Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » DAN LUPESCU: Interviu cu fratele poetului MARIN SORESCU, prof. univ. George Sorescu

DAN LUPESCU: Interviu cu fratele poetului MARIN SORESCU, prof. univ. George Sorescu

       De la Craiova până în Bulzeşti sunt vreo 25-26 km, pe vechiul drum dintre Bănie şi Rm. Vâlcea. Cam tot atâţia însumează şoseaua principală a comunei, cu sate ,,înşirate ca mărgelele pe aţă”, după cum scria Marin Sorescu. De unde vine numele Bulzeşti? Are legătură cu ,,bulz”, cuvânt cu evidente rezonanţe dacice, precum ,,barză”, ,,brazdă”?…
       Distanţa de la Craiova la Bulzeşti este de 26 km, aşa cum aţi menţionat. Satele componente, care se extind pe mai mulţi kilometri, sunt: Seculeşti, Prejoi, Frăţila, Bulzeşti şi Gura Racului. Numele satului de reşedinţă a făcut obiectul unor cercetări, atât ale mele, cât şi ale lui Marin. Pornind de la etimologia cuvântului ,,bulz”, am observat că are o vechime destul de mare, provenienţa fiind ardelenească, transilvăneană.
       Într-una dintre numeroasele zone ale dacilor liberi, din judeţul Bihor, există comuna Bulz, atestată documentar de peste 600 de ani, care include încă două sate: Munteni şi Remeţi.
       Prin 1975, mă aflam la Cluj, într-o policlinică particulară, în care a intrat un bătrân care, printre altele, i-a spus doctorului că este din Bulzeşti. Am tresărit, am zâmbit şi i-am mărturisit că şi eu sunt din Bulzeşti, din sudul Carpaţilor Meridionali. „Da – mi-a răspuns. Dar eu sunt din Munţii Apuseni”… Privind retrospectiv, avem mărturii că, prin transhumanţe pastorale, foarte mulţi transilvăneni au venit în Oltenia şi în Muntenia, aşezându-se în subcarpaţii româneşti. Locului în care s-au stabilit i-au dat numele celui din care proveneau: Bulzeşti. Nu există nicio îndoială, în acest sens.
       Putem afirma că Bulzeştiul constituie un topos sacru? Ce tradiţii şi datini păstraţi încă vii în memorie?
       Bulzeştiul este, cu adevărat, un loc sacru pentru că are o vechime destul de îndelungată. Acum câţiva ani, în Bulzeşti a fost descoperită o comoară de mii de monede din argint, de pe vremea lui Mihai Viteazul, comentată în numeroase reviste şi publicaţii cotidiene. Am cunoscut aceste tradiţii: jocuri, dansuri populare, poveşti, povestiri despre căutătorii de comori, întâmplări cu aer legendar… au circulat în anii copilăriei mele şi adeseori m-au fascinat. Marin a început să le culeagă din anul 1971, apoi le-a publicat în ciclul ,,La Lilieci”, din 1973, răstimp de aproape un sfert de secol. Ultimul volum, al şaselea, a apărut post-mortem, în 1998, sub îngrijirea mea, la doi ani de la trecerea în eternitate a lui Marin Sorescu.
       Neamul Soreştilor este de baştină din Bulzeşti ori s-a răsădit aici din alte zări româneşti?
       Am efectuat cercetări în arhivele din Craiova şi din Bucureşti, ajungând la concluzia că, încă din secolul al XVI-lea, mai multe familii Sorescu s-au stabilind aici, venind din Transilvania. Doi fraţi păstori, din Mărginimea Sibiului, au migrat în Oltenia şi Muntenia, prin transhumanţă pastorală. Un Murgu Sorescu şi un Radu Sorescu…
       Este cel care a trăit 106 ani?…
       Da. Radu Sorescu s-a stabilit în comuna Alunu, din judeţul Vâlcea, iar Murgu Sorescu în nordul Doljului, la Gura Racului, unde a cumpărat aproape doi kilometri de moşie. După el au rămas 25 de familii de Soreşti… Acest fapt mi-a fost narat, în anii copilăriei, de un bătrân înzestrat cu darul povestirii: Petre Sorescu, care a insistat asupra unui episod petrecut în acele momente istorice. Şi anume că un anume boier Gănescu şi-a însuşit, cu japca, din pământurile localnicilor. Confirmarea acestei realităţi mi-a dat-o mama, care – ori de câte ori făcea pomenirea celor duşi, împărţind colivă, colaci şi cele cuvenite prin tradiţie – dădea de pomană şi pentru Mihai Sorescu, despre care eu nu ştiam nimic. Întrebând-o cine a fost acesta, mama mi-a destăinuit că Mihai Sorescu a fost unul din neamurile noastre care, împreună cu alţi şase vecini de moşie din comuna Bulzeşti, a mers la un proces în Bucureşti, trăgând clopotele Mitropoliei, în semn de năduf şi pentru a stârni atenţia asupra raptului făcut de boierul ce le furase pământul. Cei şapte au rămas mai multă vreme în Capitala ţării, ocupându-se cu negoţul, pentru a subzista pe toată durata procesului. Chemat în faţa instanţei şi pus de judecător să jure pe Biblie că pământul în dispută este al lui, boierul Gănescu nu a avut curajul să mintă, să jure strâmb. Astfel, moşnenii din Bulzeşti l-au răzbit pe boier, recâştigându-şi moşia… Ţin să precizez că, în urma cercetărilor întreprinse în arhive, am descoperit că există acte cu numele Sorescu, în Bulzeştii de Dolj, încă de la 1800. Profesorul universitar Gheorghe Bolocan, cercetător ştiinţific la Academia Română, mi-a încredinţat fişe despre Soreştii ajunşi în Bucureşti, unul dintre ei, şetrar, putând fi întâlnit chiar în Înaltul Divan al Ţării Româneşti (1831-1847). Erau din ramura celor din Buzău, din care se trage Vasile Cârlova… Prin 1985-86, i-au furnizat această informaţie lui Marin, care era redactor şef al revistei ,,Ramuri”, susţinută şi prin cele două genealogii întocmite, una de Filitti, alta de Moldoveanu, conform cărora bunicul lui Vasile: Stancu Cârlova se căsătorise cu Elena Sorescu, din zona Buzăului. Marin s-a hotărât, atunci, să republice poeziile lui Vasile Cârlova, într-o ediţie critică, însoţită de comentariile celor mai importanţi specialişti: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii… Cârlova a fost un poet de talent, dar care a murit în condiţii destul de neplăcute la Craiova, întrucât tatăl său, Ioniţă, se stabilise aici, în urma căsătoriei cu Sevastiţa Lăcusteanu… Cornel Sorescu, fost director la postul public Radio Craiova, mi-a comunicat că, în Ţara Loviştei, a existat un demnitar – paharnic – pe nume Dimitrie.  De asemenea, cercetătorul Toma Rădulescu, şef de secţie la Muzeul Olteniei, mi-a pus la dispoziţie date despre Soreştii ce pot fi găsiţi în documentele din colecţiile acestui important muzeu regional.
       Contribuie ,,Dinastia Sorescu” la aura mitică a Bulzeştiului?
       Da. Deoarece complexul de tradiţii cărora Marin Sorescu le-a re-dat viaţă, în cele şase volume din ciclul ,,La Lilieci”, dovedeşte că aura aceasta mitică a Bulzeştiului s-a perpetuat până în secolul XX.
       Când am utilizat sintagma ,,Dinastia Sorescu” am avut în vedere faptul că toţi membrii familiei din care vă trageţi sunteţi autori de cărţi, lui Marin alăturându-i-se Ionică şi fiica sa, regretata Sorina, fratele cel mai mare: Nicolae, Dv înşivă şi fiul domniei voastre: Radu…
       Vorbind de tradiţia literară a Soreştilor, se cuvine să reliefez că mama noastră, Nicolina Sorescu, fiica notarului George Ionescu, a fost o bună povestitoare, fiind naratorul de bază în poemele lui Marin Sorescu din grupajul foarte amplu ,,La Lilieci”. Mama Nicolina a avut două surori, ambele profesoare în Bucureşti. Rădăcina poetică a neamului nostru o constituie tatăl nostru: Ştefan I. Sorescu (şapte clase primare), primul versificator, în metru popular. Târziu, după ce atât eu, cât şi Marin debutasem editorial şi aveam, fiecare, deja câteva volume publicate -, am descoperit că tatăl nostru, soldat pe fronturile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, scria în momentele de repaus dintre bătălii. În acele poeme, el evoca momentele tragice din primul război mondial. Manuscrisele sale s-au pierdut pe parcurs, altele fiind însuşite şi distruse de cine ştie cine, numai o parte dintre ele fiind descoperite de mine şi de Marin… Iată ce am mai recuperat, cu semnătura ,,Soldat Ştefan I. Sorescu, când eram în război, 1917”…
       Sunt poeme aşternute pe hârtie cu un scris mărunt, cu cerneală roşie şi trăsături ce trădează atât de celebrele peniţe ,,Redis”, speciale, pentru normele scrierii caligrafice din acele vremuri…
       La sugestia lui Marin, i-am scos tatălui nostru un volum… Ştefan I. Sorescu: ,,Versuri de pe front”, primul poem fiind ,,Jalea românului 1917”… Prefaţă, ediţie îngrijită şi note de George Sorescu, însoţite de fotografii-document.
       Vă propun, domnule profesor, să poposim în prezent… Din piscul venerabilei vârste de 89 de ani (deşi nu arătaţi nici de 65!!), cum revedeţi anii copilăriei?
