Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Ing. Martha Eșanu, redactorul-șef al revistei Prietenia, Iași: DECANIADA ANTOLOGIILOR-VIS ÎMPLINIT de ION N. OPREA, Câteva gânduri despre cărţile cenaclului, spicuite din postfeţe, în cartea de față – Postfață la volum –

Ing. Martha Eșanu, redactorul-șef al revistei Prietenia, Iași: DECANIADA ANTOLOGIILOR-VIS ÎMPLINIT de ION N. OPREA, Câteva gânduri despre cărţile cenaclului, spicuite din postfeţe, în cartea de față – Postfață la volum –

La Editura PIM, iași, 2016, a fost publicat recent volumul Decaniada antologiilor-vis împlinit de Ion N. Optrea, o sinteza referitoare la primele zece cărți din seria poezie și proză scurtă, cu participarea de autori, circa 50.

 O carte este un semn, un semn al celor ce se duc pentru cei ce vin din urmă. Un astfel de semn a dorit creatorul „Cenaclului la distanţă”, domnul Ion N. Oprea, să lase posterităţii ca un semn de dăruire, iubire şi respect pentru semeni.

Prima carte-cenaclu, la care trio-ul Ion N. Oprea, Ana Dumitrescu, Constantin Huşanu, m-a antrenat, a fost una cu o temă amplă şi foarte generoasă: prietenia.

Acest trio fără de pereche de altfel, s-a sudat în timp tot pe bază de prietenie, o prietenie de poveste care s-a perpetuat şi printre membrii cenaclului, care cu fiecare nouă carte se simt tot mai aproape şi devin mai sudaţi sufleteşte.

Despre prietenie s-au spus, în decursul timpurilor, mii şi mii de cuvinte, s-au scris mii şi mii de pagini şi mai este loc pentru multe, foarte multe încă nespuse şi nescrise…

Prietenia este lucrul cel mai greu de explicat. Ea nu face obiectul vreunei discipline din aria curriculară a învăţământului preuniversitar şi deci nu se învaţă la şcoală. Şi totuşi spiritul prieteniei este imprimat prin educaţia de acasă, dată de părinţi sau apoi prin cea “inoculată” instinctiv şi nu prin programă şcolară de către educatori, învăţători şi profesori. Dacă însă n-ai învăţat ce înseamnă prietenia, înseamnă că nu ai învăţat nimic în viaţă. Prietenia presupune armonioase relaţii interumane care conduc la o comuniune de idei şi fapte.

Acum, când “cartea-cenaclu” a împlinit deja 10 numere, ne dăm seama că de o astfel de comuniune este vorba şi-n acţiunea pornită de scriitorul Ion N. Oprea, “patriarhul pentru care creaţia nu are vârstă” şi susţinută de colaboratorii săi apropiaţi.Tematica diversă,  propusă de ei, prezintă un interes deosebit astăzi, în societatea românească bulversată de neprietenie, ură şi vulgarităţi.

Fiecare dintre autorii volumelor-antologie au, în mod firesc, un anumit mod personal de abordare al subiectului propus şi de interpretare a lui, dar firul conducător este legat desigur, de acest subiect şi în filele care se adună sunt scrieri alcătuite cu har şi cu gând bun care vor traversa timpul şi vor dăinui.

Acum, la “DECANIADA ANTOLOGIILOR”cartea-cenaclu a ajuns la ceas de bilanţ şi se cuvin aprecieri şi vorbe de recunoştinţă pentru iniţiatorii ei.

Dragul de carte a lui Ion N. Oprea, INO, pentru prieteni, coordonatorul proiectului “CARTEA, ca CENACLU”, dăruirea sa pentru cuvântul scris şi curiozitatea mereu crescândă pentru citirea lui, vin de mult, din anii copilăriei în casa părintească din Priponeştii Tutovei. Iată ce mărturiseşte INO, referitor la aceasta, în paginile intitulate “Aş vrea să spun ceva…”: “Am iubit cartea, am îndrăgit-o şi am căutat-o de când nu o aveam, că părinţii puţin ştiutori de carte scrisă nu aveau bibliotecă, la noi acasă. Circula cartea vorbă-vorbă iar… la clacă iarna erau momente când literatura zbura de la unul la altul, printre culegătorii ei numărându-ne şi noi copiii…care am reţinut câte ceva.

