe filogenetice între om şi animal, când Soarele apune să-adoarmă amândoi, când Soarele răsare să umble pe câmp singuri, când foamea potolită îţi face sete, când setea stinsă dă vina pe fiinţa lor coloidală, carnală, fiinţa lor de apă dulce, de apă sărată, sanguină, de apă strânsă-n chingi cu funii de duh. Aceste convergenţe lega doi timpi îndepărtaţi. Clipa, nevoită să-mpingă înainte o altă clipă sfârşită – fărâmă de impuls indiferent în arc şi în pendul atent la oscilaţie, spirală pe un melc molatec, clipa îndemn: „cum moartea pe moarte călcând”, „cum te-ai născut din morţi cu timp în mâini”, e poarta dintre lumi, e poarta trecerii prin spaţii cu neştiute simetrii în punct.

– Şi te-ai dat cu comuniştii, ai?, i se aşeză tata, pe rămăşiţa lui de timpan treaz, cu vorbe mărunţite, ca să le digere celălalt, celălalt fiind Paraschiv Văcaru’, omul cu merite deosebite în comunicări interspecii, fără limbaj, fără raţiuni conştiente.

– Eu? spuse nevinovat Lepădatu. Ei mă vor! De parcă li-s drag de când lumea! Cică aşa trebuie sâ fie un comunist; sărac lipit pământului, cu cârpe-n fund, fără pământ, cu casa într-o rână – cum îi a mea pe râpă – fără fântână în ogradă – şi car apă de sub deal ori din baltă, fără neam bogat, cum o spune chiar numele meu de lepădaţi fără noroc în lume.

Se opri. Vorbise aşa de mult că „secretarul” nu-l recunoscu, rămânând cu gura căscată la fraza lui întortochiată, plină de respiraţii cu virgulă şi cu icnituri, de om gata să-şi dea sufletul în vorbe.

Tata nu fusese uimit. Îl ştia din grind, cum se vaită, în ritmul tălăngilor vacilor la păşunat, în ritmul vaietului apei în mal, cu valuri mângâind nămolul şi cochilia scoicilor negre şi peştii morţi prin ţipirig.

Crâşma era tot un grind al ţăranilor, al Tulucenilor, un loc de sfat în mai mulţi, spre deosebire de grindul bălţii, unde sfatul era cel mult în doi, unde trecerea prin neant era hotărâtă cel mai bine de unul singur, ca şi în viaţă hotărârea de „a fi” sau „a nu fi”, fiind, nu vei şti când ai fost, nefiind, nu vei şti când vei fi.

Aşa, cu obloanele trase, ca Soarele să nu răzbească înăuntru ei, crişma din ciamur umezea fierbinţeala sângelui accelerat de alcool şi moleşeala sufletelor mai mari ori mai mici: cât încăpuse în fiecare trup; atunci la naştere, cât nu va mai fi trup din fiecare, atunci la moarte.

– M-au târât în porcăria asta, din văcăria mea!, se mai plângea primarul-preşedinte.

Secretaru’ nu spunea nimic. Parcă lua aminte la fiecare cuvânt spus de celălalt, privind înăuntrul lui mai mult decât se cuvine, mai mult decât privim noi toţi uneori aşa.

– Măi Paraschive, nu fi ludă! Ţi-au dat pălărie, ţi-au dat bocanci și cravată, a mai rămas să-ţi pună şi cordele tricolore în urechi, cum pun eu în coarnele boilor, arnici roşu de deochi.

Vorbise tata – privind trist la cinzeaca goală – după ce răsturnase câte o înghiţitură pe gât la fiecare „ţi-au dat”.

– Mai adă un rând, mă!, strigă Lepădatu la secretarul lui… Acesta se ridică fără să cârtească, îşi controlă verticalitatea trupului de-o şchioapă, apoi se răsuci, ca la armată, pe călcâiul stâng şi pe laba piciorului drept, făcând paşi dezordonaţi, necadenţaţi, spre tejgheaua înaltă. Încercă să vadă pe cineva dincolo, apoi, şi mai imposibil, încercă sa se înalţe după sticla de secărică ascunsă dincolo.