       Evenimentele din anii copilăriei îşi regăsesc, sub aspect liric, expresia în primele mele trei volume de poezii publicate în 1970, 1978 şi 1994: Întoarcerea Euridicei, Desen sonor, respectiv, Aripi în timp. Am încercat să fixez aceste impresii şi pe baza câtorva amintiri, pe care le-am publicat în volumul de nuvele Neodihna vămilor, în care evoc Jocul ielelor, Căutătorii de Comori, Datini, Credinţe, Obiceiuri…Într-un asemenea context, îmi revin în suflet vibraţiile specifice unei întâmplări din 1971, pe când locuiam într-un bloc de pe str. 6 Martie. Marin m-a rugat să o invit pe mama de la Bulzeşti în Craiova, la mine acasă, unde urma să vină şi el, pentru a discuta unele probleme de familie. După ce am mâncat – ce ne adusese mama gătit în mod expres pentru noi -, am mers cu Marin în bucătărie şi am început să-i povestesc că am cules, de la bătrânii Sorescu din Bulzeşti, oameni în vârstă de 80-90 de ani, mai multe povestiri, întâmplări şi eresuri, pe care aş vrea să le public într-un volum de povestiri. Venind din sufragerie, mama ne-a întrebat scurt: ,,Ce discutaţi, mă, voi aici?”… Marin îi răspunde: ,,Uite, George vrea să scrie un volum cu aspectele cutare şi cutare… Dar aş vrea să scriu şi eu…”. Atunci, mama i-a zis: ,,Măi, Marine, păi să-ţi spun eu…” . Mama era o naratoare, fiică de notar, din comuna Bulzeşti. Avea două surori profesoare în Bucureşti… şi cunoştea, pe o rază de mai multe sate, tot felul de întâmplări, pe care i le-a povestit lui Marin din anul 1971 până când acesta s-a întors din America… Marin le-a adăugat alte întâmplări semnificative, narate de alţi octogenari din Bulzeşti…”
       De aici a ieşit epopeea ,,La Lilieci”…
       Da. Epopeea ,,La Lilieci –, Epopeea…, cum, bine şi inspirat, apreciaţi dv, domnule Dan Lupescu… Pot oferi amănunte acum, despre ,,La Lilieci?
       Desigur, din moment ce firul convorbirii noastre a ajuns la această fabuloasă şi monumentală Columnă lirică, în  consonanţă cu tămăduitoarele ,,Rapsodii române” ale lui George Enescu, cu tăcerile pline de tâlcuri zidite de Constantin Brâncuşi în piatra de moară a ,,Mesei” sale dacice, de pomenire a strămoşilor cu destin martiric, a porţii dintre sacru şi profan, ,,Poarta sărutului” întru viaţă veşnică, dar şi zvâcnet spre lumina celestă, pururi vie, în ritmul modulelor/ mărgelelor fără de sfârşit din ,,Columna” infinirii de la Târgu Jiu a aceluiaşi titan, BRÂNCUŞI, născut, trupeşte, la Hobiţa, în Gorj, apoi, ,,pentru a doua oară”, cum însuşi afirma deseori, la Craiova, această a doua naştere fiind, se înţelege, în plan spiritul, ca iniţiat în taine ezoterice… …La Marin Sorescu, în cazul atât de originalei şi autenticei sale erupţii de tip amazonian, dar mai ales zamolxian: ,,La Lilieci”, fiecare dintre poeme începe ca o relatare inocentă, de fotoreporter sau cameraman abia ieşit (căzut?) pe terenul reavăn al realităţii… şi tot aşa se continuă, aproape ca un ecou, peste timp, al neorealismului italian, pentru ca, în final, printr-o observaţie ori replică, la fel de firească, dar şocantă prin cearcănul/ haloul/ curcubeul ei de noutate, să facă saltul în zări metafizice!… Astfel, Marin Sorescu lasă cititorul copleşit brusc de gânduri de o cu totul altă natură decât cele de până atunci, copleşit de o stare de meditaţie, surprins şi nedumerit, curios şi iluminat, cufundat în tăceri cu obârşii ancestrale… Fiecare dintre aceste sute de poeme din ,,Liliecii” lui Marin Sorescu se încheie, parcă, printr-un botez neaşteptat, printr-o scufundare în cristelniţa Duhului Sfânt, urmată instantaneu de un sentiment ciudat de mântuire, de tămăduire lăuntrică şi de împăcare, de armonie cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea… Este clipa mirifică de iluminare, de Înviere, adică de maximă, divină deschidere spre noi dimensiuni spirituale… De ţâşnire, dacă vreţi, direct în 5D, dacă nu chiar în 7D – noi şi izbăvitoare dimensiuni spirituale, subliniez…
       Ciclul atât de original ,,La Lilieci” cuprinde şase volume, publicate în intervalul 1973-1989. Prin dimensiunea şi valoarea lor, aceste poeme constituie o sinteză spirituală, ba chiar şi materială a Bulzeştilor, în diferite ipostaze şi în diferite momente istorice. Ciclul ,,La Lilieci” cuprinde 386 de poeme…
       Printr-o tenacitate demnă de toată lauda, prin rigoare şi temeritate exemplare, regretata Dv nepoată, conf. univ. dr. Sorina Sorescu, a reunit cele şase volume ,,La Lilieci” într-unul singur, de dimensiuni mari, Biblie în Alb cu irizări sidefii, impresie pe care ne-o dă coperta din carton imaculat, de culoarea laptelui proaspăt muls, în zori de zi, vara, ducându-ne fiorul spre exclamaţia lui Ioan Alexandru: ,,Beau lapte din şistar şi-mi pare/ Că beau lapte amestecat cu soare…” – din volumul de debut al poetului transilvan, intitulat ,,Cum să vă spun”… Pe coperta interioară a exemplarului pe care l-aţi scos din bibliotecă şi pe care tocmai l-am deschis scrie: ,,Marin Sorescu. La Lilieci (volumele I-VI), cu zece texte…….(vă rog să completaţi cuvântul lipsă!!!). Ediţie întocmită şi îngrijită de Sorina Sorescu, însoţită de un dosar cu referinţe critice şi un interviu cu George Sorescu…
        Când apăruse ,,Eneida” lui Vergiliu, scrisă după model homeric, un contemporan al lui Vergiliu a făcut următoarea explicaţie: ,,Consideraţi-vă depăşiţi, scriitori greci. Daţi-vă la o parte, scriitori romani. Nu ştiu în ce mod, dar s-a născut ceva mai măreţ decât ,,Iliada”… Păstrându-ne cumpătul, totuşi, la fel se poate afirma şi despre ciclul ,,La Liliecial lui Marin Sorescu, prin faptul că, prin dimensiunea şi valoarea lor, cele 386 de poeme pot – pe alocuri – depăşi epopeea lui Homer, ,,Iliada”, în traducerea noastră de George Murnu.
       Corifeii criticii literare a perioadei au realizat un adevărat consens, observând, cu toţii că, prin noua viziune şi prin noul stil de împletire a naraţiunii cu dialogul şi butada, Marin Sorescu frapa, încă din 1973, de la publicarea celui dintâi volum ,,La Lilieci”, prin perspectiva cu totul novatoare şi ravisantă – pe cât de oltenească/ solară/ meridională şi românească, pe atât de universală –, perspectivă din care plasa (în avanscena istoriei, în fosa mitică a orchestrei şi în luminile eclatante, halucinante ale rampei!) lumea satului nostru, văzută retrospectiv, dar şi prospectiv… Surpriza criticilor literari a fost devastatoare… Deşi scriitorul nostru o făcuse şi până atunci, încă de la debutul editorial cu volumul scandalos de sincer şi doar în aparenţă candid ,,Singur printre poeţi” (titlu iniţial: ,,Singur printre bandiţi”) -, ei nu se aşteptau câtuşi de puţin ca Marin Sorescu să ia în răspăr (într-un asemenea ,,hal”?!?), inspirat şi convingător, convenţiile şi conivenţele lirice, nepăsându-i de ele, ca şi cum acestea nici nu ar fi existat vreodată. La fel procedase, cu şase decenii şi jumătate mai înainte, BRÂNCUŞI, prin sculpturile ,,Sărutul” şi ,,Cuminţenia pământului”, prin care a revoluţionat sculptura mondială, înfrăţind prezentul cu trecutul matusalemic, contemporaneitatea cu arhetipurile, în fond re-deschizând orizonturile, pe nedrept uitate, ale izvoarelor primordiale… În ciclul de dimensiuni ciclopice ,,La Lilieci”, Marin Sorescu logodeşte – întru aceeaşi tulpină viguroasă, suculentă, mustind de roadă şi de sensuri – tragicul şi comicul, făcând să coexiste aceste două chipuri ale aceleaşi Fiinţe a Poemului, logodnă/ altoire şi fiinţare în cheie apreciată drept ironică, marcată însă de simpatia, empatia şi biorezonanţa autorului. În prelungirea unui Neagoe Basarab, autorul primei capodopere din literatura română, dar şi a lui Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Anton Pann, Ion Barbu, Lucian Blaga, Miron Radu Paraschivescu şi Valeriu Anania -, Marin Sorescu scoate din creuzetul inspiraţiei sale geniale o Troiţă cu virtuţi de totem: icoana satului Bulzeşti, cel totdeauna viu, gâlgâind de taine şi de ispite, de provocări, pârleazuri în doi peri şi în dodii, răscruciuri cu fântâni în cumpănă (uriaşi cocostârci, într-un picior, ai câmpiei), măguri, gorgane fantomatice şi tumuli răsunând înfiorător, din adâncuri, ceramică de Cucuteni, Vădastra, Gumelniţa şi Cârcea, ulcioare cu apă vie-apă moartă, munţi ce se bat cap în cap, cai năzdrăvani, în iureş de galopări nesfârşite, feţi frumoşi şi ilene cozânzene ce te îndeamnă să iei drumul, mereu şi mereu, de la capăt… Sinergia spiritul românesc la modul absolut – cum definea Adrian Păunescu Spiritului Olteniei– cu spiritul lumii celei mai vechi, dansul pe tăişul infinitezimal dintre Orient şi Occident, sinteză şi punte între toate civilizaţiile Terrei sunt valorificate cu asupra de măsură de Marin Sorescu în maiestuosul şi regalul său ciclu de 386 de poeme… Vrând-nevrând, ne duce cu gândul la sentinţa dată de Ion D. Sîrbu: ,,Europa e un biet continent; Oltenia este o Lume!”…
       Sub raport valoric, ,,La Lilieciconstituie o contribuţie deosebită la cunoaşterea Bulzeştiului de către generaţiile tinere, pe care Marin Sorescu, prelucrând materialele primite de la naratori, le-a prins în aceste poeme. Este, de fapt, şi o operă de arheologie lingvistică, etnografică, sociologică, istorică şi, desigur, mitică…
       Vă propun să închidem aceste bucle în timp, ce-l au ca protagonist pe fratele Marin, şi să revenim la copilul şi adolescentul George Sorescu… Prin ce v-a rămas în memorie primul învăţător?
