Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » VAVILA POPOVICI: Despre LOGICĂ

VAVILA POPOVICI: Despre LOGICĂ

Țipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica.” – Octavian Paler

   Prin logică se înțelege folosirea rațiunii în realizarea anumitor activități. A fost definită de filozoful și omul politic englez John Locke (1632-1704) ca fiind anatomia gândirii. ,,A face logică înseamnă a face un act intelectual aristotelic”, scria matematicianul, logicianul Anton Dumitru (1905-1992), în „Istoria logicii”. Logica a fost studiată din antichitate de către numeroase civilizații – India, China, Persia și Grecia. În Europa a fost răspândită ca disciplină a lui Aristotel (384 î.H.-322 î. H.), unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, care i-a acordat un loc esențial în filozofie. El a dezvăluit legile necesare ale gândirii, independente de voința și de dorința oamenilor și a căror respectare este obligatorie în procesul demonstrației, în procesul dovedirii adevărului. Conform gândirii lui, adevărul este concordanța dintre gândire și realitate; falsul dimpotrivă, apare atunci când realitatea se reflectă în gândire deformat, greșit.

   Atât pentru Aristotel cât și pentru înainte-mergătorii săi – Socrate și Platon – scopul ultim al filozofiei era cunoașterea a ceea ce este general în indi­vidual, cu alte cuvinte explicarea fenomenelor empirice în natură și viață, prin determinarea formelor și legilor ce guvernează aceste fenomene. Socrate afirma că fiecărui lucru îi corespunde un concept sau noțiune, Platon alătura și Ideea. Aristotel, spirit realist, era convins că aceste legi nu pot fi descoperite decât prin rațiune și punea întrebările: Cum trebuie gândită exis­tența? Ce se numește substanță? și răspundea:. „Existența nu este o materie, fiindcă dacă ar fi așa, nu s-ar putea niciodată explica spiri­tualul, și nici ceva general – ca la Platon –, ci ea este lucrul singular determinat prin ceea ce este general”. Aristotel critica la Platon mai ales cunoașterea intuitivă și evoluția dialectică a acesteia, și accentua observarea legilor generale de care trebuie să țină cont gândirea, dacă vrea să descopere adevărul. Așa a devenit Aristotel întemeietorul logicii ca o disciplină filozofică independentă, universalizată apoi, care s-a născut în democrația greacă, favorizată fiind de disputele filozofice și dezbaterile politice din acea vreme.

   Scopul urmărit de Aristotel a fost să arate în ce mod se poate obține o gândire corectă, pentru a putea fundamenta o metodă de argumentare, de aceea lucrarea sa „Analitica primă” a fost cunoscută și sub denumirea de „Silogistica lui Aristotel”, fiind considerată o operă genială. Intelectul nu poate recunoaște ca fiind absolut corect decât principiile deduse din premise, de aceea, după Aristotel, gândirea nu poate fi decât deductivă: „Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”, adică – un lanț de argumente. Această deducție se numește raționament sau silogism, iar teoria silogismelor reprezintă cea mai importantă parte a logicii aristotelice, fiecare silogism fiind constituit din premise, adică judecăți care sunt rapoarte între un subiect și predicat, un raport între două noțiuni. Deci, noțiunea, judecata și silogismul sunt elementele logicii. Din unirea conceptelor (noțiunilor) se formează judecăți, judecata fiind legarea a doua noțiuni cu ajutorul copulei „este”. Fiecare judecată poate fi: generală ori particulară, ori nedeterminată, depinzând de mulțimea obiectelor ce aparțin unei noțiuni despre care se vorbește; poate fi afirmativă, sau negativă, sau limitativă; sau adevăr absolut, sau exprimă un fapt real, sau este îndoielnică, nesigură. Și exemplifica judecata: „toți oamenii sunt muritori este generală, afirmativă, exprimă un fapt real”.

   Teoria aceasta despre silogisme este fundamentată pe principiul: ceea ce are valabilitate pentru întreg, are valabilitate și pentru părțile acestuia. Aristotel a tratat problema așa de bine, încât „Kant chiar a afirmat că, de la Aristotel, logica n-a făcut nici un progres și nici nu avea nevoie să facă”, spunea filozoful, logicianul, profesorul Nae Ionescu (1890-1940) în primul său curs de logică intitulat „Obiectul și metoda logicii”. Logica aristotelică a fost ca un studiu introductiv pentru o altă disciplină, cea a metafizicii. Ideile au fost dezvoltate de Nae Ionescu în cursurile lui de logică pe care le-a ținut pe lângă catedra profesorului Rădulescu-Motru, în calitate de asistent, suplinitor, conferențiar și în ultimii ani ca profesor, el fiind un logician cu preocupări metafizice. Punând întrebarea: „Ce se întâmplă în logică?”, tot el, Nae Ionescu, răspunde: „În logică am un material. Acesta este gândirea omenească formulată […] Știți că sunt oameni cu care nu vă puteți înțelege. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că procesul de gândire se produce în el, în fața aceleași realități, altfel. Este o foarte mare elasticitate în conceptul acestei gândiri.[…] Eu mă pot înțelege cu cineva pentru că fac aceleași raționamente, am același mecanism de gândire, dar mă pot înțelege chiar dacă n-am nimic comun cu el.[…] A te înțelege cu cineva nu înseamnă întotdeauna a fi la fel cu celălalt; se poate ca înțelegerea să fie o înțelegere exterioară. Ce înseamnă logică? E știința gândirii omenești formulate. A cărei gândiri omenești? A noastră. […] Gândirea e ceva care se schimbă după timp și loc, și, când fac logică, cercetez gândirea omenească formulată, fac știința gândirii mele, care e a gândirii noastre, nu a gândirii omenești. Iată ce înseamnă logica”.

   Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) de care am amintit, punea un deosebit accent pe rațiune, simțurile ocupând un loc secundar și totul reducându-se la „omnipotența” umană. El afirma că orice lucru al naturii acționează după legi, ca atare doar o ființă rațională poate acționa conform reprezentării legilor, de unde rezultă că ea are o voință. Dar, trebuie să adăugăm că, în mod – tot rațional – este imposibil să existe legi sau maxime de orice natură, în spatele cărora să nu existe o persoană care să le emită. Creatorul se descoperă omului în primul rând prin creația Sa rațională, Dumnezeul creștinismului fiind și un Dumnezeu al rațiunii. Legile naturii coexistă cu voința și scopul Dumnezeului revelat. Kant postulează „ființa supremă”, „binele suprem”, ancorate puternic de necesitatea morală, datorie și legi omenești. Dar noțiunea de Bine Suprem nu poate să înlocuiască pe Dumnezeul cel adevărat. Dumnezeul lui Kant este doar un dumnezeu al moralei. Și pentru că umanitatea a recunoscut întotdeauna că există ceva dincolo de ea, ceva superior ei, Dumnezeu, zei, sau puteri impersonale, a admite existența acestei inteligențe supreme, este și rațional și sentimental, este un lucru legat de datoria conștiinței noastre – fărâmă din Marea Conștiință –, este „ glasul lui Dumnezeu în om”, este „judecătorul nemituit” – nouă dăruit.

   Théodule-Armand Ribot (1839 şi 1916), cel considerat părintele psihologiei științifice franceze, s-a făcut cunoscut, în special, cu studiile asupra psihologiei sentimentelor. În lucrarea sa „Logica sentimentelor” demonstrează existența la om a unei logici de o cu totul altă structură decât logica rațională, și pe care o numește logică sentimentală. Între logica rațională și logica sentimentelor nu există o ruptură, în pofida diferențelor lor structurale și funcționale, deoarece amândouă sunt produse ale naturii umane și au o utilitate comună. Diferențierea constă, în opinia autorului, doar datorită procesului lent, desfășurat istoric: „Logica sentimentelor este determinată de natura subiectivă a celui care își propune să stabilească, pentru el însuși și pentru alții, o opinie, o credință”. Logica rațională, spune el, nu se poate extinde la întregul domeniu al cunoașterii și acțiunii, mai mult, omul manifestă o trebuință vitală, irezistibilă de a cunoaște anumite lucruri inaccesibile rațiunii și care intră în sfera emoționalului. Stoicii greci defineau afectul (reacția emoțională) drept o excitare a sufletului nerațional, sau un instinct atotputernic; afecțiunile nefiind judecăți, dar rezultând din acestea erau definite ca dispoziții ale sufletului, precum tristețea, melancolia, entuziasmul etc. Mai târziu, medicul, psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) distinge sentimentul de afect cu toate că „trecerea sentimentului în afect este fluidă, căci orice sentiment, când atinge o anume intensitate, declanșează inervații corporale și se transformă în afect”. Poate așa vom înțelege cugetarea scriitorului, politicianului român Octavian Paler (1926-2007) care a susținut că omul țipă când logica nu-l mai poate apăra, când sentimentele se fluidifică, iată, devenind afecte, și îl vom înțelege și pe filozoful, scriitorul Emil Cioran (1911-1995) care sfătuia: „Dacă ținem la un minimum de echilibru, să ne încredințăm strigătului, să nu pierdem nici un prilej de a urla”. Defularea sufletului, cred că, trebuie făcută în mod controlat, de rațiune. Rațiunea trebuie să dea o mână de ajutor afectului și astfel se dovedește valabilitatea celor afirmate de Ribot, cum că între rațiune și afect, nu există o ruptură, și nici nu vom asista la distrugeri – materiale sau sufletești.

