Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » SEMNAL EDITORIAL » ION N. OPREA – Semnal literar: “Dincolo de așteptare. Dialog în larg”, Editura Eiron, București, 2016, autori Monica Pillat și Radu Ciobanu

ION N. OPREA – Semnal literar: “Dincolo de așteptare. Dialog în larg”, Editura Eiron, București, 2016, autori Monica Pillat și Radu Ciobanu

O carte, „Dincolo de așteptare. Dialog  în larg”, autori doi scritori care nu se cunosc între ei. La Iași au apărut zece volume, fiecare scris de 40-70 de scriitori fără să se fi întâlnit între ei, constituiți într-un cenaclu la distanță și fără ca presa locală să fi consemnat întâmplarea, deși cărțile respective se află în librării iar presa, nu numai cea din țară, le evidențiază.

 

Citesc în presă despre cartea “Dincolo de așteptare. Dialog în larg”, Editura  Eiron, București, 2016, autori Monica Pillat  și Radu Ciobanu, cei doi purtători ai dialogului în larg, reuniți cam pe neașteptate, ca să realizeze o carte, semnalată de Adriana Bittel în revista „Formula As”, eveniment care ne-a bucurat, atitudinea lor asemuindu-se, într-un fel, cu ceea ce am înfăptuit noi, nu două persoane, ci vreo 200,  care încă din 2011 am dat cititorilor cartea intitulată  „Românii așa cum sunt”,  răspunzând prin corespondență la întrebarea adresată de mine, ”Este bătrânețea o piedică serioasă în calea creației?”, toți repondenții făcându-ne să înțelegem că actul creației majore este timpul dobândirii înțelepciunii, la o vârstă înaintată.

Referitor la cartea în discuție, „Dincolo de așteptare”, subintitulată „Dialog în larg”, Adriana Bittel atrage atenția, să observăm posibilitatea care există ca oamenii care nu se cunosc personal să dialogheze în mod real, în scris, chiar la distanțe mari, să-și descopere afinitățile, să-și facă mărturisiri și să caute împreună, răspuns la întrebările existențiale, întrebări la problemele vieții.

Cei doi scriitori, cu îndelungată experiență nu doar de viață, de lectură și scris, se întâlnesc, ei știu cum, se îmbarcă împreună pentru o călătorie imaginară și, pe parcurs, răspund la marele teme omenești, convorbirile lor depășind particularul fiind de natură să intereseze pe mulți dintre noi, cititorii. Cine sunt aceștia? Monica Pillat este poetă, eseistă, îngrijitoarea multor ediții din opera tatălui său, Dinu Pillat, referitoare la corespondența familiei, la picturile bunicii sale – Maria Brateș-Pillat, la nedreptățile suferite de ai ei în anii comunismului. Ca poetă și profesoară universitară, volumele ei de poezie dar și cel mai nou, “Duet în alb”, memorialistică, apărut anul acesta, fac să fie mult îndrăgită de cititori.

Radu Ciobanu, timișorean prin naștere, cu studii la Cluj, este un cunoscut prozator, bibliografia sa însumează peste 20 de titluri, majoritatea romane, a locuit la Deva până în 2009, după care s-a mutat în Germania, alături de fiica sa.

Deci, poeta și prozatorul, deși se știau doar din cărți, fac ce fac, se caută și împreună își adună gândurile, amintirile, le coagulează și le pun în pagini de carte, dezlegându-le sensurile, dau soluții izbăvitoare suferințelor îndurate, înmulțindu-le sursa bucuriilor care, cunoscându-le,  vin și către noi cititorii.

…„Frumusețea  cărții, spune doamna Bittel, rezidă în ceea ce descoperă în comun, dar și în ceea ce  îi diferențiază, mai ales că amândoi intră cu deplină sinceritate „în lumea nevăzutelor, a gândurilor, a revelațiilor, a temerilor și nădejdilor”.

Ei realizează cartea citită, fiecare venind cu propria-i experiență.  Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat, a romancierului, a criticului literar, editorului, a deținutului politic din anii 60, care după detenție a fost silit să nu-și părăsească domiciliul obligatoriu în Bărăgan, Cornelia Pillat, mama Monicăi Pillat, fosta cercetătoare literară și memorialistă, care l-a susținut mereu pe Dinu Pillat în toate cumplitele încercări ale vieții, în închisoare,la domiciliul forțat și după, retrăgându-se în București după 1964 – unde a avut de îndurat alte dificultăți.

