Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » VIRGINIA VINI POPESCU: DUPĂ O JUMĂTATE DE VEAC

VIRGINIA VINI POPESCU: DUPĂ O JUMĂTATE DE VEAC

După o jumătate de veac, orice istorisire pare altfel decât a fost. S-a patinat timpul, s-au atenuat trăirile, s-au şters sentimente şi resentimente, dar… au rămas faptele. Poate că o unitate de măsură de acest ordin – al jumătăţii de secol – face ca totul să revină la firesc, face ca valorile să se aşeze în ordine, ca adevărurile să fie ele, face ca vocile să tacă, lăsând în tăcerea lor faptele să vorbească.

Asemenea unui fluviu zbuciumat de tsunami, existenţa se retrage după miile de fluxuri şi refluxuri ale vieţii în matca firească. În acel moment, harta destinului marchează mai bine ca oricând limitele între care s-a conjugat propria extindere.

Cred că aşa apare în dezordinea firească a oricărui interior, propria ordine. Toată această ordine mi se întâmplă acum mie, când îmi revăd cu ochii maturităţii trăirile copilăriei, cu primii ei ani de şcoală. În imaginea vremii îmi apare în alb şi negru, în pictura memoriei, icoana cu aureola sfântă a primei doamne, doamna mea învăţătoare.

În nici-o făptură omenească divinul nu a mai reuşit să îmbine, în mintea mea, de atunci şi până azi, de o jumătate de veac, o armonie comparabilă cu cea numită VALERIA COŞNIŢĂ. Un echilibru perfect pe cumpăna vieţii, un caracter puternic şi frumos prin tăria lui, o înţelegere dumnezeiască de destin, o dragoste neţărmurită pentru cultură, o demnitate rară, un suflet curat, un cult al muncii, o taină a chivernisirii, modestie ridicată la rang de identitate, toate acestea şi multe altele, la fel de valoroase, văzute şi nevăzute, ştiute şi neştiute de mine, făceau frumos şi armonios un chip distins prin lumina ochilor expresivi şi pătrunzători şi prin modul în care ţi se adresa.

Şi dacă faptele vorbesc, în numele faptelor „doamnei mele” există astăzi oameni de mare caracter şi profesionalism, există copiii, profesori-doctori renumiţi în medicină, profesori universitari, dascăli devotaţi, urmaşi demni, prin care sunt desăvârşiţi o mamă şi un tată, cu tot atâtea virtuţi culturale.

Faptele suntem şi noi, ceilalţi copii ai doamnei, cei mulţi, cei anonimi, cei care am plecat în lume şi am reuşit, sprijinindu-ne în viaţă pe propriile picioare şi pe cărţile din bibliotecă, mergând drept, ridicându-ne singuri când am fost îmbrânciţi şi ştergându-ne rana cu batista demnităţii, aşa cum  am văzut la „doamna”.

Toate acestea au existat, toate acestea există, aşa le-am văzut când eram mică, le văd întocmai şi acum, le-am iubit şi le iubesc pentru că mi-au făcut copilăria frumoasă şi bogată şi mi-au umplut sufletul, astfel încât din preaplinul lui să-mi pot revărsa amintirea.

Trecerea vremii, rosturile vieţii şi fărăderosturile ei au făcut să uit uneori multe, poate de existenţa mea, dar niciodată n-am uitat de credinţă, de cinste, de caracter, de demnitate, de carte, de pământ, de oameni şi omenie, de toate valorile pe care le-am primit de la „doamna” şi părinţii mei şi pentru care mi-am jurat să le păstrez frumoase şi pure spre dăruire.

În numele celor pe care i-am iubit mă urmăreşte permanent o grijă a negreşirii faptelor mele, pentru răsplata liniştii lor în infinit.

Ştiu că din raiul oamenilor buni, cu ochii îngăduitori şi blânzi, mă urmăreşte “doamna”.

Eu nu vreau să-i umezesc ochii, am vrut, doar, să-mi spun cuvântul întru nemurirea e1!

Virginia Vini Popescu

elevă a dăscăliţei Valeria Coşniţă.