Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Eugen Dorcescu : Un cuvânt despre poezia lui Ion Scorobete

Eugen Dorcescu : Un cuvânt despre poezia lui Ion Scorobete

Poezia timişoreanului Ion Scorobete (poet şi prozator de talent,  despre care, din păcate, s-a scris şi se scrie mai puţin decât ar merita), aşa cum ni se înfăţişează ea în recentul volum bilingv (română – greacă)*, se caracterizează printr-o pronunţată coloratură intelectuală, fapt ce nu impietează, ci dimpotrivă, asupra performanţei estetice. Un lirism rece, distant, aristocratic, foarte original, ce comunică prin enunţuri controlate sever de intelect, evitând, programatic, pare-se, orice sentimentalisme  şi orice brutalităţi. Ea nu este nici descriptivă, nici confesivă, nici afectiv-sentimentală, ci contemplativă, reflexivă şi interpretativă. Pe scurt: o poezie ce cultivă emoţia rece a ideii:

Învârtit de lucruri pe degete

mă pierd în viaţa lor

în viaţa celorlalţi

în consumul acesta maşinal

care mă ingerează subit

într-un vârtej calm mă citeşte

sub auspiciile nopţii de mai

din preambulul gândului

care nu s-a rotunjit

Doar o lumină discretă

între ochii mei şi perpendiculara mişcării…

(Noapte de mai)

Suprarealism sui-generis, aşadar, cum prea bine se vede, supravegheat, temperat, strunit. În enunţul sensibil, intervine, pretutindeni, la momentul şi la locul potrivit, săgeata unui gând (a unui concept?), care, ca un duş îngheţat, domoleşte, surdinizează, dar, din fericire, nu ucide pasiunea:

…cât de rece în stil

e sfera sentimentelor libere…

(Scrisoare)

Or, poezia lui Ion Scorobete explorează exact această zonă ambiguă, situată între tulburarea lăuntrică şi gândul ordonator, între afect şi inteligenţă, între elan şi scepticismul amărăciunii discrete, decente:

Închid ochii şi aud apa cum străpunge

andezitul bolţii

un murmur acid îmi umblă

la şuruburi şi rotulă

o noapte artificială lasă aerul

să treacă prin obstacolul

pentru care preget

e vineri după-amiază

şi destul de frig

când nimeni nu e decis

să iasă din această strânsoare ferită

cu mici adaosuri

(Tunel)

Eul, inteligent şi iscoditor, doritor să dezlege enigma existenţei  proprii, traversează, în căutarea de sine, câteva etape, decelabile la o lectură atentă, dar funcţionând, în genere, îngemănate în text. Contemplarea, mai întâi, ce  se densifică în meditaţie, apoi meditaţia însăşi,  încununată, în cele din urmă, de interpretarea lirică a datelor aparenţei (ale realităţii?):

Înlăuntrul timpului cad frunze

în moarte clinică

pe fâşia dintre noapte şi zi

vântul interpretează partitura

rece la o tastatură

dezacordată

prin partea opusă a malului

caut leac unui acces

de tuse neconvenţională

în preajma tufelor

cu orizontul de aşteptare răpus…

(Toamnă)

Periplul gnoseologiei artistice se încheie cu axioma axiomelor: fenomenele lumii materiale sunt nu doar impermanente, ci cvasi-iluzorii, blocul lor e casabil, fragmentat, totul, în lumea tangibilă, se destramă şi piere:

Lucrul care mă pofteşte prin toate

ferestrele

spiritului să-i dau de capăt

investeşte în mine

vitalitatea unei ploi

mă înrobeşte atâta dragoste

de neuroni

îmi pune capul pe butuc

îşi ia asupră-şi trăsăturile efemere

slăbiciunile

iluziile nedigerate

Astfel beau cu plăcerea

oferită ochiului

cum se destramă întregul niciodată

întruchipat

(Emoţie)

La limită, nu există dihotomii, nu există contrarii, ci doar Iluzia, Maya, impasibilă, dominatoare, de neocolit, vag dispreţuitoare:

…este o lungă reciprocitate a

adevărului cu vidul pentru

compoziţia neautentică

din ecuaţia în recuperare

cum o aşez în poem drept tavă pentru

seminţele germinate

între durerea bucuriei şi lumina

întunericului

(Germinaţie)

Entropia universală e sesizabilă, cu deosebire, în peisaj (privit, contemplat şi, deopotrivă, halucinat: Toamnă, Album) sau în edificiile erodate de vreme şi vremuri (Castelul ondulatoriu). Astfel este elaborat “tratatul despre nimic” (Sociologie), astfel se întemeiază “ştiinţa nimicniciei” (Investiţie).

La acest  palier, intervin, salvator, limbajul, arta, mecanismele comunicării, mesajul, încercând să îmblânzească cerbicia referentului, să depăşească hiatusul dintre lume şi grai. Poetul simte că realitatea ultimă e non-comunicabilă şi că, tranzitoriu, pentru a ne putea acomoda, convenţional, cu ea, trebuie să recurgem la simbolismul cuvintelor:

Alerg printre cuvinte deloc lejer

împrejurul unei realităţi

înfiorător de tenace…

(Comunicare)

Ceea ce impresionează, însă, şi dă o notă cu totul aparte acestui discurs, ceea ce se opune, suprasegmental, entropiei este rigoarea tonalităţii. Fermitatea ei. Celor două li se alătură precizia geometrică a tectonicii, toate aceste mecanisme generând misterul unei forme, grea de conţinut, ce-şi păzeşte, cu străşnicie, chiar conţinutul. Sensul nu e nici devoalat, nici sugerat, ci oferit odată cu prea-plinul formei. De aici, imboldul de a relua lectura, semn indubitabil al complexităţii, al profunzimii, al valorii.

N-ar fi exclus ca exegeza operei lui Ion Scorobete abia să înceapă. „Pro captu lectoris, habent sua fata libelli” (Terentianus Maurus).

___________

* Ion Scorobete, Exerciţii de singurătate, Ασκήσεις της Μοναξιάς, Amanda Edit, Bucureşti, 2016.

 

Timişoara, noiembrie 2016