De cealaltă parte, Radu Ciobanu, prozator discret dar productiv, care înainte de 1989, a lucrat romanul “Nemuritorul albastru”, 1976, „Vămile nopții”, 1980, „Călărețul de fum”, 1984, „Arhipelagul”, 1986,  originar din Deva, acum, de mulți ani în Germania, dar care rămâne interesat de tot ce s-a întâmplat și este în România, urmărește procesele  istorice și sociale ale locului, experiențele unor oameni care au avut de suferit în comunism pentru credința lor sau a originii lor sociale, devin amândoi convorbitori și într-un spațiu scurt, 196 de pagini, își dezvăluie ideile, suferințele,  deși ca și eroii cărților noaste – antologii pe o temă dată, autori aproximativ 200 de cenacliști scriind de la distanță – nu s-au cunoscut și nici nu s-au văzut niciodată. Dar s-au cititit și și-au scris.

„E și un mare avantaj în faptul că nu ne cunoaștem decât din lectura propriilor colaborări scrise și editate în volume. Așa vom putea mai ușor să intrăm în lumea nevăzuților, a gândurilor, a relațiilor, a temerilor, a viselor și a nădejdiilor”, spune Monica Pillat. Cum nemaivăzându-se  își descriu datele, chiar în ceea ce privește trăirile personale, familiale, insistând asupra felului  cum s-au consumat anii de viață este  și  meritul editurii. Totul este prilej de reflecții, de controverse, un dialog continuu care  câștigă prin naturalețea lui și capacitatea de reconstituire a lumii. Corăbierii – cei doi – își descriu unul altuia mediul de unde provin, ne fac să revedem și oamnii care le-au marcat copilăria, adolescența, anii formării ca oameni. Credința lor, credința în ce dă dimensiune realităților, trăirilor, evocărilor, care dau sens și conținut lecturii.

Când Monica primește „vestea unei boli fatale”, la Dumnezeu se gândește și către el pornește: „Înainte de operație, m-am dus la un preot cu care nu vorbisem niciodată și, în biserica veche, la primul ceas al dimineții, am îngenuncheat și i-am spus în ce cumpănă mă aflam, el m-a privit gânditor și a rostit: „Acum ți se iartă totul ca să ți se dea totul, asemenea lui Iov. Dacă nu vei pricepe sensul acestei încercări înseamnă că degeaba ți s-a dat și ai să pierzi harul suferinței. Fii atentă la tine însăți, la cele din jurul tău și stai de veghe!”

În cele din urmă, Monica rămâne convinsă, sentiment care ne parvine, că a trecut cu bine prin marea încercare a bolii numai întărită de ceea ce este puterea rugăciunii, de încrederea ei, în Cel de Sus, ceea ce i se întâmplă, similar, și partenerului de scris.

Nu altfel i se întâmplase lui Radu Croitoru înainte cu 30 de ani, o traumă depășită tot prin forța dumnezeirii și nu o singură dată, de două ori. De fiecare dată, forța răbdării, a devotamentului soției sale  îi redau sănătatea, până când Nicoleta, soția sa, fusese chemată prea devreme dintre cei vii, la Domnul… Suferința morții unor oameni din anturajul lor îi întăresc, îi face pe amândoi naratorii  să devină înțelegători  că după dispariția celor dragi nouă, ei continuă a ne însoți în tot ceea ce gândim și facem pe parcursul vieții, fiind însoțiți pretutindeni, de adevăr și speranță care îi păstrează, pe mai departe, împreună. Plăcerea cu care citim cele relatate ne fac să nu lăsăm cartea din mână.

     …”Credinţa fusese de altfel soluţia izbăvitoare pentru Dinu Pillat, în detenţie ca şi în toate împrejurările unei vieţi care nu-l scutise de lovituri nedrepte. Ci, dimpotrivă. La fel se întâmplase, ar fi de adăugat, cu N. Steinhardt, alt convertit, în închisoare, la credinţă. Pentru Dinu avem mărturia limpede a Monicăi Pillat: „Tatăl meu descoperă în închisoare libertatea apropierii de Dumnezeu”.

Călătoria în larg a celor doi îşi urmează cursul, ambarcaţia lor navigând „melodic”, spune Monica Pillat, „de la un subiect la altul” : „Spun «melodic», deoarece după cum v-am mărturisit deja, la mine scrisul se asociază cu o stare muzicală de spirit”. Sunt invitaţi pe navă (aduşi în discuţie) şi alţi „naufragiaţi existenţiali”, oameni de toată mâna care, într-un fel sau altul, jucaseră un rol în viaţa celor doi, după cum sunt invitaţi şi marii scriitori din trecut a căror viaţă fusese lovită de câte „ o maladie teribilă” şi ireversibilă. Este vorba de Max Blecher şi de Tony Judit, cu vieţi curmate de boală, dar al căror scris „apare ca garant al supravieţuirii în posteritate”.