       Am avut doi învăţători de bază. Unul: Constantin Lupeanu, viitorul socru al profesorului Miu, care a fost şi inspector şcolar în Dolj, altul: Ilie Trăşculescu, din zona apropiată Soreştilor, Gura Racului… Cei doi erau adevăraţi educatori, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului. Deoarece eu obişnuiam să citesc din biblioteca particulară (n.n. vă rog să precizaţi a cui era această bibliotecă!!!) şi să aduc multe elemente de noutate în discuţiile din cadrul orelor şcolare, regretatul Ilie Trăşculescu mă invita să prezint aceste noutăţi ori de câte ori ne venea câte o inspecţie de la Craiova…Tot el s-a adresat în câteva rânduri mamei mele (rămasă singură, cu şase copii, de la vârsta de 37 de ani), îndemnând-o să mă dea la şcoală, mai sus, pentru că – preciza – ,,îmi place cum George învaţă carte”. Aceste îndemnuri omiteau faptul că nu agream aritmetica. Nu am avut nicio aplicaţie şi nicio chemare pentru matematică, nici la gimnaziu, nici la liceu. Am fost salvat, în clasa a VI-a de liceu, de înfiinţarea ramurii umaniste şi a celei ştiinţifice (realiste), elevii putând să opteze pentru una dintre ele. Am ales, se înţelege, partea umanistă. În 1948, am dat doi ani într-unul. Eram foarte bine pregătit la franceză şi latină. Tot în această perioadă începusem să scriu versuri, fără să ştiu că şi tatăl meu avusese preocupări similare. La examenul de română pentru clasa a VII-a de liceu îmi căzuse poemul ,,Noi vrem pământde George Coşbuc. Am avut un lapsus de moment. Un coleg a vrut să intervină, pentru a mă completa. Profesorul Luca Preda l-a oprit: ,,Lasă-l în pace că el este poet şi-şi va aminti. Mi-am amintit şi am completat: ,,Răzbunător al meu, oricare vei fi tu,/ Răsai din … …”. Coşbuc s-a inspirat din Cartea a IV-a din ,,Eneida” lui Vergiliu şi a scris ,,Noi vrem pământ”… George Coşbuc era un bun cunoscător al limbii germane şi al literaturii europene. A tradus ,,Divina Comediede Dante Alighieri, versiune integrală, din italiană, în trei volume. Publicată post-mortem, această capodoperă a literaturii universale, ,,Divina Comedia”, în versiunea lui Coşbuc, a fost prefaţată de Ramiro
Ortiz. ……………  aturile orientale, pe care le vom mai întâlni numai la Eminescu.
       Îngăduiţi-mi, domnule profesor, să precizez că, în 1897, la Craiova, i-a apărut lui Coşbuc – de la a cărui naştere, la Hordou, în Ţara Năsăudului, s-au împlinit, la 20 septembrie, 150 de ani – ,,Antologia sanscrită” (fragmente din ,,Rig-Veda”, ,,Mahabharata”, ,,Ramayana”), iar în 1898, în Bucureşti, a publicat, tot în propria-i traducere, ,,Sacuntala” de Kalidasa…
       Deşi a rămas în istoria literaturii cu eticheta de ,,poet al ţărănimii”, plecând de la o parte a universului său liric, George Coşbuc a fost unul dintre cei mai cultivaţi poeţi ai perioadei sale. A fost şi rămâne un virtuoz al prozodiei, utilizând inclusiv terza rima şi introducând, în literatura română, gazelul, preluat din lirica orientală. Asemenea lui Mihai Eminescu, el s-a inspirat din toate momentele strălucitoare ale istoriei românilor, ei doi fiind singurii care au adus în actualitatea vremii lor toate marile personalităţi, de la daci şi romani până în veacurile XVI-XVIII-XIX, toate bătăliile glorioase şi clipele de răscruce din istoria noastră naţională. O vreme, Coşbuc a trăit şi a creat în Craiova, unde i s-a născut unicul fiu, Alexandru, decedat într-un accident de automobil în 1915. Această tragedie intempestivă l-a marcat atât de teribil pe marele poet transilvan încât nu a mai putut scrie şi nu i-a putut supravieţui nici trei ani, stingându-se şi el, în anul următor, la 9 mai 1918.
       Vă rog, domnule profesor George Sorescu, să punctaţi anii dv de gimnaziu şi liceu, apoi pe cei de student… 
       După ce am terminat cursurile şcolii primare din Bulzeşti, la sugestia învăţătorului Ilie Trăşculescu, sora din Bucureşti a mamei mele, profesoara de italiană (…n.n. vă rog să-i precizaţi prenumele şi numele de familie !!!) m-a luat la ea şi m-a ajutat să încep gimnaziul în Capitală. Am revenit în Craiova, la ,,Fraţii Buzeşti”, unde am dat, cum spuneam, într-un singur an, examenele pentru doi ani de liceu. În sesiune iunie 1949, am devenit absolvent al Liceului ..Fraţii Buzeşti”, cu certificatul nr. 05057… Am urmat, apoi, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fiind coleg cu Marin Bucur, (n.n. vă rog să completaţi numele – nu s-a înregistrat clar !!!), Titus Popovici, Mioara Grigorescu-Avram, Teodor Vârgolici. Mi-am ales ca temă pentru teza de licenţă ,,Ţiganiada de Ion Budai Deleanu”. Am funcţionat, ulterior, vreme de şapte ani, ca profesor de literatura română la Liceul ,,Traian” din Turnu Severin, conducând, câţiva ani, cercul literar ,,Al. Vlahuţă”. Încă din 1957, Marin Sorescu (student la Iaşi) este invitat în cenaclul de la Severin, unde citeşte poezii precum ,,Ada-Kaleh”, ,,Expatriatulşi altele.
       Care au fost cele mai importante modele umane pe care vi le-aţi ales ca repere în viaţă? Le-aţi luat din realitatea imediată sau din mitologie, istorie, artă?
       În perioada anilor de studii liceale şi universitare, nu-mi fixasem un ideal de viaţă, pentru că eram sub influenţa scriitorilor noştri clasici, cât şi a altor persoane din zone de cultură apropiate familiei Sorescu. Aspiraţia iniţială era aceea de a fi profesor. Printr-un paradox, voiam să urmez şi teologia, să devin preot practicant. În anii când frecventam cu consecvenţă Biblioteca ,,Aman” din Craiova, căutam şi studiam cărţi de creştinism, de istoria religiilor, încât la orele de religie – de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti” – colegii mă îndemnau: ,,Sorescule, mai pune-i o întrebare preotului-profesor, ca să treacă ora mai repede!”…După 12 ani, aflându-mă, ca lector universitar, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Craiova, portarul m-a anunţat că mă caută cineva. Era fostul meu profesor de religie, din anii de licean, care auzise că lucrez în învăţământul superior. Mi-a mărturisit că m-a căutat doar de bucuria revederii şi pentru a-mi spune că s-a reprofilat şi a devenit profesor de muzică… Vreau să insist şi să vă spun, domnule Lupescu,  că, de-a lungul vieţii, problemele de religie m-au fascinat. Am citit şi am recitit Biblia în mai multe rânduri, chiar Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1688, scrierile, arhicunoscute acum, ale lui Giovani Papini, Renard, Nietzsche, studii fundamentale privind marile religii: hinduismul, budhismul, creştinismul… Am fost obsedat de curiozitatea de a cunoaşte geneza religiilor, cât şi structura anumitor mituri care-şi găsesc expresia şi sunt explicate în ,,Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, respectiv, în celebrul studiu ,,De la Zamolxis la Gengis-Han”,ambele de Mircea Eliade. Mă frământă şi în deceniile de acum, de la cumpăna mileniilor, preocuparea de a studia aceste vaste şi complexe probleme, pentru a înţelege în ce măsură ele au fost prelucrate, complicate, stilizate, încât ne apar în diferite ipostaze, cu evident rol educativ.
       Vocaţia literară de la cine aţi moştenit-o?
       …Un alt paradox: pe când eram în clasele primare, am încercat să scriu un basm, deşi nu aveam reperele de bază şi nici orizontul respectiv. Spălând rufele, mama – căreia îi citeam ceea ce scriam – mă completa. Mai târziu, în anii de liceu, am scris un volumaş de versuri, care a circulat pe la profesorii mei Luca Preda şi Petre Predică. Dar, în anii de facultate, am abandonat această preocupare, întrucât pregătirea pentru seminarii, orele de cursuri şi examenele îmi acaparau tot timpul. Marin, fiind elev la Liceul Militar ,,Dimitrie Cantemir” din Predeal, mi-a luat acest caiet de versuri şi a transcris o parte dintre ele, pe care mi le-a înapoiat. Restul au rămas la el. Dintre poeziile transcrise, se detaşa un poem de 104 strofe: ,,Bujor şi Ilina”, un fel de basm în versuri. Acesta l-a stârnit, cred,  în asemenea măsură încât Marin – fără a mă concura – a scris, la rându-i, un basm în versuri intitulat ,,Ion Ciobanul şi Ileana Torcătoarea, de 177 de versuri clasice, izometrice, de 7-8 silabe, prozodic dispuse în forma catrenului. Acest basm, scris în 1951-52, la Predeal, era precedat de ,,Bunicul”, în care Marin îşi luase ca model arhetipal chiar pe bunicul nostru, George Ionescu (86 de ani), tatăl mamei noastre: Nicolina Şt. Sorescu. Fost notar în comunele Bulzeşti şi Balota, George Ionescu era un om blajin, bun povestitor, pe care Marin îl ascultase în copilărie cu încântare, luându-şi-l apoi ca model şi pretext liric… Nu mă pot abţine să nu vă recit măcar primele strofe, domnule Lupescu, pentru farmecul lor aparte: ,,Şi vântul a tăcut pe vale,/Şi seara s-a lăsat demult,/ Afară nu-i nicio suflare:/ Nici glas de ape şi ni cânt. Chiar vântul a tăcut pe vale.// Bunicul ca întotdeauna/ Mă cheamă pe genunchii săi/ Să-mi spună iar poveşti cu Muma-/Pădurii şi cu aprigi zmei, Cum spune el întotdeauna. (…)// Ca el nu-i nimeni de sfătos/ Cuvântul lui te cucereşte/ Şi glasu-i e melodios,/ Iar basmul spus de el trăieşte,/ Ca el nu-i nimeni de sfătos./ (…)//,,Povestea mea-i poveste veche/ Şi nu-i din carte adunată,/ Ea ne vorbeşte de-o pereche/ De-ndrăgostiţi… a fost odată…/ Povestea mea-i poveste veche!(…)// Voi spune astăzi o poveste/ Ce mi-o spunea şi mie Moşu./ de-atunci e mult, ce mult mai este/ De când cu Împăratul Roşu!”…În felul acesta versifica Marin la vârsta de 15 ani… Deci, începuturile noastre literare stau sub semnul unei vizibile influenţe folclorice – şi la Marin, şi la George Sorescu.
