Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU – POEME

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU – POEME

NU-I NICIO TEAMĂ, MAI MULT O SFIALĂ

N-a sosit vremea gleznelor înnobilate de priviri
când ochiul le strânge pe retină,
degetele inele măsoară,
pulpe tot mai înalte,
trup legănat de paşii în unghiuri.

Nu-i nicio teamă, mai mult o sfială
prinsă de fruntea născutului fruct,
smuls din dorinţe visătoare
în dimineţi mai limpezi decât izvoarele,
ape de peşti cu solzi de platină
nebiruiţi de cascade.

Deschise porţi la înserări de cuvinte,
gondole de gânduri aşteaptă
la ţărmul golfului bătrân
unde lumina capătă culoare.

În depărtare pe muntele cu piscuri de piatră
urcă aspiraţiile mute,
fiecare îşi duce steagul fiinţei în vârf.

ANOTIMPURILE SUNT ZILE

În noaptea-n care se cerne întunericul ca nisipul
ne vom simţi eliberati,
să odihnim în lut o veşnicie
fără să fim obositi.

Anotimpurile sunt zile
de adumbrit trupul,
pânze de mătase-n culori
acoperă orizontul spre care ne îndreptăm,
rămâne târziul în aşteptare.

Vârsta ar putea deveni biblică.

Oamenii nu vor sfârşi în iad ori în rai
pe care le ştiu de pe pământ
ci-şi vor curăţa sufletul
de putreziciunea răului
ce strică şi resul ca merele.

În inima roşie a lemnului verde
pulsează sânge,
roata lumii calcă pe absenţe
care aşteaptă după colţuri,
să nu te rătăceşti prin neant.

UNDE MARGINI NU SUNT

Arcuri cu bolţi pictate de îngeri
într-un zăcământ de iubire

în timp ce ochii caută o fantă
prin care universul se scurge-n sine
prin cercuri cu o gravitaţie ciudată.

Se ridică apele-n fântânile nopţii
şi filtrează prin întuneric lumina,
nuferi de stele în insule desprinse
de axul cosmic.

Unde margini nu sunt
nimic nu se pierde-n afară,
totul se preface din interior
după legi intergalactice.

Nici moarte nu este
decât nesfârşite schimbări.

ÎN CURBA CONCAVĂ

Îi pun în lapte dulce amarul
spaima care otrăveşte firea,
în căuşul mâinilor strâng durerea
o trec prin inelul care subţiază comete.

Degetele ard în flacăra care scrie
verbele luminii pe portative de sunete,
respiră cântecul dimineţii.

Cu inima poţi atinge notele înalte
farmec lucid cu aureolă de vis.

În curba concavă lasă-i ochi puterii,
să vadă tâmplele Domnului,
cărunte dincolo de colţurile nopţii

şi poduri peste timp aşază-i.

Sub stele înfloreşte-n covoare de maci
carnea care miroase a mentă.

Clipele fug ca bobii de argint viu
şi ucid la fel

în timp ce viaţa e o lumânare de ceară
în mâna destinului.

CONTRAST ÎN CLAROBSCUR

Cum scapi clarobscurul sub penel
vezi pe chip în trecere amarul,
sufletul cum înoată prin gesturi.

Lumina risipeşte-n întuneric un fel de raze difuze
starea vicleană de ascundere ce nu-i de ascuns.

Din umbre petele muşcă puţin contrast
de se umplu ca un fagure sub culoare
cu puncte fragile, nedesluşite.

Ochii prind interiorul ruginit în detalii.

Inima-i ascunsă după nori gri,
visează nuanţe ale înaltului suprem.

Este o stare care te învăluie-n fire nevăzute
şi le înnoadă să nu se rupă
chiar şi când vibrează cu unde sonore.

Noaptea e spongioasă şi plină
are pene de pasăre,
zboară prin pustiul singurătăţii din vârstă
peste nisipuri negre.