Ieşiţi cât mai în larg pe corabia imaginară cei doi nu au cum să evite perspectiva naufragiului, a unui naufragiu soldat însă, până la urmă, cu efecte benefice. „Cataclismul suferinţei” se poate transforma în „tezaur” în cazul oamenilor care au ştiut să-şi facă din suferinţă „un suport spiritual”. Radu Ciobanu evocă exemplul venit  -am spune- de la sine al tatălui Monicăi, Dinu Pillat, după cum în termeni asemănători s-ar putea vorbi despre Nicolae Balotă, despre pictorul Ştefan Câlţia şi despre alţi creatori care şi-au făcut din suferinţă un suport al operei.

În ceea ce-i priveşte pe cei doi convorbitori, spune  Gabriel  Dimiseanu în România literară, nr. 29/2016, porniţi la drum fiecare cu altă viziune despre întruchipările lumii, ei sunt beneficiarii ultimi ai neaşteptatei, în fond, întâlniri. Sau cum scrie clar în final, unul dintre ei: „…această carte pe care am început s-o scriem împreună ne-a legat existenţele cu un fir nevăzut”.

…”Ceea ce mi s-a părut absolut remarcabil este amestecul subtil de confesiune şi de comentariu critic, de viaţă şi de cărţi, de experienţă îmbogăţită prin lecturi şi livresc îndulcit cu amintiri. Citiţi paginile în care Monica Pillat îşi evocă părinţii sau pe bunica paternă ori pe acelea în care îşi evocă boala de care s-a vindecat, literalmente, printr-o minune, citiţi paginile în care Radu Ciobanu îşi retrăieşte căsătoria şi spiritul familial constitutiv (menţionând, ca pe o metaforă excepţională, capul de copertă al revistei lui Iosif Vulcan în care a debutat Eminescu!) sau în care istoriseşte viaţa în singurătatea unui sat abandonat de locuitori a unui moţogan bătrân şi vă veţi convinge de autenticitatea timbrului tuturor acestor superbe amintiri. Dar citiţi şi comentariile unor versuri sau proze ale lui Baudelaire, Homer, Joseph Roth, Shakespeare, Dante, Arghezi, Topîrceanu (da, poetul Baladei morţii!), Jules Verne, Cervantes sau Dino Buzzati. Toate, de o imensă subtilitate pusă în slujba ideii că literatura nu e doar frumoasă, dar şi plină de învăţăminte pentru viaţă. Ah, dacă aşa s-ar preda literatura în şcoală, ce imens câştig intelectual am avea cu toţii!, scrie Nicolae Manolescu în România literară nr 33/2016,

“O carte admirabilă. Îi mulțumesc Monicăi Pillat că mi-a trimis-o.  Am  scris  despre ea cu plăcere dar și cu gândul că îi voi face și pe alții s-o citească”, își încheie comentariul Nicolae Manolescu.

…”O poetă și un romancier care nu se cunosc decât din scris se îmbarcă pe o corabie imaginară și pleacă în calătorie pe marea gândurilor. Navigând din întrebare în întrebare, cei doi încearcă să ajungă la înțelesurile majore ale așteptării ca temă a vieții, artei și credinței. Cititorii care îi vor însoți în această expediție vor descoperi odată cu ei și farmecul straniu al imprevizibilului”, scriu pe internet, comentarii despre cartea în discuție…

Și dincoace, un  buchet de inițiatori, iubitori de carte și adevăr, o sumă de cititori din medii diverse, profesii și pregătiri diferențiate acceptă discuțiile, participă la ele, își expediază opiniile și timp de câțiva ani -2011/2016- fără a se cunoaște, de la distanță, din România și din alte țări ale lumii, unde se află, constituiți și afiliați la Cenaclul literar la distanță, realizează nu o singură carte, ci zece, cu o tematică diversă, de mare actualitate, bătrânețea, prietenia, singurătatea, dragostea, viața, dorul de-acasă, calitatea mass-meda, uitarea, respectul de sine și pentru alții, circa 5ooo de pagini,  despre care se vorbește elogios mai în toate revistele și pe net. Chiar și în Irlanda, Canada, Australia…  Numai în presa mare a Iașului nu, oare de ce?!

Greu de pătruns, fie și ca scurt semnal editorial, în lumea în care grupul de amici își țin bine închise ușile publicațiilor lor, obicei care tradus românește, în termeni obișnuiți, înseamnă refuz la persoană sub pretext că  ”nu avem spațiu.”..! A refuza sau evita un  schimb de experiență  sau a comenta  fie și oprobiul personal explică multe, multe alte tergiversări  din decursul anilor , inclusiv lipsa de cititori acolo unde se află revista care evită aglomerările…Cenaclul la distanță abundă în cititori și merge mai departe.

                                                                                         Ion N. Oprea

26 septembrie 2016