–  Unde-i chiaburul ăsta!, strigă notaru’-secretaru’ Primăriei noastre comuniste din Tuluceşti, trădând astfel o parte din secretele ideologiei comuniste, cu privire la clase şi la specii omeneşti.

– Lasă-I, mă, pe naşu Anton!, îl mustră tata ,pe mărunţel, de-acolo din scaunul lui, ştiind şi văzând, mai înainte, că „barmanul-chiabur” plecase din prăvălie prin uşa din dos. Ce-i aia „chiabur” mă? Tat-su a luptat la Mărăseşti, şi-a lăsat oasele acolo, ca să-i lase lui pământ aici pe lumea asta. Ce mare scofală? Pământ! Pământ! Da’ cine ştie cât îi trebuie – celui de-l are – să-l muncească? Cât nesomn îi trebuie, să nu doarmă pentru el?

– Ptiu! Nu mai vine!, zise secretaru’, de parcă era gata să facă pe el. Latrina era afară şi apoi în ograda lui nanu Anton. Fugi spre ea, uitând de comandă, supunându-se unei alte comenzi neaşteptate. Chiar pe urmele lui – parcă din pământ – au apărut doi ofiţeri ruşi, identici în uniforme, numai cu epoleţi diferiţi unul faţă de celălalt, cu mai multe stele, la fel la vorbă şi la căutătură.

Ca din pământ, nanu Anton, stăpânul prăvăliei, intră pe uşa peretelui din apus şi zâmbi – fără să vrea, de după tejghea – cu un zâmbet internaţional. Era acelaşi zâmbet pe care-l afişa românu’ ori de câte ori îi deschide casa un străin, foarte asemănător cu al nostru – al copiilor de români – din şcolile şi instituţiile de după ’48, ce cântam internaţionala la începutul zilei şi imnul comunist la sfârşitul ei: „Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii” – inconştientă chemare la revoltă a unor oropsiţi de personalitate, de libertate şi de proprietate umană, chemare a tuturor – egali oropsiţi ai noii proprietăţii, de orice fel, egal scufundaţi în binele resentimentar comunist, neacceptând, ca şi religia, bogatul, truditorul genezei care strânge roadele pământului, mai mult decât să le risipească, ispăşitorul păcatului de a cunoaşte mai mult decât păcatul creaţiei lui.

Ruşii îşi scoaseră centurioanele cu pistoale şi le puseră pe masa de lângă găleata lui tata.

Tata se ridică şi mută găleata, mai la umbră, înăuntru prăvăliei, în stânga intrării ei în oameni.

Secretaru’, uşurat, păşi vesel în crâşmă, salută cu „draszvuiet” pe tovarăşii ruşi, şi se repezi la nanu Anton:

– Unde a-i fost, bre?, că am mai vrut un rând!

– Mă stârchitură!, tu să nu-mi zici mie „bre”, că tat-tu şi mă-ta au fost slugi la mine, le-am dat o bucată de pâine toată viaţa, să te crească, şi tu-mi zici bre?

– Da, cum vrei să-ţi zic, mă chiaburule?

– Futu-ţi, ‘mnezău mătii de calic! Ieşi afară din prăvălia mea! Ieşi, mă pârlitule, afară! Nanu nu glumea. Puse mâna pe o ghioagă, demult pregătită pentru necuviincioşi, şi apucă să o ridice, cât s-o vadă netrebnicul de secretar, dar, inexplicabil, se opri să-l asculte mai întâi pe primar.

– Lasă-I, nașule Anton, că s-a îmbătat!

Apoi se întoarse spre secretar, cu un moment cinetic aşa de mare, că puteai să muţi prăvălia pe roţi.

– Treci aici, mă, şi cere-ţi iertare de la naşu’!

– Păi, n-am ştiut, n-am ştiut, tovarăşu’ Primar!

– Ce n-ai ştiut, mă? Că omul ăsta a botezat tot satul, pe toţi, fără cârpă-n cur ca mine, făcându-şi pomană din averea lui, făcându-şi milă de nenorocirea noastră de a fi fost săraci?