FANTOMĂ VISĂTOARE

Stau de vorbă cu singurătatea
cum argintul viu cu solzii viperei
ce-şi păstrează veninul pentru luptă,

pun toată tăcerea-n tristeţe
ca într-un vas de fildeş pe hol
în care se sting florile primite-n dar.

Tu rupi din mugurii timpului
clipele acoperite de promisiuni
şi prinzi de teamă zăvoare la uşi.

Eu te întreb
de ce mă laşi cu singurătatea-n casă
să-i pun zăbale când sare peste cal
şi mă face să mă pierd în gânduri,

fantomă visătoare
la marile serbări regale.

ŞTIU NUMAI DRUMUL METAFOREI

Ca o călăuză
îmi traversează prin memorie
firul de mătase roşie al poeziei

înfăşurându-se după suflet.

Unde să caut măreţia în cuvinte
când curg peste mine în valuri.

Ştiu numai drumul metaforei,
genele care-i deschid ochii luminii.

Şi cum să le zidesc în templu
în care să răsune pricesne celeste
cântate de îngeri?

Mă umplu pe interior cu aureole de miere
şi tot ce simt pentru semeni este iertare.

Am rolul să pun în urne alfabetul fierbinte,
frumosul să capete contur de principe
uns al lui Dumnezeu,

Un regat să-mi fac din poeme.

CU FLORI DE TEI  ÎN PĂR

Acolo voi înnopta
printre necunoscutele din strofele poemelor
cu flori de tei în păr
şi nuferi la gleznele fine pe apele visului.
Pulbere de polen pe sprâncenele nopţii
îmi risipesc arome odihnitoare.

Tunet de sunete în pereţii clopotelor,
răbdare ruptă de ispite, preţul trădării
într-un contur şters, învechit,
rugină poroasă de metal pe pielea sferelor
rostogolite şerpuit printre stele.

Moartea zăvorâtă prin hăuri
prin ea însăşi să piară,
luptă cu dinţii şi nu se lasă închisă niciunde,
iese la suprafaţă odată cu ecoul
ce se pierde-n păduri nesfârşite.

Vitralii de culori filtrează lumina
şi ne pune în ochi mirajul,
necunoscuta mea e-nfăşurată-n mătasea cuvintelor
ce capătă nume.

CÂND PRIN MINE ZBOARĂ COCORII

Când prin mine zboară cocorii,
nu e momentul socotelilor grele,
mâna la ochi o pun
să văd prin coif de lumină
cum sângeră tristeţea despărţirii
şi înserarea primeşte întunercu’-n măduvă.

Dar cum să ajung la vadul uitării
la morile vântului cu osii de toamnă
unde străjerii stau la pândă
să vadă gleznele delicate ale morăriţelor
ce-n taină împart secretele vârstei
cu flori de câmp la brâu
şi aromă de levănţică pe coapse.

Îşi lasă târziul pe drumuri de vară
să crească din tinereţe tot fructul,
hotar să pună la întâmplări
odată cu scurgerea apei timpului.

Curbele cărnii pierd uşor din contur
totul se dăruie tăcerii ori singurătăţii,
rămân în urmă doar aure-n declin.

CURCUBEUL, ARC PESTE APELE DIMINEŢII

O boare-nmiresmată lasă urme pe feţele unghiurilor,
bulgărele de smarald se joacă-n lumină
asemeni ochilor tăi când se iveşte curcubeul,
arc peste apele dimineţii limpezite de ploi
ce nu lasă alte amprente,
şipotesc doar cu sunete de piatră mută
privind ca o pasăre cântătoare răsăritul.

Strălucire de inox taie cu lama aerul în fâşii
pentru că razele galbene fac risipă
de clipe cu muchii străvezii.

Desigur…
treacă peste mine zvonurile înşelătoare
cruzimea ce-mi lasă inima acasă
în alte trupuri topită.

Cum să mai iubesc când mă smulge depărtarea
din colţul de rai îndoit de tristeţe?

LA SÂNUL EI DORM CRINII ÎNFLORIŢI

Încearcă peste tot să risipească
raze în oasele luminii,
ochii rotesc unghiurile pe toate feţele geometriei.