Mai apoi, la şcoală, am înţeles că cenaclu de răspândire a ceea ce scriseseră Ion Creangă sau Mihai Eminescu, Petre Ispirescu sau Calistrat Hogaş, om de prin părţile noastre, era şi portul spuselor lor de la unul la altul. Citeşte tu, îmi dai cartea şi mie, iar eu o dau mai departe…”

Când a promovat la liceu, INO a întâlnit adevăratul Cenaclu literar la Biblioteca Stroe Belloescu din Bârlad, unde îşi desfăşura întâlnirile de lucru Cenaclul literar „Al.Vlahuţă”, cenaclu la care a fost nelipsit pe toată perioada şcolii.

Pentru acest profesionist de excepţie, intelectual prin vocaţie, cartea a fost “dragoste la prima vedere” şi a rămas, până astăzi, pasiunea vieţii. Această pasiune l-a condus spre iniţierea şi coordonarea proiectului ce a ajuns astăzi la cea de-a zecea carte tipărită, proiect ce se evidenţiază prin două valenţe importante: culturală şi educativă.

Astăzi, când, din păcate, cultura nu mai reprezintă o valoare, valenţa educativă a proiectului este foarte importantă.

Noianul de cărţi pe care INO le-a publicat până acum şi care îi asigură, domniei–sale, împreună cu colaboratorii apropiaţi, şi aici îi nominalizez, iarăși, la loc de cinste, pe profesoara Ana Dumitrescu şi pe Constantin Huşanu, tehnoredactorul cărţii, un întreg “colan” format din stropi de veşnicie şi… desigur şiragul va mai creşte mult prin alăturarea viitoarelor volume ce stau să vadă lumina tiparului curând, curând….

Dacă ai un prieten, spune-i că îi vrei doar binele, că este preţios în ochii tăi. Dar mai presus de toate spune-i că poate conta oricând pe tine. Aceasta consider eu că este, de fapt, esenţa adevăratei prietenii şi în acest context toţi cei prezenţi în filele cărţii–cenaclu “Cu Prieteni, despre Prietenie” au răspuns DA şi la următoarele invitaţii ale scriitorului Ion N. Oprea, către “esenţă şi transcendenţă”, către cuvântul scris ce îmbogăţeşte patrimoniul editorial prin acte de cultură adevărată ce vor dăinui vremurilor şi vremii…Ei îşi îndeplinesc astfel, aşa cum spunea scriitorul H. Ibsen, “prima datorie a omului şi anume aceea de a fi el însuşi”.

„Darul vieţii: DRAGOSTEA” este al patrulea volum coordonat şi realizat de jurnalistul Ion N.Oprea în seria antologie de proză scurtă, serie reprezentând un “buchet”ce înmănunchiază scrieri pe teme anterior propuse şi agreate de toţi cei ale căror lucrări literare se regăsesc între coperţile acestor “volume-cenaclu”. Apărut la Editura PIM Iaşi, în anul 2014, volumul cuprinde, aşa cum de altfel ne şi precizează coordonatorul său în prefaţa ce poartă titlul “Colegială”, o mare diversitate de specii literare: eseuri, reportaje, interviuri, recenzii, descrieri narative bazate pe fapte reale sau imaginare, poezii, toate ilustrând DRAGOSTEA, cel mai mare dar al vieţii.

Parafrazându-l pe istoricul Adrian Cioroianu care ne îndeamnă mereu să nu uităm că “istoria rămâne cea mai frumoasă poveste” putem afirma că şi dragostea este cea mai frumoasă poveste, o poveste începută chiar de la naştere căci “din iubire ne-am născut” şi continuată pe tot parcursul vieţii în multiple forme de manifestare: dragostea faţă de părinţi şi copii, faţă de profesori, faţă de natură, faţă de cei care ne sunt aproape zi de zi şi pas cu pas pe întortocheatele cărări ale vieţii, dragostea faţă de Creatorul divin şi de credinţa strămoşească, dragostea de neam, ţară şi limbă, dragostea faţă de un suflet pereche, dragostea ca fundament al vieţii de familie, dragostea ca fir conducător al filmului vieţii fiecăruia dintre noi…În contextul general al conştientizării efemerităţii existenţei umane şi implicit al sentimentelor ce o însoţesc, Gabriel Garcia Marquez ne mărturiseşte că „ar trăi mereu îndrăgostit de dragoste” şi „nu ar lăsa să treacă nici o zi fără a spune celor dragi că îi iubeşte” în dorinţa de a demonstra oamenilor că „îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc, când nu mai iubesc…”

