Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » LUCA CIPOLLA: Moment liric

LUCA CIPOLLA: Moment liric

L’ancora

Se la tua mano mi guidasse,
non sarei più legato
a quest’ àncora
come bimbo mai nato.
Timidi i poeti
e in questo mondo
son pesci braccati
che dall’acqua fissano la lenza..
oh, se la tua mano mi guidasse
lascerei queste mie impronte sulla sabbia
sì da non recarne subito traccia
e mi lascerei portare
dove l’orzo fonde il suo oro
nella parvenza ineffabile
che mescola un nido al suo cielo
e lega l’edera al muro
perché il tuo corpo non ha voce
e quella voce non ha suono
per un cuore che non regge
la forza di un amore senza fine.
Se solo la tua mano mi guidasse
ed io la sentissi..

Ancora

De m-ar călăuzi mâna ta,
n-aş mai fi legat
de ancora asta
ca pe un copil nenăscut.
Timizi poeții
şi în lumea asta
sunt peşti hăituiți
ce din apă fixează undița..
o, de m-ar călăuzi mâna ta
mi-aş lăsa amprentele astea pe nisip
ca să nu prezint imediat urme
şi m-aş lăsa să mă duc
unde orzul topeşte aurul lui
într-o aparență inefabilă
care amestecă un cuib la cerul lui
şi leagă iedera de zid
fiindcă trupul tău n-are glas
şi glasul ăla n-are sunet
pentru o inimă ce nu poate rezista
la forța unei iubiri fără sfârşit.
O, de m-ar călăuzi mâna ta
şi eu aş simți-o..

Luna nuova

Manto che rivesti la pianura,
ricamo d’infinite notti a sognare,
una laguna, spirto di ninfe,
quale arcano mistero disseti..
Non hai parole, solo versi,
strumento di vita,
grano di sabbia fine
che urla al vento la sua presenza.
Sposa dell’incanto, candida,
ora al cielo
ti lasci nuda,
sola a pensare.
La tua purezza
monda il mio sentire
e m’eclisso,
un’alba senz’accenti
che cerca il suo cammino.

 

Lună nouă

Mantie ce îmbraci câmpia,
broderie a infinitelor nopți unde am visat,
o lagună, duhul nimfelor,
la ce mister tainic îi potoleşti setea..
N-ai cuvinte, numai versuri,
instrument de viață,
fir mărunt de nisip
care urlă către vânt prezența lui.
Mireasă a încântării, candidă,
acum pe cer
te laşi goală,
singură cu gândurile tale.
Puritatea ta
curăță simțurile mele
şi mă eclipsez,
un răsărit fără accente
care caută drumul lui.

Espansione (la porta di Varanasi)

Quiete sulle rive del sacro fiume,
una ferita invoca
l’alba
tra le nebbie della coscienza;
è così filmica
la prima ora dell’infanzia,
eterea zattera,
velata conoscenza,
un poeta mancato
direbbe „un nuovo sforzo”,
mai verrà premiato.
L’incenso brucia,
polvere di sandalo,
l’acqua è un mantra
che affoga l’ego
e lo spegne
come carogna su pira di legno-
ci lega un amore inatteso,
liberi d’esser malinconici
senza giudizio alcuno,
liberi da materia,
non più il bene e non il male
ove qui sa di rame
persino un sacro fiume.

 

Expansiune (poarta Varanasiului)

Linişte pe malurile sfântului fluviu,
o rană invocă
zorile
printre negurile conștiinței;
atât de filmică este
prima oră a copilăriei,
plută eterică,
cunoaştere voalată,
un poet ratat
ar zice “un nou efort”,
niciodată nu va fi premiat.
Tămâia arde,
pulbere de santal,
apa e o mantra
care îneacă egoul
şi-l stinge
ca hoit pe un rug de lemne-
ne leagă o iubire neaşteptată,
liberi de a fi melancolici
fără nici o judecată,
liberi din materie,
nu mai binele nici răul
când aici miroase a aramă
chiar şi un fluviu sfânt.

 

 

 

La pieve

Pallide e sfumate primavere,
un nido di cicogna
ai bordi della pieve..
E’ l’immoto seguitare,
distanze..tempi,
oh, che cavalcare!
Maglie di vinti
su spalle da vincitori,
quota di sapere
che ancor lontano
non ci spinge..
Sei ciò che sei
e non ho freni, no,
non so di rimedi ulteriori
al tuo volere
ma per un istante
da quest’abito malconcio
possa io sentire
la pavida brezza
d’un luglio macchiato
sui lidi salmastri
del vecchio Ticino.

 

Pieva

Palide şi nuanțate primăveri,
un cuib de barză
pe marginea pievei…
E nemişcata desfăşurare,
distanțe…timpuri,
o, ce cavalcadă!
Tricouri ale învinşilor
pe umerii învingătorilor,
cotă a ştiinței
ce încă departe
nu ne împinge..
Eşti ceea ce eşti
şi n-am frâne, nu,
nu ştiu despre remedii ulterioare
la voința ta
dar pentru un moment
de pe haina aceasta zdrențuită
să pot eu simți
briza sfioasă
a unui iulie pătat
pe malurile salmastre
ale vechiului Ticino.

 

Luca Cipolla