   Ribot a definit și descris mai multe tipuri de raționament afectiv: pasional, inconștient, imaginativ, justificativ și mixt. Ca raționament imaginativ exemplifica raționamentul emoțional, cel propriu credinței și care a avut și are în continuare, un rol în istoria individuală și colectivă a umanității. De asemenea exemplifica raționamentul de consolare, el fiind o încercare de restituire a cantității de viață și de energie pierdute, de punere în valoare a unor stări din trecut sau din viitor capabile să compenseze prezentul, întrucât „nu putem găsi consolarea decât în amintirile plăcute ale unui tip revolut sau în acea construcție imaginară, proiectată în viitor, pe care o numim speranță”. Concluzionând, autorul scrie: „logica sentimentelor găsindu-se în natura noastră afectivă și activă, nu va dispărea decât atunci când omul ar putea deveni o ființă exclusiv intelectuală”. Putem fi de acord cu această prezumție? Nu cred! Cred că omul intelectual nu poate fi văduvit de logica sentimentelor, ea înfrumusețează ființa, și dacă, prin absurd, s-ar întâmpla acest fapt, omul, oare nu se va putea numi brută? Istoricul, politicianul, criticul literar român Nicolae Iorga (1871-1940) spunea că „este o logică a inimii, foarte grea, care n-a fost scrisă…”.

   Astăzi Logica este folosită în filozofie, matematică și informatică și este necesară în rezolvarea problemelor vieții noastre, întrucât ceea ce formează temeiul cunoașterii este trăirea directă a realității – experiența. Dar, această trăire este individuală și, de multe ori necomunicabilă. Pentru a fi împărtășită, ea trebuie rostită ca o știință care stabilește condițiile corectitudinii gândirii, a formelor și legilor generale ale unei raționări juste. Este împărțită în trei ramuri mari: logica clasică (formal filozofică), logica matematică (simbolică, numită și logistică) și logica dialectică. Logica clasică studiază noțiunea, judecata ca raport între noțiuni, și raționamentul – ca raport între judecăți, Aristotel, după cum am spus, fiind întemeietorul logicii clasice, descoperitorul silogismului și al doctrinei despre silogism – silogistică.

   Logica clasică și logica matematică expun formele și legile gândiri concrete în momentul relativei lor stabilități, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mișcării și dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea logica clasică și logica matematică se consideră a fi subordonate, prin natura lor, logicii dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în general, este relativă față de caracterul absolut al mișcării. Logica matematică s-a născut în sec. al XIX-lea odată cu dezvoltarea matematicii și a avut și are diverse aplicații. Într-un articol al unui ziar din anul 2009 se menționează că Spiritul analitic blochează simțul realității”, atribuind acest defect matematicienilor, și astfel „se caută oameni perfecți, instituții perfecte, legi perfecte, judecăți fără cusur” și întrucât majoritatea populației nu are suficiente cunoștințe politice, juridice sau economice, omul de rând trebuie să considere că deciziile pe care responsabilii din domeniu le iau sunt corecte, totul bazându-se pe încredere: „Arta politicii este arta de a lua decizii, raționale sau nu, și a le justifica astfel încât populația să aibă încredere în acele decizii. Dacă deciziile nu contravin bunului simț, politicienii, în general, reușesc să justifice orice, chiar și deciziile ilogice care se plătesc mai târziu”. Poetul român Mihai Eminescu (1850-1889) semnala: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”. Când deciziile politicianului sfidează bunul simț, înseamnă că ele sunt ilogice, complicate, greu de explicat și omul politic are nevoie de talent ca să-și impună punctul de vedere în fața opiniei publice, pentru a fi credibil. Se spune că masele pot fi mințite, manipulate, dar oamenii curând își dau seama, își schimbă opiniile, protestează și politicianului nu i se mai oferă încredere. Poate interveni presa cu explicații, analize care pot elucida o problemă expusă incorect, sau pot chiar să dărâme o hotărâre corectă. Se mai întâmplă ca politicianul să convingă presa de un neadevăr, sau s-o corupă și astfel el să devină credibil, chiar în pofida bunului simț. Această situația poate dura un timp, după care adevărul iese, uneori dureros, la suprafață. De aceea, jurnaliștilor li se cere să vadă bine, să judece profund, să slujească corectitudinea și să exprime cu fermitate adevărul.

   Dacă logica s-a născut în vremurile de demult, putem spune că ea a renăscut în secolul XX, când cuvântul „democrație” a ajuns să fie unul din cele mai populare cuvinte ale tuturor popoarelor și politicienilor din lumea întreagă, și despre care omul politic britanic Winston Churchill (1874-1965) spunea: „Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea l-a inventat până acum”. Am depășit cu mult vremea când Bismarck – cancelarul german – „se hrănea” cu expresia-i favorită: „Forța merge înaintea dreptului”, adică argumentul celui mai puternic este întotdeauna cel mai bun, convinși fiind că „dreptatea celui mai puternic poate fi și cea mai puternică nedreptate”. Lumea civilizată a ales forța argumentelor și nu barbaria – comportamentul care dovedește lipsa de respect și ura fața de comportamentul civilizat. Important este că viața noastră în democrație se desfășoară sub semnul alegerilor, care, deși libere, presupun în prealabil dialoguri, dezbateri, argumentări logice, dar și argumentări de natură afectivă, care, în cele din urmă îmbrățișează adevărul.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord