Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » ION N. OPREA: Măndicescu George, Ploiești îmi recomandă o carte… să-i reîntâlnim pe marii jurnaliști de la Tribuna și Timpul, dar și pe unii dintre urmași

ION N. OPREA: Măndicescu George, Ploiești îmi recomandă o carte… să-i reîntâlnim pe marii jurnaliști de la Tribuna și Timpul, dar și pe unii dintre urmași

-În vara 2017, un festival internațional de cinematografie la Șiria-Arad?-

 

“Cu totul întâmplător, mi-a cazut în  mână  o carte editată în 1969 : Vinurile lor….de Vintilă  Russu Sireanu, de care nu mai auzisem nimic, ca și despre un autor Vintilă, altul decât Ion Russu Sireanu. In realitate fiul celui de al doilea, dar și soțul cunoscutei  artiste Irina Răchiteanu – Sireanu.

Am citit-o pe nerăsuflate, o recomand oricui și mă  întreb de ce oare nu a mai fost editată?  Cuprinde momente cu totul inedite din viata și activitatea multor, multor personalități marcante din viața culturală românească de la Eminescu încoace ( scriitori, poeti, muzicieni, sculptori, mari artiști, politicieni sau ziariști ).

Nu mi l-aș fi putut închipui pe povestitorul de geniu Mihail Sadoveanu,  un taciturn notoriu, pe Octavian Goga un filo-fascist, mergând până la a cere să fie înmormântat cu zvastica pe piept, sau pe Nicolae Iorga desființându-l pur și simplu pe Panait Istrate la apariția Chira Chiralinei ( în timp ce toată  Franța și mult din Europa îl ridicau în slăvi).

Plecând de la această contestare a  “hamalului vagabond de port “ ca scriitor, am citit aproape toată  opera lui Panait Istrate apărută  până  acum în România, îmi place enorm și m-am bucurat aflând că, până  la sfârșit, însuși Nicolae Iorga și-a reconsiderat atitudinea,   numindu-l pe Panait, în discursul de la înmormântare, un talent real al poporului român.

Era tare bine, pentru mine și mulți alții, să fi citit cartea pomenită prin anii de liceu, unde aș fi putut afla zicerile lui Brâncuși despre semnificația noului lui stil de pictură  sau ale lui Eminescu despre ce ar trebui să însemne versul, înaite de a face cunoștintă cu multe din capodoperele țăranului oltean din Hobița sau cu diverse cărți de poezie.

Cu urări de mult bine,

George Mandicescu”

Să insistăm asupra unora din ceea ce ne spune George Mandicescu, membru al Cenaclului nostru care nu ne-a mai scris la obiect de când a publicat în “Românii așa cum sunt” de Ion N. Oprea,  Editura PIM, Iași, 2011, p.327.

Scriitorul  și publicistul Vintilă Russu-Șireanu  s-a născut la 20 aprilie 1897 la Arad și a decedat la 25 februarie 1973, a fost un dramaturg, traducător, memorialist și publicist român, socotit “un demn urmaș al tatălui său Ion Russu-Șireanu”, nepotul de soră a lui “Ioan Slavici, șireanul, care face parte din generația de aur a literelor românești”.

“La vârsta de 8 ani are şansa să îl cunoască în casa părintească pe O. Goga, pentru care acest băieţaş va rămâne peste ani „Piciule”. Era atent la tot ce se întâmpla în casă şi îl interesau discuţiile mature, dar nu-şi uita de bucuriile copilăriei, printre care şi însoţirea tatălui, atunci când acesta pleca la Şiria. Bucuria mai mare o simţea mai ales toamna, când nu ştia cum să facă să nu-i supere pe şirieni, spre a degusta din recolta anului. Dar Vintilă nu uită că împlinirea dorinţei lui era condiţionată de fiecare dată de tatăl său, căruia trebuia să-i probeze  că în ultimele două săptămâni nu a făcut vreo „bravură” deosebită. Uneori reuşea, iar alteori îl petrecea cu lacrimi în ochi pe tatăl său până la ieşirea în stradă, sperând zadarnic ca acesta să-şi calce înţelegerea. La această vârstă l-a cunoscut şi pe George Enescu în casa naşului său, Ştefan Sihleanu, un arhicunoscut meloman, profesor de botanică la Facultatea de Medicină, director al Teatrului Naţional şi un excelent pianist. Ion Russu-Şirianu, fiind şi el meloman, era un mare admirator al lui Enescu…”

Studiile de început  și le-a făcut la Arad și Ploiești, apoi a urmat un timp cursurile Conservatorului de artă dramatică și ale Facultății de drept din București, după care Facultatea de Litere și Filosofie, a fost secretarul lui Nicolae Iorga la Liga Culturală. După  moartea tatălui său, la data de 12 decembrie 1909, mama  şi fiul rămânând fără nici un venit  care să le  asigurare  traiului, de ei se îngrijeşte Nicolae Iorga și-i găzduiește  la Liga Culturală. “Aici, între anii 1914-1916, Vintilă primeşte sarcini de bibliotecar şi secretar tehnic. Contactul cu Nicolae Iorga îi oferă şansa de a-şi îmbogăţi cunoştiinţele, de a se perfecţiona ca intelectual. Este bine venit în casa acestuia, unde alături de mama sa, se bucură de preţuire. Atunci când Ecaterina Iorga (Catinca), cade în disperare prin îmbolnăvirea gravă a unuia dintre copii, mama lui Vintilă este aceea care îi susţine moralul şi o ajută să-şi îngrijească copilul”.

la  18 ani, Vintilă a făcut un curs de infirmier și a aşteptat  plecarea  în armată. A  lucrat ca infirmier la Spitalul de răniţi „amenajat în localul Şcolii Centrale de Fete din strada Icoanei”, unde  l-a  întâlnit, lucrând ca voluntar de „Cruce-Roşie”, ca și el,  pe George Enescu. În volumul „Vinurile lor…”, Vintilă Russu-Şirianu redă atmosfera dureroasă din acest spital „cu zile de iad”, unde  zilnic „curgeau răniţii  ca o inundaţie a durerii”. Aici suna necontenit un înfiorător concert de gemete, de vaiete, de plânsete. Aici a simţit şi Vintilă o mare durere, aflând de la un sergent că fratele său de tată, locotenentul Mircea Şirianu a fost ucis de un obuz la Turtucaia, despre care  mărturiseşte: „pe acest frate nu-l iubisem, îl adorasem”.

 Toamna  1917  este  elev la Şcoala de ofiţeri din Iaşi, iar “la absolvire primește gradul de sublocotenent, grad cu care pleacă să lupte pentru „România Mare” şi să-şi răzbune fratele, pe Mircea, căzut la Turtucaia. Tot în anul 1917, îi apare primul volum de poezie „Nopţile”. În  anul 1918 scoate al doilea volum de versuri, „Foi galbene”, pe care  Eugen Lovinescu îl apreciază ca pe „un fraged pastelist şi un frenetic căutător şi chiar acumulator de imagini”. Scrie cu Cezar Petrescu o piesă despre un tânăr prizonier din anul 1918, „Ochii strigoiului”, ecouri despre care găsim abia la data de 01 ianuarie 1944, în revista „Corina”, când interpretul principal A. Popa – Marţian, declară că joacă rolul la cererea autorilor, îndeosebi a „amabilităţii bine cunoscute a lui Vintilă Russu-Şirianu”. Datorită amiciţiei cu Cezar Petrescu, a făcut parte din gruparea „Gândirii”. În intervalul august-decembrie 1921, a publicat mai multe poezii şi trei schiţe, iar în anii 1922 şi 1923, a publicat şase schiţe. În acest timp, era prezent şi în periodicele: Flacăra, Cugetul românesc”.

A colaborat și  la Minerva, Sfatul Țării, Adevărul literar și artistic, Rampa, Universul literar cu versuri proză și cronici. În anii 1923-1924 a fost secretarul lui Octavian Goga care era ministru de interne, director de cabinet, între ei producându-se controverse politice, chiar o ruptură a prieteniei.

În anul 1924 a avut marea bucurie să fie martorul  premierei piesei BIRUITORUL la Teatrul Național din București, scrisă de el în colaborare cu Alexandru Băbeanu, în 1927 a plecat la Paris unde a condus periodicul  Revue franco-romaine pe care îl tipărise până în 1915 fratele său Mircea, promovând literatura și cultura română.  Cu ajutor de la N. Titulescu scoate Buletinul franco-român timp de cinci ani, până la revenirea în țară în 1932.

În 1931 întâlnindu-se la Paris  cu Octavian Goga, îl însoțește la apartamentul Elenei Văcărescu,  consacrată  versurilor scrise în limba franceză. În aceeași casă l-a reîntâlnit și pe George Enescu, după ce avusese premiera la Oedip, reamintindu-și clipele grele trăite cândva, ca  sanitari voluntari în spital.

Revenit în țară se angajează funcționar la Astra,  și deși fără soție,  moartă,  îşi continuă activitatea de creaţie literară în domeniul teatrului.

Cu piesa  sa, „Clocot”,  se inaugurează Teatrul C.F.R. Giuleşti, la data de 8 septembrie 1946. Următoarea piesă „Mânzul nebun”,  scrisă  în colaborare cu Cezar Petrescu, este reprezentată la data de 16 martie 1947 la Teatrul Naţional.  Cu această ocazie are șansa să o cunoască pe Irina Răchiţeanu, cu care se căsătorește  în 1949, cu ea își  reface echilibrul  sufletesc. El avea vârsta de 52 de ani, ea 29 de ani, dar diferența  de 23 de ani între ei n-a constituit motiv să le atingă  intensitatea  și longevitatea  sentimentelor reciproce de  respect și iubire.

În perioada căsătoriei  lor Vintilă compune  schiţe memorialistice pe care  le adună în volumul „Vinurile lor…”, apărut în anul 1969, cu scene trăite de el cu Enescu, Brâncuşi, Sadoveanu, Goga, Istrati, Breazu, Băltăţeanu sau despre Eminescu, Caragiale, Coşbuc, de la tatăl său.

Aceasta rămâne cartea de bază a scriitorului  (nu a fost interesat de soarta a ce a scris și a publicat, multe lucrări i-au rămas rătăcite  prin publicistica vremii, ascunse după pseudonimele folosite: Cronicarul Democrației, Ion Dacu, D. Dinu, Mefistotel, V. Ronea, V. Rugă, V. Sangeru, V. Șerban etc.n.n.) care „toată viaţa s-a pierdut în felurite chipuri în lumina prietenilor săi, artiştii, s-a integrat făpturii lor, li s-a subsumat, dar tocmai de aceea a dobândit personalitate, creându-le o imagine literară autentică” , scrie Mihai  Gafiţa  în Postfaţa  la „Îmi amintesc de aceste versuri” de Vintilă Russu-Şirianu. Altă ediție  îi apare în 1972, anul în care autorul simte  semnele bolii –cancerul –  care și în zilele noastre seceră necruțător multe vieți. Irina Răchiţeanu-Şirianu îşi îngrijeşte soţul bolnav până în ultima clipă, dragostea lor dovedindu-se a fi o permanență.

“Atunci când boala de cancer îşi dovedea tot mai mult supremaţia asupra fiinţei unchiului Vintilă, mătuşa Irina n-a lăsat pe nimeni să îl îngrijească şi a făcut-o singură, într-o mare suferinţă ascunsă. Mi-a rămas în memorie acea dimineaţă când mătuşa Irina, cu lacrimi în ochi şi în hohote de plâns, a ieşit din camera unchiului Vintilă şi a anunţat celor din casă dispariţia lui. Din acel moment, Irina Răchiţeanu-Şirianu a hotărât să-i păstreze amintirea, prin gestul de a nu-şi mai vopsi părul niciodată. A rămas cu acest păr cărunt până la capătul vieţii”, relatează Doamna Cristina Hoffma, soția actorului Dan Nuțu,  fata Clarei, sora Irinei,  plecată din România în anul 1978, după ce a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Film Bucureşti.

“În anul 2013, spune prof. Marcel Priescu, consilier la Șiria-Arad, Doamna a fost numită director al Institutului Cultural Român din Berlin. Împreună cu soţul său, actorul Dan Nuţu, organizează un atelier de film documentar, numit Aristoteles, la care participă absolvenţi de film din Europa Centrală şi de Est, care într-o lună învaţă şi elaborează de la idee şi până la final câte un film documentar. O  astfel de ediţie doresc ei să ne facă cadou în vara lui 2017, când acest festival internaţional de cinematografie să se desfăşoare la Şiria”.

Împreună  cu soţul  sunt  impresionaţi de edificiul cultural al Şiriei. “Muzeul, Căminul Cultural, Centrul de Informare şi Documentare, Şcoala Generală, Stadionul şi nu în ultimul rând minunatul Teatru de Vară „Ioan Slavici”, sunt dovezi grăitoare că la Şiria sunt celebrate valorile iar actul cultural se poate oficia în numele bunului gust şi al frumosului. Aceste instituţii culturale pot asigura fertilitatea cuvintelor, care să difuzeze lumină şi să-i miruiască cu pacea, liniştea şi binele, pe toţi cei care vieţuiesc pe pământul acestor înaintaşi de seamă”.

Vintilă Russu Şirianu, al cărui tată a lucrat în redacţia “Timpul”, alături de Caragiale şi Eminescu, l-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu în grădina Otetelişanu, despre care povesteşte în volumul său memorialistic: “Aveam 11 ani când l-am întâlnit pe Sadoveanu prima dată. Şi când am ciocnit cel dintâi pahar de vin cu el… Era în 1908, la Bucureşti. Şedeam la prânz cu părinţii mei în grădina Otetelişanu, într-un iulie. Eram invitaţi de Stere, care perfecta cu tată meu o colaborare la «Viaţa”.

Și alt undeva:  “Eram la «Capşa» cu fraţii Teodoreni, Mihail Sorbul, Tudor Vianu. Păstorel ne semnalase sosirea unui fel de vin, pelin alb, fin şi ne «recoltase» spre a-l gusta. Eram crispaţi din pricina presei de dreapta ce deschisese campania de înjurături împotriva lui Sadoveanu. Se deschisese uşa, apare Sadoveanu cu pălăria sa cu boruri mari, se apropie, ne întreabă ce facem, răspundem că înjurăm. Sorbul îi spune că vorbeam despre dumnealui. Conu Mihai, zâmbind: «Atunci nu-mi vine să cred că înjuraţi»… Ionel Teodoreanu apucă «Universul», îl mototoleşte, îl trânteşte peste o farfurie cu saleuri şi începe cu verva lui torenţială a avocatului o serie de sudălmi la adresa gazetarilor din Brezoianu. Vorbim unul peste altul, incoerent, dezordonat. Unuia i s-a schimbat culoarea tenului, altul se congestionase. Dar el, condamnatul, insultatul, a rămas bloc de demnitate. Nicio lamentaţie. Niciun vaiet. Cuta din colţul gurii s-a adâncit. Singurul semn de dezgust. Se aude glasul lui domol: «Îi cinstit pelinu’, Păstorel! Mulţumesc. La bună vedere tuturor.» Păşise spre ieşire după ce băuse tot vinul. Toţi îl însoţeam cu ochii. Şi nu mai vorbeam.”