       În consonanţă cu filonul extrem de puternic al culturii tradiţionale… Dar vocaţia pedagogică, cum v-o explicaţi?
       Vocaţia pedagogică mi-a fost înrâurită de profesorul de filosofie Romică Stănculescu, de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti”. Era un bun pedagog, un bun profesor, cu deschideri şi interpretări adecvate subiectului abordat. Pot să afirm că am rămas uimit, privind retrospectiv, la acei ani foarte turburi, că am avut şansa unor asemenea profesori cu vocaţie aparte. Am înţeles, mai târziu, că Romică Stănciulescu nu era un simplu profesor, ci avea o cultură filosofică temeinică. Întorcându-mă de la Bucureşti, în 1953, l-am reîntâlnit… Şi-a reaminti de mine… ,,Dragă Sorescule, ce mai faci?”… Mi-a mărturisit că a fost urmărit, în timp, de operele unor mari filosofi, precum Artur Schopenhauer. A insistat pe ideea că, fără o cultură filosofică profundă şi bine asimilată, nu poţi vorbi cu un intelectual. Şi, desigur, nu te poţi exprima ca un intelectual. Pentru că nu ai orizontul cunoaşterii complet. Din păcate, mulţi dintre cei ce bat la porţile afirmării ori cred că s-au consacrat, în ultimii 15-20 de ani, nu sunt conştienţi de acest adevăr extrem, extrem de important. Fără cultură filosofică nu te poţi numi nici intelectual, nici scriitor, nici creator de artă sau om de cultură…
       Mătuşile din Bucureşti ce rol au avut în formarea Dv?
       Cel mai substanţial ajutor l-am primit de la Maria Ionescu, profesoară de italiană, sora din Bucureşti a mamei Aceasta m-a luat din Bulzeşti, după absolvirea claselor primare, şi m-a ajutat să urmez studiile gimnaziale în Capitală. Era, repet, profesoară de italiană, studiase şi fusese în Italia câţiva ani, avea o bibliotecă bună, pe care eu o scotoceam deseori, îmi alegeam cărţi… De atunci, încă de atunci m-am obişnuit să-i citesc pe Dante, pe Petrarca, ca şi pe alţi scriitori clasici…Fiind ani de război, a trebuit să mă transfer la ,,Fraţii Buzeşti”, în Craiova, mai aproape de Bulzeşti, însă mătuşa profesoară din Bucureşti a continuat să mă îndrume şi, mai ales, să mă sprijine pecuniar, cu preponderenţă pecuniar.
       Ce ecouri a avut teza de doctorat pe care aţi susţinut-o în anul 1970: ,,Gheorghe Asachi – Viaţa şi opera”, monografie pe cât de neaşteptată, pe atât de originală, pentru unii chiar insolită şi provocatoare, prin acribia documentării, rigoarea şi limpiditatea latină a redactării, prin judecăţile de valoare echilibrate, judicioase şi notele de originalitate irefragabilă?
       Fiind profesor în Turnu Severin, eram preocupat, obsedat de ideea de a-mi da doctoratul. Frecventam arhivele, bibliotecile importante ale urbei, colecţionam documente istorice… Întâmplarea a făcut ca secretarul Liceului ,,Traian”, profesorul Dumitru Brehui, aflând despre pasiunea mea, să-mi ofere câteva manuscrise inedite, printre care şi unele, deosebite, ale lui Gheorghe Asachi. Documentându-mă asiduu cu mult înainte de a mă înscrie, am elaborat teza de doctorat în numai doi ani, după care am susţinut teza, în prezenţa conducătorului ştiinţific: Dumitru Micu şi a membrilor comisiei doctorale: Eugen Todoran (Universitatea din Timişoara), Alexandru Dima (de la Iaşi, dar care se transferase, între timp, în Bucureşti) şi Ovidiu Papadima. De evidenţiat că, la Editura ,,Minerva” din Capitală, monografia mea despre Gheorghe Asachi fusese deja tipărită, cu câteva săptămâni înainte de momentul susţinerii tezei. Partea neplăcută era, însă, că – anterior momentului susţinerii – am întâmpinat anumite manifestări de ostilitate tocmai de la unii dintre colegii de la Facultatea de Filologie din Craiova. Pentru a-mi pune beţe în roate, au lansat zvonul că intenţia mea subterană ar fi fost aceea de a deveni decan ori măcar şef de catedră –  afirmaţii tendenţioase, cu totul mincinoase, deoarece aşa ceva nu-mi trecuse niciodată prin gând şi nici nu eram tentat de asemenea promovări, pentru că nu eram bun pentru astfel de funcţii…
       De ce ziceţi că nu eraţi bun? Vă îndoiaţi de abilităţile dv organizatorice, manageriale sau în ce sens?
       Nu. Nu mi-au plăcut astfel de funcţii deoarece implicau irosirea timpului cu birocraţie, acte administrative, fel de fel de rapoarte etc. Printre cei ce acţionau subteran era şi unul care-mi părea apropiat, dar… avea să se vadă că nu-mi era bun coleg, în realitate. El a fost cel ce l-a influenţat pe profesorul Al. Piru, decanul Facultăţii, un om generos, bine informat şi bun profesionist, cu care fusesem în relaţii amiabile, de prietenie, dar care  – în urma unei polemici cu Marin Sorescu şi presat de aceste ,,fitileli” – îşi schimbase vădit atitudinea şi comportamentul faţă de mine. Îmboldit mereu, în cele din urmă, Al. Piru a scris un articol pe alocuri virulent: ,,Asachiada”, publicat în revista ,,Contemporanul”. Fratele meu cel mai mic, Ionică, având abonament la această revistă, care-i sosea săptămânal în Bulzeşti, i l-a arătat mamei ori poate ea a dat peste acea revistă… M-am pomenit cu mama la Craiova. A intrat direct în subiect, abordându-mă frontal: ,,Măi George, te atacă Piru în Contemporanul… E adevărat ce scrie?…” . Eu încă nu văzusem acel articol. L-am citit cu atenţie şi am constatat că nu avea dreptate. Acuzele cele mai grave erau două: 1.că  nu i-am evocat pe fraţii lui Asachi; 2.că manuscrisul ,,Leucaida”, menţionat de mine ca inedit, tradus şi comentat în premieră, nu ar fi inedit, întrucât profesorul Gheorghe Ungureanu, de la Iaşi, mi-o luase înainte, publicând acel manuscris inedit… Mi-am pregătit, în replică, un material detaliat, în care-i contra-argumentam pe puncte, profesorului Piru… Şi aşa am plecat la Bucureşti, să-mi susţin teza. Unul dintre membrii comisiei a făcut referire la acel comentariu critic, întrebând dacă, în atari condiţii, mai este oportună susţinerea. Profesorul Al, Balaci a sărit ca ars, opinând că trebuie să susţin public teza de doctorat. Deşi toţi membrii comisiei şi-au însuşit punctul de vedere al profesorului Al. Balaci, m-am ridicat şi am spus că nu sunt de acord cu susţinerea, decât dacă îmi dau voie să-mi prezint mai întâi replica pregătită, pentru că nu vreau să planeze vreo suspiciune asupra corectitudinii mele. Au încuviinţat solicitarea mea. Ca răspuns la prima acuză, am deschis monografia ,,Asachi” la pag. 41-42 şi i-am rugat să citească – au constatat că, în acele pagini, am evocat figurile fraţilor lui Gh. Asachi, aşadar reproşul lui Al. Piru era neîntemeiat. Referitor la a doua acuzaţie, am evidenţiat că este vorba de manuscrise diferite, la distanţă de ani unul de altul – aşadar, manuscrisul meu era cu totul altul decât cel descoperit de Gheorghe Ungureanu. Le-am arătat şi corespondenţa pe care o purtasem, pe acest subiect, cu profesorul Ungureanu, care reliefa: ,,Eu am publicat, în revista Cronica, un manuscris, dar din 1819, scris în limba română, pe când al dumitale este anterior, din 1812, scris în italiană”… Cei din comisie s-au arătat stupefiaţi. Unul s-a întrebat cu voce tare: ,,Cum a fost posibil ca profesorul Al. Piru să nu observe aceste detalii şi să-l acuze pe nedrept, pe George Sorescu?”… După care am trecut la susţinerea propriu-zisă a tezei, care beneficia de referate ştiinţifice neoficiale, favorabile trimise de specialişti în domeniu din centre universitare tradiţionale, personalităţi recunoscute la nivel naţional, a căror autoritate era dincolo de orice îndoială. Unul dintre aceste referate era trimis de fiul lui Ion Pillat. După susţinere, comisia s-a retras, a deliberat apoi a comunicat rezultatul pozitiv: a hotărât acordarea titlului de doctor lui George Sorescu. Marin, care asistase la susţinere, a insistat să mergem la revista ,,Contemporanul”, unde am depus replica mea la articolul lui Al. Piru, pentru care alesem titlul ,,Plăsmuiri critice”. Replica mea a fost publicată în numărul proxim al  revistei.