Despre dragoste, iubire şi amor ne vorbeşte scriitorul Vasile Filip în paginile intitulate „Despre dragoste – la timpul prezent”exprimându-şi, în frumoase şi pilduitoare cuvinte, credinţa că „Această triadă mai şade, încă, la temelia lumii şi ea nu impune nici graniţe nici discriminări. Singura regulă, dată de substanţa sentimentului, adică a purităţii lui, evidenţiază faptul că aşa cum tinereţea nu e cuvântul celor care o au, tot aşa bătrâneţea nu este un handicap; ea este o stare, nu o povară, chiar dacă unii şi alţii o socot astfel”

Cunoscutul publicist Ion N. Oprea, a adunat, în jurul tematicii propuse, autori de vârste, profesii şi preocupări diverse dar care au în comun dragostea pentru cuvântul scris, ceea ce constituie cea mai autentică şi palpabilă dovadă că „omul se poate dărui creaţiei de la tinereţe până la adânci bătrâneţi, cu respectul anilor pe care i-a parcurs în viaţă”.

Maestrul Radu Beligan afirma, la aniversarea a 95 de ani de viaţă: „Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic, să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte…iubiţi ce vreţi, dar iubiţi!”

De-a lungul vieţii florile cele mai frumoase, flori perene sunt dragostea, iertarea, speranţa, răbdarea, aprecierea şi bunătatea…Ele trebuiesc oferite zilnic, mereu şi mereu, prin ele ne îmbogăţim continuu şi îi îmbogăţim şi pe cei apropiaţi nouă.

Urmărind viaţa omului în paralel cu învăţătura creştină, Marian Malciu spune că putem lesne observa că firul comun îl constituie dragostea. În paginile intitulate „Darul iubirii” autorul ne arată că „esenţa vieţii şi a legii creştine este dragostea; toţi purtăm în sufletul nostru o dorinţă imensă de iubire şi asta pentru că încă de la naştere primim în dar iubire”.

„Despre dragoste” îşi intitulează doctorul Aurel Constantin Panfil paginile incluse în acest volum subliniind că deşi suntem extrem de diferiţi unii de alţii totuşi în străfundul sufletelor noastre există dragoste sub nenumărate forme dar dorinţa omului de a iubi şi de a fi iubit nu se poate împlini dacă nu respectăm dictonul lui Seneca: „Si vis amari, ama – Dacă vrei să fii iubit, iubeşte”

Cuvintele unui cunoscut cântec ne confirmă ceea ce ştim deja toţi cei trecuţi prin dureroase experienţe de viaţă şi în special prin pierderea celor dragi: ”De singurătate n-ai să găseşti un om prea fericit…De singurătate grea e noaptea, grele-s zilele…”

Poetul şi prozatorul Ioan Grămadă din Câmpulung Moldovenesc se referă la dragoste ca elixir al vieţii subliniind că acestui minunat sentiment îi datorează cele mai frumoase momente ale vieţii pe care le-a trăit şi le trăieşte cu toată intensitatea.

Amintindu-şi de cartea “Trandafirii negri” a scriitorului arab I.Djamel, carte citită cu mulţi ani în urmă, Ioan Grămadă ne redă următoarele rânduri ce conţin mult adevăr: „Cine crede că poate să găsească totul perfect în dragoste, nu va avea parte de o dragoste adevărată niciodată”

„Dragostea este o bibliotecă de sentimente” spune scriitorul Radu Cârneci şi din această bibliotecă nu poate lipsi sentimentul iubirii faţă de locurile natale, faţă de locurile de obârşie şi faţă de prietenii din copilărie. În paginile ce poartă titlul „Câţi au norocul să o întâlnească?” doamna doctor Teona Scopos defineşte succint dragostea şi vorbeşte despre întâlnirea providenţială cu-n suflet pereche, cu jumătatea sufletului: ”Dragostea înseamnă încredere şi respect, puterea de a înţelege viaţa cu tot ce înseamnă ea, cu frumos şi urât, cu bune şi rele, recunoscând în partener calităţi şi defecte, ajutându-l şi sprijinindu-l necondiţionat.