– lartă-mă, bădiţă Anton!, spuse, privindu-l cu atenţie pe crâşmar, dacă „bădiţă” îi place.

Nanu, ca mulţumire pentru cum îl apărase primaru’ de sărăntocul lui de secretar care credea că în crâşmă se pot aplica legile lui comuniste, ca la Primărie, veni cu paşi mari, spre masa lor, lăsându-le trei cinzeci, şi cu paşi mici, nesiguri, spre masa ruşilor.

– Vodka! strigă unu, într-o limbă, de data asta, benefic internaţională.

Secretarul, neastâmpăratul, turbatul de băutură şi putere comunistă, avu o idee.

– Hai să dăm noroc cu ei!

– Ce, mă!, spuse Paraschiv, pirmaru’, vrei să mă bagi în bucluc cu ăştia?, cum ai făcut şi cu naşu?

Dar ideea încolţea în mintea văcarului. De câte ori nu pâscuse vacile lângă Prut, de câte ori nu-şi dorise el să dea mâna, cu un „cachiu din ăştia”, prin sârma ghimpată de dincolo, din Basarabia. Uite, acum îi are lângă el, sunt sub acelaşi acoperiş cu el, sunt în „turma” satului lui, cu el. De ce nu le-ar spune: „Ce mai face-ţi, mă ruşilor?”, „De ce nu plecaţi la casele voastre?”, „Nu vă e dor de cumetrii, de naşii şi de vacile voastre, mă?”.

Se ridică neaşteptat de înalt, neaşteptat de mare. Şi odată cu nanu Anton, care purta paharele de votcă în mâini, păşi toată masa lor spre ei, de se cutremură prăvălia. Era uriaş Primarul comunist român, odihnit la coada vacii: hrănit din laptele ei supt pe furiş, păzit în grind de şerpi, de-o nevăstuică nevăzută ori de un vultur flămând.

Tata, fără să vrea, l-a urmat magnetic pe Paraschiv Lepădat spre ruşi. Numai secretarul nu ştia ce să facă, ezitând, ca un ministru de externe de după ’48 ,sau de după ’89, să semneze convenţia cedării „Tezaurului Românesc”, ori a cedării „Insulei Şerpilor”. Se ţinu totuşi spre ruşi, spre masa ruşilor, pe urmele celor doi români, prieteni de demult, pe oscilaţiile duşumelei suspendată pe beciul prăvăliei.

– Noroc, mă!, strigă din inimă a’ lui Lepădatu. Eu sunt Paraschiv, el este Andone şi ăsta, ăsta, n-are importanţă, e secretar.

Ruşii au pus mâna pe pistoale, atunci când în semiluna mesei românilor s-au văzut umbre, mişcându-se, înâlţându-se din scaune. Apoi, văzându-i pe români cu lipitorile de cinzeci întinse spre ei, şi-au retras mâinile de pe centurioane şi, înţelegând ce vor, îi întâmpinară, în poziţie de „drepţi”, în picioare, la masa lor.

– Drastvuiet!, spuseră în cor ofiţerii ruşi.

– Noroc!, spuseră şi românii, aceeaşi vorbă dar cu altă sonoritate şi cu altă dulceaţă.

Exact în clipa în care tata ducea la gură secărica lui, apăru mama în uşa prăvăliei.

– Ce faci Andone? Bei cu ruşii?

– Cine? Eu? Nu vezi că-i şi primarul Paraschiv şi secretarul lui?

– Lasă-i bărbate, pe ăştia!  Că ei s-au dat cu comuniştii, nu ştii? Hai acasă că s-a răcit mămăliga! Hai acasă! Luă găleata, cu mâna stângă, de jos şi, cu mâna dreaptă, îl luă pe tata, ieşind din prăvălie.

– Andone, mai stai! Andone!, strigă Paraschiv, Primarul, Preşedintele.

– Lasă, mă! Bea tu cu ruşii! Eu mă duc să beau cu femeia mea acasă!

                                                                                                      Ioan Toderita