…Ni se alăturase şi Ilarie Chendi. De cum sosise la restaurant cu mersul rar, cu chipul şi părul ca secara, străjuit de-o pălărie de pai, îl privisem fascinat. Se salutase cu părinţii mei, nu-mi dăduse nicio atenţie. După dejun au plecat cu toţii. Un glas blând cu vorba rară: «Îţi place să baţi mingea băieţaş.» Eu, uimit, zăpăcit. «Ai pulpe tari şi mişcări iuţi. Când a căzut bastonul domnului Stere, ai ţâşnit ca o mâţă după şoarec.» Am rămas stupefiat. Aşa fusese. «Îţi place să citeşti, să vezi tot. Am văzut că ştii să asculţi atent. Cine ştie să asculte iubeşte cartea.» Îl întreb ce-mi mai place. «Muzica. Băteai corect tactul cu degetele pe masă când orchestra cânta.» Am rămas fără glas.” Am pescuit un roman, am vânat privelişti… Deseori, când nu scria, autorul “Hanului Ancuţei” îşi însoţea prietenii la vânătoare sau la pescuit. Nu avea niciodată chef de vorbă. Tăcerile lui senine erau urmate de bucuria de a mânca mult şi de a bea vin şi mai mult. “Într-un final de vară, prin 1922, mă poftise Brătescu-Voineşti la pescuit. În grupul cu undiţă se afla şi Conu Mihai – povesteşte Vintilă Russu Şirianu. La vremea prânzului, Sadoveanu nu prinsese nimic, iar Brătescu-Voineşti organizase o masă pescărească la Urlaţi. Ca de obicei, Conu Mihai tacticos ca un prelat care oficiază, făcea cinste mâncărurilor şi vinului. Şi tăcea dens, privindu-ne din când în când…. Compătimit de gazdă, că a avut ghionion, Sadoveanu răspunde: «Am pescuit un roman.» Îi plăcea să meargă la vânătoare. Găzduiţi de un prea ospitalier forestier, în fostul Castel al baronilor Nalacy, cina vânătorească a fost o sărbătoare plină de voioşie. La clătitele ardeleneşti cu varză amfitrionul îl salută pe Sadoveanu, cu regretul că n-a împuşcat nimic, Conu Mihai amuzat replică: «am vânat privelişti.»” Gustare vânătorească cu slănină, pâine, ceapă, vin şi tăcere Geroge Sbârcea povesteşte în ale sale memorii cum l-a însoţit, alături de Emil Bucuţa, la o vânătoare de iepuri, într-o zi senină de toamnă, pe şesurile de sub castelul de pe dealul de lângă Reghin al Brâncoveneştilor, într-un colţ ferit de lume unde se vâna rar, iar peisajul vrăjea simţurile omeneşti. “Întâlnirăm un cioban, care moţăia pe-o tohoarcă de berbec. Nişte sticleţi rămaseră cuminţi pe o creangă de păr sălbatec, când am trecut pe lângă ei. Nu le era frică de armele de foc, poate pentru că nu le cunoşteau eficienţa. Când am făcut foc de vreascuri ca să prăjim slănina crestată, la care aveam o pâine rotundă, câteva cepe liliachii aduse de la Reghin şi-un clondir cu vin de Teaca, fericirea tuturor a fost fără margini. «Asta e bucuria vânătorului, nu tolba plină cu leşuri« – l-am auzit spunând pe Mihail Sadoveanu. «Poţi doborî o grămadă de vietăţi, dar fără popasul şi gustarea vânătorească se cheamă că n-ai fost la vânătoare, că nu te-ai pricopsit cu mare lucru.» Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când mă aflam în jurul lui, mi-a făcut impresia unui pisoi uriaş care torcea somnolând. Îşi rezerva adesea dreptul de a spune nimic. Era provocat să vorbească. Cred că trăia mereu cu o spaimă reală de publicitate în ce priveşte persoana sa, nu însă, şi în privinţa cărţilor proprii, unde intransigenţa aceasta se mai mlădia.” Ciocneau ţuicile; Sadovenu privea în gol, ascultând nimic “Sosisem la Cluj. În sala restaurantului New York ne aştepta un prânz de gală dat de intelectualii localnici. Oraşul lui Blaga şi Emil Isac ne răsfăţa. O masă imensă în formă de potcoavă. Flori cât o grădină. Ziarişti, profesori, artişti, cântăreţi, înconjurau trupa noastră. La masă ciocneau ţuicile campionii hazului: Cincinat Pavelescu, Păstorel Teodoreanu, George Topârceanu. Un taraf de ţigani maghiari revărsa o dulce mângâiere de arcuşuri. În mijlocul mesii, trona cu majestate Sadoveanu. Părea că nu priveşte pe nimeni, că nu ascultă nimic. Ionel Teodoreanu, între mine şi Blaga, ne strânge de braţ. «De când îl cunosc mă roade o întrebare: Cum se va fi comportat, cum i-o fi vorbit Sadoveanu fetei îndrăgite, la prima lui iubire? Sub un tei, sub un castan…» Blaga, cu vorba lui discretă: «Mi-l închipui sub un stejar pe o bancă, într-o grădină bătrână pe înnoptat. Va fi stat o oră două, poate mai mult cu mâna pe mâna fetei iubite. Şi a tăcut. Târziu de tot, când a început să cânte privighetoarea eternul tril de amar, el va fi ridicat mâna, cu glas de şoaptă, zice: «Auzi? Mergem şi noi la ospăţ? Bem un vin?»” (George Sbârcea “Cafeneaua cu poeţi şi amintiri”) În  aprilie 1926, a avut loc un “duel” ciudat. Combatanţi: Mihail Sadoveanu şi Octavian Goga. Doi munţi. Arma aleasă: cinci sticle de vin „Chablis”. Martori: unul singur: eu [Vintilă Russu Şirianu]. Terenul: un apartament în Hotelul „Athéné- Palace” din Bucureşti. (Vintilă Russu Şirianu, “Vinurile lor…”)

Ion Russu-Şirianu  născut la 22 iunie 1864, în Şiria-Arad, reprezentant de seamă pentru realizarea unităţii naţionale a românilor, coleg de condei cu Eminescu și I.L. Caragiale la Timpul și Tribuna, cum s-a mai spus,  nevoit să părăsească „Tribuna” a venit  la Arad, unde în anul 1897, cu sprijinul moral şi material al fruntaşilor români de aici, a înființat  „Tribuna poporului”, primul  număr a apărut  la data de 13 ianuarie 1897,  în  calitate de redactor responsabil va duce pe mai departe spiritul tribunist creat de unchiul său Ioan Slavici,  cu peste un deceniu în urmă.

Vreți să știți și despre Eminescu, Coșbuc, Panait Istrate?  Sfatul meu și a lui George Măndicescu, nu așteptați reeditarea, cei care trebuie să o facă se ocupă de manuscrisele și cărțile lor, intrați în anticariate sau treceți pe la chioșcurile specializate și cereți „Vinurile lor..”. de Vintilă Russu Șireanu.

Pentru conformitate,  Ion N. Oprea

18 octombrie 2016