Poartă-n rădăcini oglinzile cerului,
scoate din umbrele morţii îngerii norocului,
lauda învierii ca o taină sublimă
fuge din oameni teama şi înfloreşte speranţa.

Partea ascunsă a cunoaşterii nu rămâne aşa…

Fiecare poartă sămânţa ce răsare din cuvânt
şi iese-n afară sarea pământului.

Nu se întoarce din drum, merge până la capăt,
deschide ferestrele nopţii să zâmbească stelele,
îşi umple inima cu strugurii sufletului.

Nu se ştie învinsă, caută piedici pentru depăşit,
învată să zidească cuvintele în poeme înalte.

La sânul ei dorm crinii înfloriţi
cu colopotele lovite de tăceri.

Chiar dacă fac popasuri pe drumul înserării
copacii mă însoţesc urmărind norii,
păsările sunt rare şi tot mai mute,
toată suflarea aşteptă crepusculul.

STEAUA POLARĂ

Nu trebuie să spun nimic despre ea
este atât de frumoasă
încât vă umbreşte
cu lumina ei rece
de stea a nordului
şi nu apune niciodată.

FÂNTÂNILE AU IZVOARE-N STELE

Am gândurile răsfirate printre degete,
în palme lumina şi-a făcut cuib
de unde zboară ideile păsări.

Inimile se zbat în cuvinte,
fântânile au izvoare-n stele,
apele închid cu braţele uscatul.

Mai încolo îngerii culeg din grădina soarelui
fructele coapte parfumate-n culori.

După măruntele ploi, noaptile alunecă ca huma
sevele lutului se urcă-n plante
nimicul fuge de moarte
şi-l ajunge.

Gleznele tale subţiri dau zvon de răpire
cu miros de iasomie purtat pe aripi de fluturi.
Stupul sălbatic în scorburile înalte ale fagului
aşteaptă poftitorii de miere şi nu vin,
ştiu primejdia care-i pândeşte.

Iubito, eu am să vin acolo
unde numai iubire este.

ÎN ALBUL TĂPEZII

În albul amiezii sângeră macii pe marginea holdelor,
dorm în arome coapte şi zumzet în ierburi.

Tot mai departe orizontul fuge de noi,
arşiţa intră-n cortul curbat, ulciorul cu apă respiră
aerul viclean, uscat al spicelor câmpiei,
lumina foşneşte pe întinderea încinsă ca uleiul.

Simt cu buzele
cum toată suflarea caută râul,
tăcerea împătimită de sunete aşteaptă înserarea
când împreună vom smulge din albia răcorii,
ospăţul serii cu zvon de dragoste nocturnă
de faţă cu stelele sub care trăim.

Înveliţi în solzii de nichel ai poeziei
iubirile noastre le scriu în poemele nopţii,
munţii se alpeacă şi le citesc.

FEMEIA CU GÂNDUL PLECAT

Chiar dacă ai fi trecut prin zid
zidul fără să se dărâmae,
mai greu este să treci prin tine
ca printr-o apă curgătoare
fără să ţi se descopere urmele.

În aerul umed şi sărat
respiri aburul subţire al luminii.

Femeia cu gândul plecat
înţepată ca mustul dat în fiert,
aşteaptă pe cineva să-i bea vinul
şi-i pune dragostea-n cupe.

Curbele viclene ale trupului
stau liniştite ca viperele la soare.

Sânii copţi fac cearcăne-n amiază
şi nimeni nu-i culege de rod.

EA-I NECUNOSCUTA SCOASĂ DIN MINŢI

Ea este-n coaja ce se topeşte din dragoste,
nimeni n-a încercat s-o facă curgătoare,
cafea cu aromă proaspătă şi caimac
ce-i dă dimineţii o perspectivă subţire de viperă.

Privirea ei are capcane ascunse
ispită nu este dar îţi ispiteşte simţurile
şi o face întotdeauna lejer.

Lumii îi place falsul şi el se extinde.

Aroma pieptului copt, lipsit de prejudecăţi
tot mai mulţi ochi îi subjugă
dar nici măcar nu se uită la ei.

Noaptea s-a strâns, stelele de nori nu se văd,
ea se dezbracă de obişnuinţe, doarme aşa,
aştepta să se piardă în voluptăţi carnale
dar curbele trupului se relaxează neatinse.

Ea-i necunoscuta scoasă din minţi,
fugară ca o dropie prin ierburile înalte,

dorinţe-i înoată prin sânge şi nervi.

NU MAI SUNT CAPTIV ÎN TRUP

Asemenea unei cascade luminoase
o ploaie de meteoriţi cade peste priviri,
cerul este atât de frumos şi straniu
iar noaptea se scutură de ispite.

Aeru-i vâscos şi dulce, subţiat de plăcere,
în el se coace uimirea la foc deschis,
vorbele nu se aud şi au început să curgă
cum se topeşte-n minuni imaginaţia.

Nu mai sunt captiv în trup, sar în afară.

În cuvântul scris,
în gândul care-i dă sunetul intrat în suflet,

pânza rară ce-mi acoperă faţa, se scutură de fluturi.

Odată cu stelele surprinse
îngerii veghează căderea meteorică,
vipere de nichel îşi pierd otrava.

RESPIRUL CAUTĂ TRUFIA DE OXIGEN

Nu mai pune degetul pe rană, pune sare,
istovit de crucea pe care o duce
trage adânc aeru-n piept şi-l arde,
simte cum ura-i lichidă şi se varsă în afară.

Respirul caută trufia de oxigen
sângerează-n cuvinte.

Înţelegerea cu timpul capătă alte valenţe,
înfruntă durerea şi negociază împlinirea
ce se-ncheagă la cald ca laptele.

Îşi ia în primire trupul refăcut cu pielea subţire,
se rupe din încorsetarea în cercurile strâmte,
simte cum creşte-n el alt om
ce se mişcă liber pe axe.

Respinge nimicul din drum,
se îndepărtează.

Îşi pune zăvoare la porţi,
visează să umplă alte timpuri cu viaţă.

CU ILUZIA CHIPURILOR DE CEARĂ

Sângele s-a încărcat cu aerul sticlos al pădurilor,
arborii se tem de vântul morţii adus de oameni
şi apele repezi fără remuşcari se răzbună.

Trupul e atins de pulberi ca nisipul roşcat
pătrunde adânc până-n măduva cuvântului
şi starea în care se află e una precară.

În gândurile obosite se face frig.

Zilele devin alunecoase şi schimbătoare
tot ce este crud se uscă de sete.

Cu iluzia chipurilor de ceară
se retrag din el păcatele cu teama de iad
întorcându-mă din drum văd un oraş luminat.

Mă călăuzeşte-ntr-acolo ca o stea magică
inima ta cu sânge de fibră sticloasă.

GÂNDUL SE DESPARTE DE TRUP

S-au bătut pe lucruri ce nu le-au adus noroc.
Îmbătati de orgolii au căpătat învelişul trufiei
sub care îşi fac loc iluziile măririi.

Trecând multe bariere nu mai au suflu
ca peştii când urcă cascade,
alunecă cu şuvoiul de apă înapoi
şi nu se lasă.

Gândul se desparte de trup cum aburii calzi de apă
întră în cutele timpului şi fug
odată cu nălucile fricii.

În stupul cunoaşterii
nu ceruieşte nimeni marile idei,
încearcă să le fure.

TE AŞTEPT DE MULT

Cu gândul dimineaţă-n cuvinte, îţi scriu.
Cu ochii deschişi am simţit că visez,
am în ei tot ce-au văzut şi nu spun,
surâsul te poate atinge c-o lumină celestă.

În trup am scorburi împrumutate de păsări.

Târziul îmi dă un sentiment al pierzaniei,
mă străbate o dorinţă de carne
prin care se plimbă nervii, se scutură de dorinţe.

Te aştept demult şi-ţi scriu fără rost.