        Care este cea mai luminoasă amintire pe care o păstraţi din frumosul municipiul de pe malurile Dunării, care este, din 1968, capitala judeţului Mehedinţi?
       Descoperirea manuscrisului ,,LEUCAIDA”. Am atins, nu demult, în 2015, ediţia a treia, la MJM Autograf Craiova. Reiterez ideea că manuscrisul l-am descoperit în arhiva particulară a profesorului Dumitru Brehui. Manuscrisul este un volum de versuri cu sonete în limba italiană dedicate de Gheorghe Asachi Biancăi Milesi, o colegă de-a lui din anii de studenţie la Roma, în anii 1809-1812. Am adăugat, în recenta ediţie, biografia Biancăi Milesi, alte documente, scrisori, care întregesc imaginea Leucaidei. Este un volum de 46 de sonete, scrise de Asachi în manieră petrarchistă, pe care le-am tradus personal din italiană în română. Bianca Milesi descindea din familia Visconti, din care se trăgea şi Laura lui Petrarca, din Milano. Asachi îşi însuşise limba italiană în răstimpul studiilor lor la Lemberg, la Viena şi la Roma. Stăpânea, în mare măsură, noţiunile prozodice ale limbii italiene. Îndrăgostindu-se de Bianca Milesi, i-a scris aceste sonete, care au rămas în manuscris, cu care a venit în ţară. Bianca Milesi, muza lui Gheorghe Asachi, era carbonară, din perioada Risorgimentului italian, pictoriţă şi intelectuală, dintr-o familie aristocrată, de un patriotism aparte. Ea a avut relaţii de colegialitate cu Asachi, între ei înfiripându-se un ,,amour platonique”, cum recunoştea însuşi autorul sonetelor. După plecarea lui Asachi din Roma, ea s-a căsătorit cu doctorul francez Benito………, prietenul lui Napoleon din bătălia de la Marengo. Amândoi, Bianca şi Benito, au murit în 1849, de ciumă, cu care Bianca fusese contaminată la Milano. Reîntorşi la Roma, au murit amândoi foarte repede, la numai două ore de la încheierea călătoriei.
       Prin ce se caracterizează cele 46 de sonete, caligrafiate foarte frumos pe hârtie transparentă de calc, cu tuş negru, într-un volum copertat, păstrat în condiţii impecabile?
       Concepute, cum afirmam, în manieră petrarchistă, ele impresionează prin sensibilitatea aparte şi prin vibraţia realistă cu care au fost scrise. De-a lungul a mai bine de un secol şi jumătate, până au ajuns la Severin, în colecţia profesorului Dumitru Brehui, care ni l-a dăruit. Subliniez că, la vremea când acest preţios manuscris în volum a ajuns la Severin, oraşul nostru dunărean este unul cu accentuat profil cultural. I.G. Bibicescu, apropiat al marelui profesor Istrate, fusese coleg cu Al. Macedonski la Craiova şi a sprijinit consecvent autorităţile culturale din urbe, inclusiv în campania de construite a viitorul Palat al Culturii, sub patronajul lui Teodor Costescu, al cărui nume îl poartă. Alt detaliu interesant: una dintre fiicele lui Asachi a descoperit, la Paris, mormântul Biancăi Milesi.
       Cum a prins viaţă , în sufletul dv, iubirea pentru Secolul Luminilor?
       Pasiunea mea pentru veacul Luminilor s-a născut din lecturile asidui şi aprofundate. Procesul de cunoaştere se adânceşte prin lecturi sistematice. Conceptul ,,La Lumiere” poate să fascineze uneori un tânăr aflat în perioada studiilor. Sigur că a fost un moment de satisfacţie spirituală incipientă şi benefică, pe care am încercat să le valorific.
       Ce satisfacţii profesionale v-a adus cariera universitară?
       1961 este anul începerii cariere mele universitare. Profesorul universitar Constantin Cioroianu, prorectorul Institutului Pedagogic de 3 ani din Craiova, unde se înfiinţase Facultatea de Filologie, a trimis în Severin un emisar care să se intereseze, la Secţia de Învăţământ, despre cadrele tinere din învăţământul preuniversitar severinean care ar merita să predea la proaspăt înfiinţata facultate din Bănie.  Şeful Secţiei, prof. Vasile Şerban (devenit mai târziu cadru didactic la Universitatea din Timişoara) şi colegii de la Liceul ,,Traian” m-au recomandat, fără ca mie să-mi comunice cineva acest lucru. Întrebat fiind dacă sunt de acord să mă transfer la Filologia din Cetatea Băniei, am răspuns afirmativ. Profesorul Cioroianu s-a dus la Bucureşti şi mi-a luat avizul pentru a mă muta la Institutul Pedagogic din Craiova. Întâmplarea a făcut să mă căsătoresc şi n-am mai venit pe noul post. În anul următor, l-am întâlnit pe profesorul Râncu, care m-a întrebat: ,,De ce nu vii la Institut, că ai fost aprobat ?”. L-am căutat pe profesorul Cioroianu şi i-am mărturisit că m-am hotărât să vin – acesta a mers din nou la Ministerul Învăţământului, mi-a luat o nouă aprobare şi aşa am ajuns de la Severin la Institutul din Craiova…Fireşte că acesta a fost un pas foarte important pentru mine, în plan profesional, dar şi uman, aici întâlnind personalităţi remarcabile. Profesorul Ion Zamfirescu, care preda ,,Istoria literaturii universale”, m-a luat asistent. Devenisem, ca prin miracol, coleg cu Barbu Teodorescu, care fusese secretarul lui Nicolae Iorga, şi cu fiul lui Panaitescu-Perpesicius, profesor de franceză. Aceştia făceau naveta de la Bucureşti, săptămânal. În plus, se punea problema unor cercetări ştiinţifice, mai ales pentru cei ce doreau să-şi dea doctoratul. Venind de la Severin cu experienţa de conducător de cenaclu şi de cerc literar, de unde publicasem, în ,,Oltenia literară”, sonete şi diverse articole, dar aducând şi cu o serie de manuscrise inedite -, mi-a convenit că-mi pot amplifica activitatea atât în publicistică, dar şi în cercetări, în studii cu caracter profund literar. În acest context m-am hotărât să mă înscriu la doctorat, în 1969, iar în 1970 l-am şi susţinut.
       Câte teze de doctorat aţi coordonat?
       35. Uite-le acolo, pe ultimele două rafturi ale coloanei de bibliotecă ,,Milcov” dinspre fereastră… Am trăit satisfacţia spirituală că doctoranzii au lucrat în mod onest – nu au plagiat, aşa cum se pare că e moda în ultimii ani. Am avut doctoranzi şi din Basarabia, din Grecia, din Macedonia. Dintre tezele cele mai bune, foarte bune, le amintesc pe acelea ale lui Ovidiu Ghidirmic, un bun cercetător, la Institutul Academiei, şi un valoros critic literar, Gabriela Rusu-Păsărin, Maria Ionică şi Gabriela Şerban (ultimele două din Slatina, judeţul Olt),  lectorul de macedoneană de la Universitatea din Craiova, un tânăr şi o tânără din Grecia, un român din Sibiu şi soţia sa din Albania (ambii, acum, cu titlu de doctor în Filologie Română)… Aceştia şi ceilalţi şi-au ales teze cu teme din literaturile română, franceză şi engleză. ,,Shakespeare şi Eminescu”, ,,Byron şi Eminescu”, subiecte din clasicii noştri, multe teze privind opera poetului naţional… Tot timpul am fost alături de doctoranzi, cu idei, cu sugestii şi diverse îndrumări metodologice, astfel încât, finalmente, tezele lor să conţină cât mai multe contribuţii ştiinţifice reale.
       Vă rog, domnule profesor George Sorescu, să reliefaţi înşivă calitatea primordială pe care aţi urmărit-o cu obstinaţie în studiile dv monografice, în sutele de analize, sinteze şi eseuri pe care le-aţi publicat, mai întâi, într-o puzderie de reviste: ,,Convorbiri literare”, ,,Tribuna”, ,,Ramuri”, ,,Tomis”, ,,Lamura”, ,,Scrisul Românesc”, ca şi în ,,Analelele Universităţii din Craiova”, studii reunite apoi în diverse volume?
       Prima perioadă mi-am întemeiat-o pe valorificarea unei suite de manuscrise inedite, pe care le-am abordat cu instrumentele specifice domeniului şi le-am interpretat în context istoric românesc şi universal. Un prim exemplu: ,,Al. Macedonski inedit”, apoi manuscrisele aparţinând lui Gheorghe Asachi, Costache Negri…În etapa a doua, am deplasat accentul pe interpretarea operelor literare din patrimoniul românesc şi european. De pildă, în volumele ,,Neliniştea esenţelor”, ,,Structuri erotice în poezia română”, ,,Colocvii în Grădina Hesperidelor”, ,,Exegeze”, preocupările mele îşi găsesc expresie, fiind de notorietate faptul că nu m-am mulţumit să prezint doar componentele operelor de bază, ci să aduc o serie de contribuţii…
       Originale..
       Originale, fireşte. Vă invit să spicuim, fie şi în fugă,  o suită de titluri, pentru a vizualiza, cu ochii minţii, aria autorilor şi temelor disecate: ,,Conachi – Eminescu. Arii oraculare”, ,,Cultul lui Dionyssos”, ,,Nimicul în accepţie eminesciană”, ,,Mit şi scenarii mitice în Strigoii de Eminescu”, ,,Conceptul tăcerii în erosul eminescian”, ,,Marin Sorescu şi fabulosul folcloric”, ,,Garcia Lorca şi Marin Sorescu”, ,,Marin Sorescu – Puntea”, ,,………infernului în vechile culturi”, ,,Codul înţelepciunii în Luceafărul”, ,,Marin Sorescu – exegezele tinereţii”, ,,Vaticinări………… arhetip folcloric”, ,,De la Homer la Eminescu”, ,,Marin Sorescu în medii literare hispanice”, ,,Marin Sorescu în medii literare germane”, ,,Marin Sorescu – Tratat de inspiraţie”, ,,Eminescu şi prototipul … ………eterne”, ,,Ovidiu Ghidirmic – exeget şi hermeneut de profil”, ,,Mytos şi exegeză modernă”, ,,Borges în viziunea lui Marin Sorescu”…
       În creaţia dv literară, aţi făcut pasul de la poezie spre eseistică, publicistică, istorie şi critică literară sau invers?
       De la poezie la exegeze critice.
       În anii de profesorat la Liceul ,,Traian”, ce daimon vă dădea ghes, vă stăpânea inspiraţia?
       În activitatea mea de profesor la Liceul ,,Traian” din Tr. Severin, întinsă pe vreo şapte-opt ani, din 1953 până în 1961, pe lângă activitatea de profesor, conducerea Secţiei de Învăţământ mi-a încredinţat conducerea cenaclului ,,Al. Vlahuţă”, la care participau cadre didactice, intelectuali de toate vârstele, pensionari ai urbei, dar şi tineri cu preocupări literare. De mai multe ori a participat şi preotul Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa, conducătorul şi realizatorul revistei ,,Izvoraşul”, de mare notorietate în perioada interbelică, având difuzare la nordul, dar şi în sudul Dunării, toţi preoţii şi învăţătorii acelor timpuri făcându-şi abonamente, an de an, la această prestigioasă publicaţie, care culegea folclor şi îl disemina, prin revistă, în comunităţile româneşti din jurul bătrânului Danubiu. De la Gh. Dumitrescu-Bistriţa am 15 scrisori inedite, dintre care două îi sunt adresate lui Marin. Sunt bucuros să vă destăinui că şi acum, după 46 de ani, primesc epistole de mulţumire de la foştii mei elevi care participau la reuniunile cenaclului literar, pe care i-am îndrumat atunci, iar ulterior i-am promovat prin prefeţe la diferite volume ale lor. O fostă elevă, Einhardt Ana – născută la Viena, poetă consacrată acum, cu 12 volume de versuri tipărite, însă care atunci ucenicea în cadrul cenaclului nostru – m-a sunat zilele trecute. Dintre foştii mei elevi şi membri ai cenaclului care s-au dedicat literaturii şi sunt recunoscuţi la scriitori consacraţi la loc de frunte se află Şerban Foarţă, stabilit la Timişoara.
       Şi, totuşi, nu mi-aţi răspuns la întrebarea referitoare la daimonul ce vă însufleţea când eraţi profesor la Liceul ,,Traian” din Drobeta-Turnu Severin…
 
       În accepţie socratică, daimonul înseamnă darul zeilor. Fără acest daimon nu poate fi vorba de un poet ori de un scriitor adevărat. Or, Horaţiu afirma: ,,Poeta nascitur” – ,,Poeţii se nasc”. Aşadar, ca să devii creator autentic, trebuie să moşteneşti un geniu, un daimon, care – printr-un act de cultură, prin aprofundarea unei culturi filosofice – să se poată materializa, să devină vizibil în planul valorilor literare…  În ceea ce mă priveşte, la Severin, acest daimoncare se trezise în mine încă din perioada studiilor liceale – s-a manifestat sub diferite forme, încât am reuşit, parţial, să realizez anumite articole, anumite studii şi creaţii literare tocmai graţie lui, graţie acestui daimon, fără de care – subliniez – nu se poate… Din acea perioadă şi de mai înainte, i-am intuit daimonul lui Marin, pe care l-am găsit formulat, cu anticipaţie de două milenii, de însuşi Horaţiu: ,,Gura care va rosti lucruri măreţe”. El mai poate fi înţeles şi ca un impuls interior, care te stăpâneşte permanent şi nu-ţi dă pace până nu realizezi creaţiile pentru care ai fost menit…
       Cred că duh şi har mai putem numi daimonul… Când vă întâlneaţi cu Marin, cum se desfăşurau confruntările de idei dintre dumneavoastră, cei doi fraţi? Ce altitudine aveau?
       Trebuie să fac o precizare ab initio. Deşi am fost ,,mentorul şcolit” al lui Marin, după cum chiar el m-a definit, eu nu-mi arog vreun rol cu aere de superioritate, deoarece intuisem că talentul fratelui meu este cu mult mai puternic decât al meu. M-am bucurat foarte mult, pe măsură ce anii treceau, că această intuiţie a mea se confirma… Aveam deseori discuţii pe teme folclorice, de literatură română, de literatură universală şi chiar îi ofeream sugestii privind activitatea lui de poet. De exemplu, în 1952, pe când era elev la Liceul ,,Dimitrie Cantemir”, scrisese un poem dedicat lui Bălcescu: ,,Expatriatul”. Mi l-a trimis la Severin, l-am citit cu atenţie şi am rămas surprins, în bine, că răspundea în mare măsură exigenţelor estetice. În epistola mea de răspuns, l-am întrebat dacă poemul este, într-adevăr, scris de el, de Marin…
       Impactul asupra dv era atât de puternic încât v-a fost teamă să nu-l fi copiat de undeva?…
       Avea obiceiul să-mi răspundă şi în versuri. De astă-dată, replica sa suna astfel – după ce preciza că  ,,Poemul acesta, Expatriatul, în care îl evoc pe Nicolae Bălcescu, l-am scris eu în 1952, l-am citit la cenaclul pe care îl conduc la Liceul Dimitrie Cantemir şi … – : ,,În faţa strălucirii sale, vărsai atunci grabnic pe coale/ Câteva lacrimi … de mărgăritare….// Deci versurile sunt ale mele, a mea e lira care-a scris,/ Tu poţi să faci ce vrei cu ele,/ Îndreaptă stilul de rondele…….” (n.n. vă rog să verificaţi cu atenţie şi să completaţi cuvintele lipsă; nu s-a înregistrat prea clar !!!)
       Hm… V-a dat şi sarcină…
       Asta e. …Mai târziu, un alt episod, din 1960… Ne aflam la Bulzeşti, venisem în vacanţă, iar mama frământase o albie de pâine, fripsese un pui… El deja începuse să publice poeme în revista ,,Iaşul literar”, în ,,Tribuna”, ,,Luceafărul”… Şi mi se adresează: ,,George, aş vrea să-i dedic un poem lui Mihail Sadoveanu, pentru că împlineşte 80 de ani…”. M-am bucurat foarte mult la auzul unei asemenea intenţii temerare, dar… îi zic: ,,Este o provocare foarte mare, pentru că Sadoveanu e unul dintre cei mai valoroşi şi prolifici prozatori ai noştri. În  acest caz, se cere un act de sinteză, greu de întocmit… Numai lui Eminescu i-a reuşit, când a făcut sinteza literaturii române în poemul său Epigonii, unde a trecut toată generaţia paşoptistă, în sintagme memorabile, de o forţă expresivă şi sintetică uluitoare…”. După acea amiază, la puţină vreme ne-am întors fiecare la rosturile sale: eu la Severin, iar Marin la Iaşi. Nu a trecut multă vreme şi am primit o scrisoare de la fratele meu, Marin Sorescu, în care îmi cerea: ,,George cumpără revista Iaşul literar, în care am publicat poemul Oamenii Măriei Sale, dedicat lui Sadoveanu”… Ce credeţi că făcuse Marin?
       Îl evocase prin personaje?
       Da. Îşi imaginase un topos silvestru: Dumbrava minunată, în care se afla Lizuca împreună cu Patrocle… Prin această pădure apăreau personajele sadoveniene, în trecere din Bucovina şi din Moldova de Sus spre Bucureşti, unde urmau să-l sărbătorească pe mare prozator… Începea cam aşa: ,,Tăcerea sta cu aripile-ntinse şi nicio frunză nu-ndrăznea să zboare,/ Un bubuit năpraznic de copite, …….Patrocle a-nceput să latre tare/ Copacii ridicară fruntea lată şi Fraţii Jderi descălecară sprinteni…. Dumbrava minunată…// Când Luna… // Veneau atunci, veneau de pretutindeni, şi de la Bradul Strâmb, din Rădăşeni…/ Bine-ai venit, Măria ta, Nicoară, …” (n.n. Domnule Profesor, vă rog să completaţi versurile de mai sus; din nefericire, eu nu am găsit acest poem în ediţia I din ,,Versuri inedite”)… … … …
       Se poate afirma că, în acei ani, s-au conturat instrumentele de lucru şi laboratorul de creaţie al lui Marin Sorescu?
       Răspunsul este afirmativ. El a scris, până în 1964, când a debutat cu volumul ,,Singur printre poeţi”, poezie în vers clasic, izometric, iar după 1965, când i-a apărut a doua carte: ,,Poeme”, volum încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, a trecut la versul heterometric, versul liber. În toată perioada studiilor superioare de la Iaşi şi în primii ani, după ce fusese repartizat la revista ,,Viaţa studenţească”, de unde trecuse, după vreo zece luni, la Luceafărul”, el a cunoscut un evident proces evolutiv, pentru că abordase poezie sub diferitele ei forme, de la epigrame, până la rondeluri şi sonete… Îl obseda, concomitent, scrierea unor volume de proză, de teatru îndeosebi şi chiar jurnale de călătorie, pe care mai târziu le-a şi realizat. L-am sfătuit, la un moment dat: ,,Ai publicat poezii în multe reviste literare. A sosit momentul să-ţi iei inima în dinţi şi să te adresezi celui mai tare critic şi istoric literar: G. Călinescu, pe care eu l-am avut profesor la Universitatea din Bucureşti. Un cuvânt de-al lui te-ar pune într-o lumină favorabilă, dacă G. Călinescu va aprecia că textele tale corespund exigenţelor estetice. Marin a tăcut. Am aflat apoi că a făcut tăieturi din ,,Luceafărulşi din alte reviste în care publicase, trimiţându-i temutului critic 22 de poeme, printre care ,,Shakespeare”, ,,Trebuiau să poarte un nume”, ,,Superstiţie”, ,,Danseazăşi altele. G. Călinescu a rămas uimit, publicând două articole: ,,Un tânăr poet” şi ,,……… …”. După apariţia celor două comentarii favorabile ale lui G. Călinescu, critica literară şi-a aţintit ochii pe tot ce publica Marin, ţinându-l permanent sub observaţie. Revistele literare şi editurile au început să-l cultive, cerându-i noi şi noi creaţii.
       Mai mult decât atât, ,,gurile rele” afirmă că proteicul G. Călinescu ar fi fost auzit confesându-se cum nu o făcuse niciodată: ,,Aş vrea să scriu ca Marin Sorescu -, cu sclipiri de geniu”…
       Deşi pare aproape incredibil, lui Călinescu – recunoscut pentru exigenţa şi severitatea sa, extreme – i-a ,,scăpat”, într-adevăr,  o asemenea mărturisire, dacă nu cumva a făcut-o cu bună ştiinţă, îmboldit de cine ştie ce resorturi lăuntrice. Dincolo de toate acestea, aş vrea să subliniez că Marin Sorescu a publicat, în timpul vieţii sale, în afara zecilor de volume de versuri, 12 piese de teatru, trei romane, un tom de traduceri: ,,Tratat de inspiraţie”… I-am descoperit două fragmente de roman inedite şi încă o piesă de teatru, tot inedită, din 1957, intitulată ,,Mii de bombe”,  alte două fragmente din piesele ,,Otrăvitorii de fântânişi ,,… … …”. Prin creaţia sa dramatică, Marin Sorescu s-a detaşat conceptual de teatrul ce se scria în perioada interbelică, în care predomina stilul retoric… El a inventat structuri şi viziuni originale, cu mare impact la public şi în conştiinţele cititorilor… Arsenalul mijloacelor sale stilistice este, de asemenea, de o bogăţie deosebită…
       După opinia mea umilă – care am, totuşi, în spate o activitate de cronicar dramatic desfăşurată de-a lungul a 40 de ani şi două cărţi dodoloaţe, dar riguroase, de specialitate -, cei mai valoroşi doi dramaturgi români post-belici sunt oltenii Marin Sorescu şi Dumitru Radu Popescu…
       Da. Da.
       Revenit în Berlin – după bursa de un an din 1974 -, Marin Sorescu vă scria, la 11 septembrie 1980: ,,Ziarele vorbesc despre un public al meu în creştere şi de un stil Sorescu în poezia de azi”. Care sunt, în opinia dv, vectorii acestui stil Sorescu?
       Încă din perioada….., el începuse să investigheze arii folclorice autohtone, încât, într-o scrisoare trimisă mie din Berlin, mă ruga să o consult pe mama în legătură cu mitul strigoilor şi, dacă se poate, săi trimit – pentru ,,La Lilieci” – o listă de porecle. I-am dat mamei un caiet nou, transmiţându-i rugămintea lui Marin. Ea era contrariată şi mi-a spus că – văzând primul volum din ,,La Lilieci” – mulţi localnici erau contrariaţi…
       Se recunoşteau în personajele din poemele lui Marin Sorescu…
       Se recunoşteau… Mama mi-a promis că-i va scrie, în caietul dat de mine, tot ce ştie despre strigoi, despre joimăriţe şi altele din viaţa satului, dar a insistat să-i scriu întocmai ce-i transmite ea: ,, Marine, mai să-i încolo de Lilieci, că ne-a luat lumea la ochi! Scrie şi de-ale bune, nu numai din cele rele! Suntem şi noi de neam, nu ne putem pune rău cu ai noştri, ai locului…”. …În ceea ce priveşte stilul, am observat o detaşare şi conceptuală, şi lingvistică, etimologică, la Marin Sorescu -, în sensul că nu imită…
       Se detaşează de modele…
       Se detaşează… Nu imită… – atât în proză, în teatru, cât şi în poezie. Există şi o doză de inteligenţă, care-şi găseşte expresia în sfera unor cuvinte ce trezesc spiritul decuriozitate. Nota de originalitate este evidentă încă de la început.
       Stârnesc interesul, curiozitatea şi incită la lectură…
       Indiscutabil.
       Aveţi curajul să afirmaţi public, acum şi aici, de ce nu a primit Marin Sorescu Premiul Nobel pentru literatură, deşi era cel mai tradus scriitor român, era invitat la cele mai importante festivaluri internaţionale de poezie, era jucat – ca dramaturg – în zeci de ţări, fiind, concomitent, încununat cu lauri, inclusiv cu Premiul Herder?
       A fost o ocultă… Ocultă literară formată din trei persoane…
       Ele sunt ştiute în lumea literară românească…
       Desigur, şi noi, membrii familiei am aflat, cu toţii… Marin a fost invitat, atunci, după ce s-a comis delaţiunea, la Ambasada Suedeză, unde i s-a spus: ,,Domnule Sorescu, trebuia să primiţi Premiul Nobel, dar comisia a primit un denunţ şi, din acest motiv, numele dv a ieşit din discuţie. Iată o copie a delaţiunii, pe care vă sfătuiesc să o afişaţi la gazeta de perete a Uniunii Scriitorilor din România şi dă-i faceţi de râs”.
       Cine erau cei trei?
       Marin mi-a spus ceva, dar – pe acest subiect – există anumite ezitări. Ştiu numele celor trei, dintre care doi sunt încă în  viaţă, dar nu cred că e bine să-i nominalizez, mai ales că nu am văzut nimic scris şi totul a rămas doar la stadiul de zvonuri…Aşa că vi le precizez, strict pentru dv (le rosteşte)…
       Da, şi eu ştiu tot aceste nume…
       …Însă vă rog să nu le publicaţi. Nici Eugen Simion nu este sigur că aceştia sunt făptaşii… Şi nu are rost să dăm cele trei nume publicităţii… Dumnezeu să-i ierte pe semnatarii odioasei minciuni! Şi să-i boteze în lumina infinită a iubirii sale!
       Ce virtuţi inedite oferă volumul ,,Marin Sorescu în scrisori de familie”, subintitulat ,,Altar cu parabole”?
       Am publicat scrisorile lui Marin din anii de liceu, de studenţie şi până prin 1980. Primele dintre ele ilustrează perioada de formare a sa, din perioada studiilor sale de la Liceul ,,Dimitrie Cantemir” şi de la Universitatea din Iaşi. Cei interesaţi pot depista dialogul nostru epistolar pe teme literare.
       El vă ia ca martor şi ca reper în ucenicia sa…
       O ucenicie literară, dar – repet – eu unul nu-mi revendic vreun merit, însă este limpede că el voia să cunoască şi ideile mele.
       Se verifica prin dv. Eraţi un filtru…
       Da. Volumul despre care mă întrebaţi cuprinde un bogat fond documentar…
       Din toate scrisorile răzbate o grijă şi o dragoste aparte pentru fratele cel mai mic: Ionică. Nu există epistolă în care Marin să nu vă întrebe ce mai face, cum învaţă, cum se descurcă în general…
       Pe Ionică, tocmai pentru a-l avea sub supraveghere şi îndrumare, pentru a avea grijă de el cât puteam mai bine -, l-am luat la Severin, unde a urmat cursurile Liceului ,,Traian”, apoi l-am dus la Timişoara, ca să se pregătească adecvat pentru admiterea la facultate. El oscila dacă să dea ori nu admitere în învăţământul superior… Dar… să ştiţi că Ionică nu vorbeşte cu mine, de mai mulţi ani… Însă am satisfacţia morală că m-am ţinut de capul lui şi nu l-am lăsat până nu şi-a dat licenţa. Păstrez corespondenţa lui, din care se vede clar că l-am ajutat cât am putut şi la Timişoara, în anii săi de studenţie… El e mai impulsiv, voia să se căsătorească…
       Ei, şi dv, ce vreţi? Era  prâslea, normal, şi a ieşit – volens-nolens – mai răsfăţat…
       Voia să se căsătorească cu o unguroaică… Se certase cu profesorul de germană, că de ce toate colegele lui luau numai 9 şi 10, iar el doar 8? Nu înţelegea că, acelea, fiind din familii nemţeşti, era normal să ştie germana mai bine decât el. Marin i-a scris: ,,Lasă, măi Ionică. Dacă sunt şi frumoase, şi mai sunt şi nemţoaice, ce vrei să le faci?… Dacă te cerţi cu profesorul, rişti să te pice la examen… Însă a picat el şi Napoleon…Apoi a ajuns împărat.”.
       Cu câte volume a crescut, postmortem, opera atât de complexului scriitor Marin Sorescu, graţie eforturilor dv de o tenacitate exemplară?
       După decesul său, în decembrie 1996, am mers în biblioteca lui din Bucureşti, din reşedinţa de pe str. Grigore Alexandrescu, care fusese vandalizată de neamurile soţiei, şi am reuşit să salvez o parte din scrisori şi manuscrise. Am publicat 25 de volume:  şapte jurnale de călătorie, din opt (pe primul l-a publicat soţia lui Marin: Virginia şi cercetătoarea Maria Constantinescu-Podocea),  patru volume de ,,Cronici literare”, ,,Cronici dramatice” şi ,,Proză scurtă” (pe care le-am ,,decupat” din colecţiile Bibliotecii ,,Aman” din Craiova, cu concursul doamnei Mariana Leferman, directoarea de atunci). Am mai publicat ,,Marin Sorescu …narative ???” şi trei volume ,,Configurări grafice” (cu sute de desene realizate peste tot pe unde destinul l-a purtat). Plus ,,Poezii populare” (culese de el) şi trei ediţii ,,Versuri inedite”. Mereu completate, redimensionate, dintre care prima a apărut la Editura ,,Scrisul Românesc”, în 2001, când, pentru opt-nouă luni, aţi fost directorul acesteia.
       Aveţi ceva în lucru?-
       Desigur: ,,Marin Sorescu în corespondenţă cu marile personalităţi”: Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca şi chiar cu folcloristul Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa.
       S-a încumetat cineva să redacteze vreo teză de doctorat, vreun studiu monografic ,,Marin Sorescu”?