În mine se-ntrec vânători de năluci, crini cu mirosuri tari,
cine se-nchide-n cuvinte, în poeme va dăinui.

Pe ochi îmi cade o înserare de vorbe,
lumina cu pielea subţire ce străluceşte.
De inima mea se prinde un dor
cât plecarea ta-i rămasă în sânge.

Câtă tăcere-i ruptă din cer oarbă de noroc?

Întors din drum cum norii de vânt
plouă cu fulgere ca şerpii de piatră,
şi cad undeva pe câmpia încinsă
cum lipeşti pe coapse săruturi.

ABSENŢA NU-MI ÎNCAPE-N ZILE

Cum vin fantomele întunericului în preajma singurătăţii
cu trupuri subţiri de balerine în dans prin aer
şi cum se rosteşte tăcerea pe la colţuri
nimeni nu spune, îşi înghite cuvintele.

Un lătrat îndepărtat de câine
cu ecoul trimis unul din altul până aici
tulbură un orologiu ruginit
în care timpul nu se mai măsoară prin balans
şi clipele se sparg lovite de câte o rază de stea.

Absenţa nu-mi încape-n zile,
sunetele-mi stau chircite în gât
fără să sară pragul în vorbe ce se aud.
În odaia mea nu mai sunt fantome
sunt fluturii nopţii pe lampă
aşteaptă lumina
şi pentru ei m-am hotărât s-o aprind.

Am văzut icoana de lemn cu ochii Maicii în lacrimi
m-am speriat,
mi-am dus mâna la ochi
aveau lacrimi amare.

ÎN RÂUL CU MORI

Cine dintre noi uită cum se-nfiripă iubirea
îi rămân doar ochii care înfruntă fantomele nopţii
urme ciudate care-i încearcă simţurile.

Nervii să-l bântuie, să moară de dor.

Cu sunete de maci învăluite întunericul doarme,
stelele îşi ocupă locul destinat
nu m-am desprins de simbolurile clasice
mai târziu o să torn în cerneală iluziile pierdute.

Alţii le beau împreună cu îndoielile prezente.

Am potenţat realitatea cu visul, am căpătat încrederea,
lovitul se ridică iarăşi în picioare
de se lasă învins cel de neînvins, să se mire ceilalţi.

Şi
pune-ţi o carafă cu vin pe care-l beau stareţii
după o rugăciune spusă cu gândul departe.

Cu ochii scăpărători de iubire, femeia
cade peste mine în mici cascade
dând frâu liber iubirii cu apele învolburate.

În râul cu mori se macină vorbele.

AM URMAT SPIRALA

Nu mă mai întâmpini, porţile-s închise
tot ce s-a consumat a intrat în amintire,
viaţa e făcută din fragmente fericite şi amare,
sarea pământului ne schimbă în ceea ce devenim.

Am urmat spirala în care fac anii cenuşă.

Mă-nfăşoară timpul c-o mantie pentru fiecare anotimp,
tăcerea stăpâneşte prin simţuri,
nu mai sunt cel care prinde clipele şi le flutură
noaptea în balansul cărnii fragede.

Ne hrănim cu micile bucurii
cu sufletul înserat pe potecile iernii,
simt clinchetul în ceasul obosit al inimii
cum se loveşte cu sunete ritmate de trup
şi tu visezi şiraguri de perle.

În inima mea, inima ta are alte porţi
rămase cu aripile deschise.

VALORI ŞI NONVALORI

Valori recunoaştem sunt multe
dar în ţara orbilor cine să le recunoască,
cei stăpâniţi de prostie şi învidie n-au cum
sunt în fruntea bucatelor,
ceilalţi n-au încrederea necesară şi se tem,
cei din popor privesc cu mândrie şi indignare
cum pleacă în străinătate
şi capătă girul aprecierii acolo
ca şi până acum.

Doamne ce se întâmplă cu acest popor
atât de dotat
ce pierde mereu trenul
şi rămâne în urmă?

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu,  21.10.2016,