       Da, printre doctoranzii mei s-a aflat Maria Ionică (de la Slatina), care şi-a ales ca subiect al tezei chiar opera lui Marin Sorescu, teză pe care a şi publicat-o. A doua teză aparţine unei doamne profesoare din Sibiu: Ada Stuparu………………..
       În Vasul literar al Soreştilor, veritabili păstori de cuvinte, a avut vreun rol creator apendicita? Sau a fost doar o chestiune ereditară?
       Hm!… Venind de la plug, în 1939, tatăl nostru a făcut apendicită cronică – peritonită. Crezând că e o răceală – avea o senzaţie de durere acută sub abdomen -, o vecină a îndemnat-o pe mama să-i facă o baie fierbinte, într-o albie, în care să pună un fuior de lână, care să-i tragă răceala. Imediat după ce a ieşit din baie, tatăl nostru a murit. Apendicele se spărsese şi… În 1958, eram la catedră, la Liceul ,,Traian” şi m-am pomenit cu o durerere atroce la stomac… Am bănuit că e apendicită, ştiind păţania tragică a tatei. M-am dus la doctor, i-am povestit despre temerea mea, dar el mi-a zis: ,,Nu vă faceţi probleme, că nu aveţi nimic la apendice”. Am insistat, nu m-am lăsat până când nu m-a operat, pe loc. ,,Aţi avut dreptate. Bine că am făcut operaţia” – m-a consolat ulterior. În timp, toţi ceilalţi fraţi ai mei au avut câte o criză de apendicită. Pe Nicolae l-am dus la doctorul Arsenie, în Craiova, iar pe Ionică l-am dus la Balş. Bineînţeles că şi Marin s-a operat de apendicită. La fel, fiul meu, Radu…
       Dar în plan literar a avut efecte, această moştenire ereditară, pe linie masculină?
       Nu, n-a avut.
       O trăsătură de familie, am intuit, este perseverenţa, ambiţia de afirmare, tenacitatea. Student la Iaşi fiind, Marin Sorescu vă scria: ,,Hai să luăm literatura cu asalt, tu dintr-un colţ de ţară (n.n. din Severin) şi eu din alt colţ, de aici, de la Iaşi!” – pentru ca, la 15 martie 1962, din redacţia revistei ,,Viaţa studenţească” să vă mărturisească, de-a dreptul temerar, cutezător, de neoprit, bineînţeles şi cu o undă de umor tipic sorescian: ,,Eu m-am izbit şi mă izbesc mereu de fel de fel de obstacole, dar mă amuz, dărâmându-le… Şi bat la poarta literaturii cu pumnul sau cu piciorul. Ori se deschide ori o dărâm.”…
       Marin Sorescu era puţin timorat de faptul că se iviseră şi rivali, care îl atacau ici şi acolo cu anumite observaţii fără să fie întemeiate din punct de vedere estetic. Pe de altă parte, noi trăiam sentimentul de teamă că nu trebuie să te mai încumeţi a mai scrie. Pe de altă parte, era evidentă hotărârea lui de a-şi continua creaţia literară. În sens exclusiv pozitiv, era vorba de un orgoliu scriitoricesc… Al celui ce-şi simţea vocaţia şi care, în mod normal, dorea să şi-o împlinească…
       Spre finalul acestui autentic taifas literar, vă îndemn să precizaţi cât de bogată este bibliografia fiului dv, despre care Octavian Paler se exprima tranşant: ,,Domnul Radu Sorescu se dezvăluie a fi singurul dramaturg român care e interesat artistic de actualitatea eternă a miturilor antice. Cu egală subtilitate intelectuală, dl Radu Sorescu s-a afirmat în eseu şi în critică. Cărţile sale îl recomandă pe tânărul confrate ca pe un autor ajuns la maturitatea vocaţiei sale”?
       Cel mai simplu şi ca să nu greşim, este să le numărăm de pe coperta a patra a volumului său antologic de teatru ,,Buzunarul cu măşti”, care începe cu prefaţa lui Dumitru Micu (reluată din volumul ,,Nepotul lui Sisif”, al aceluiaşi Radu Sorescu) şi se încheie cu eseul lui Ovidiu Ghidirmic ,,Valenţe liricofilosofice ale tragi-comicului”… Sunt 11 apariţii editoriale, plus volumul de pe a cărui copertă le selectăm: patru volume de versuri (dintre care unul bilingv, în română-engleză), trei – de teatru, cărora li se adaugă (în câte două ediţii) ,,Opera lui Octavian Paler(eseu) şi ,,Petre Ţuţea. Viaţa şi opera(studiu monografic).
       Sunteţi mulţumit de cariera lui profesională?
       Da. Este Doctor în Filologie, cu o teză despre Petre Ţuţea, conducător ştiinţific de doctorat avându-l pe Eugen Simion. A refuzat să fie decan la ,,Hiperyon”. A început să scrie versuri în anii studiilor liceale, încurajat fiind de actorul Emil Boroghină, care îl invita să citească ori să recite din creaţia proprie în cadrul diverselor spectacole literare. Radu are un daimon al său, puternic. Are o cu totul altă voce lirică şi dramaturgică decât aceea a lui Marin Sorescu…
       A avut ambiţia de a se detaşa de strălucitul său unchi…
       În mottoul primul volum de teatru o afirmă el însuşi, Radu Sorescu: ,,E adevărat ce spune lumea că eşti nepotul lui Sisif?”. ,,Da şi nu!”. ,,Deci, sunteţi rude sau nu?”. ,,Când el e unchiul meu, eu nu sunt nepotul lui, iar când eu sunt nepotul lui, el nu e unchiul meu.”. S-a detaşat. E un băiat foarte cult. A studiat filosofia greacă, mitologia greacă, religiile… şi este original în creaţiile sale literare.
       Văd că al doilea volum de versuri este prefaţat de Ovidiu Ghidirmic: ,,Radu Sorescu este un scriitor original, atât în dramaturgie, în poezie, cât şi în critică. Este un caz evident de precocitate lirică. Poemele de dată mai recentă, grupate în ciclurile Printre cuvinte, În Agora, Sub zodia paradoxului, iubirea în stele, Devenire pe înserate şiCearta cu mine ilustrează realitatea conform căreia clasicismul greco-latin i-a cizelat conştiinţa încă din anii studiilor liceale şi universitare. Radu Sorescu se lasă ispitit şi de rigorile prozodiei clasice, fapt rar întâlnit la poeţii noştri de astăzi. Modelul horaţian este valorificat în grupajul intitulat În Agora. El este constituit din epistole cu un caracter evocativ şi autobiografic, cuprinzând şi accente critice la adresa unor mode literare facile.”.
       Un poem îi este dedicat de Radu lui Marin, căruia îi recunoaşte geniul, iar altul mi-e închinat mie, în care îmi recunoaşte spiritul de generozitate, pornind de la faptul că i-am ajutat pe toţi, în vremea studiilor.
       Evidenţiaţi câteva rarităţi din colecţiile George Sorescu.
       Am un document din vremea lui Mihai Viteazul (1600 şi ceva…), greu de descifrat… Un altul din 1558, câteva scrisori ale lui Asachi, o epistolă a lui Iosif Vulcan către I.G. Bibicescu care publicase, în 1882, ,,Poezii populare din Transilvania”, o alta a lui Vasile Alecsandri referitoare la gestaţia piesei sale de teatru ,,Despot Vodă”… Pe toate i le-am dăruit fiului meu, Radu.
       Vă rog, domnule profesor George Sorescu, să adresaţi un mesaj cititorilor revistei ,,Lamura”, care în noiembrie-decembrie marchează 15 ani de la apariţia seriei noi, la Craiova.
       Pentru mine, revista ,,Lamuraeste printre cele mai importante, valoroase, deoarece ea perpetuează un stil neoclasic, cu ecouri evidente în sfera valorilor umaniste. Mi-au plăcut foarte mult evocările din ,,Lamura”, semnate de specialiştii Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu, Dan Lupescu şi ceilalţi, grupajele substanţiale dedicate românilor din Valea Timocului (Bulgaria şi Serbia), diverse portrete ale unor personalităţi din literatura română, contribuţii pe teme de istorie, arheologie, etnografie, arhitectură, cultură tradiţională şi, în genere, privind patrimoniul cultural naţional din toate domeniile, inclusiv cel din arealul ştiinţific, tehnic şi tehnologic. Revista ,,Lamurase deosebeşte de celelalte publicaţii craiovene prin spiritul ştiinţific, prin unghiul novator de abordare a problemelor, prin spiritul de descifrare a unor valori-reper pentru cultura noastră. Este o revistă remarcabilă.
       Rugămintea finală din cadrul acestei convorbiri, domnule profesor George Sorescu, lupescu-daneste aceea de a adresa un îndemn tinerei generaţii, asaltată de globalizare şi manelizare, de bombardament informaţional şi manipulare, de încercările malefice, la scară planetară, de metamorfozare a Terrei într-un sat fără obârşii, fără istorie şi fără identitate culturală, fără specific naţional…
       Orice intelectual, dacă priveşte retrospectiv, în istorie, are şansa de a cumpăni şi de a evalua cât mai corect fenomenele din viaţă. Sunt foarte neplăcut surprins de lipsa de cultură a generaţiei actuale, de nota de superficialitate în asimilarea valorilor, încât constat că tinerii de azi au nevoie să-şi apropie cât mai profund valorile culturale, cât şi de o educaţie cu totul aparte. Conjugarea asediului atâtor mijloace electronice cu lipsa de cultură a unor profesori, lipsa de lectură a elevilor şi studenţilor, carenţa studiului aplicativ perseverent şi riguros ne face să devenim tot mai sceptici. Îndemnul meu ar fi, şi pentru profesori, şi pentru tânăra generaţie: Treziţi-vă că viaţa nu vă va ierta, dacă nu vă veţi forma temeinic, dacă nu vă veţi manifesta, plenar, ca oameni cu conştiinţă civică exemplară, curată, cu caracter demn şi rectitudine morală!
·      DAN LUPESCU
·       Craiova, 6-13 octombrie 2016