Când destinul îţi scoate în cale jumătatea fiinţei şi sufletului, eşti binecuvântat. Devii mai bun, mai înţelept, mai profund. Găseşti în miezul tău de om puteri şi trăiri nebănuite. Prezenţa celuilalt te înnobilează. Te simţi cu rost sub soare. Munceşti cu tragere de inimă, respiri mai viu, te hrăneşti cu propriile trăiri, te încarci cu speranţe de bine şi mai bine, te simţi OM normal şi împlinit”. Despre iubirea faţă de Dumnezeu, doctoriţa poetă afirmă: ”Indiferent pe ce tărâm ne naştem, sub ce credinţă sau obiceiuri, prezenţa lui DUMNEZEU în suflet înnobilează. DUMNEZEU ne-a dat tuturor minte şi suflet. Depinde de noi cum ştim să înţelegem asta. Şi nu frica de DUMNEZEU trebuie să înfrângă în noi răul, ci dragostea faţă de EL. Prezenţa LUI să ne lumineze mintea şi să ne încălzească inima pentru o viaţă în cinste. Recunoaştem sau nu, nimic nu există fără DUMNEZEU. Există în noi şi în afara noastră, călăuzindu-ne, veghindu-ne, ocrotindu-ne. Trebuie să putem înţelege şi simţi asta. Dragostea de DUMNEZEU, dragostea de frumos şi cinstit, încrederea în propriul miez, ne călăuzesc paşii prin destin. Dragostea este o binecuvântare pentru a nu ne simţi singuri niciodată, pentru a ne înţelege rostul pe pământ şi soarta hărăzită fiecăruia dintre noi.”

“Dragostea… Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor”- spun înţelepte vorbe din popor.

Cu trecerea anilor “înţelepţindu-ne” ne dăm seama că “nu contează cu adevărat ce bogăţii sau valori materiale am avut în viaţă ci persoana care ne-a fost alături la trecerea noastră prin viaţă”.

În legătură cu subiectul acestui volum rememorându-mi etapele vieţii cu imensul regret că “jumătatea sufletului”nu-mi mai este alături pot afirma cu deplină convingere că m-am bucurat de multă preţuire şi iubire, uneori poate chiar mai multă decât meritam, din partea celui pe care destinul mi l-a hărăzit să-mi fie alături de-a lungul celor peste 38 de ani de căsnicie, de viaţă împreună la bine şi la greu, în adevărată dragoste îngemănată cu înţelegere şi prietenie.

Citându-l pe Victor Hugo pot spune că cea mai mare bucurie a vieţii este să fii convins că eşti iubit şi să dărui, la rândul tău iubire. Iubesc oamenii de la care am ce învăţa, oamenii calzi, buni care şi-au păstrat sufletul tandru de copil, care au o frumuseţe interioară deosebită ce-i face să merite cu adevărat să fie preţuiţi şi iubiţi.

Am găsit în spaţiul virtual nişte cuvinte care ar trebui să ne dea de gândit tuturor referitor la modul cum ne trăim clipele vieţii: „Uităm să trăim pentru că suntem prea ocupaţi să existăm. Uităm să fim veseli pentru că îi lăsăm pe alţii să ne indispună. Uităm să fim fericiţi cu ceea ce avem pentru că suntem prea concentraţi pe ceea ce nu avem. Uităm să râdem cu poftă, să plângem de bucurie, să spunem „mulţumesc”, „te rog”, „iartă-mă”, „te iubesc”…Uităm să legăm prietenii şi să le menţinem. Uităm să zâmbim, să privim cu duioşie, să mângâiem, să îmbrăţişăm…Uităm să iertăm, uităm să iubim.”

Iar mesajul transmis este edificator: „ Dacă poţi să-ţi trăieşti viaţa cu iubire, bucurie şi umor atunci ai învins. Iubeşte oamenii dragi înainte de a-i pierde. Ai o singură viaţă. Iubeşte-o în timp ce o trăieşti!”

Parcurgând filele volumului „Darul vieţii: DRAGOSTEA” am apreciat rândurile scrise de toţi cei ce şi-au adus contribuţia la alcătuirea lui. În bună parte gândurile mele au rezonat cu cele ale multora dintre ei. Apreciez în mod deosebit strădaniile coordonatorului acestei serii de antologii pe temă dată, de volume-cenaclu şi totodată roadele eforturilor sale şi sunt în acelaşi gând cu scriitorul Vasile Filip care mărturiseşte în această privinţă: “Domnule, dar omul acesta (I.N.O. cum îi spun prietenii) chiar nu mai are astâmpăr?! Una-două, mai scorneşte şi mai găseşte câte ceva de făcut şi de scris…Brava lui! Hai să punem şi noi umărul, că merită!” Viaţa omului, oricât de multe zile sau decenii numără, ea pare tot doar o secundă faţă de nesfârşita eternitate….

Fiecare viaţă ascunde în interiorul ei şi bune şi rele, şi bucurii şi necazuri, şi succese şi eşecuri pentru că altfel nu am putea fi echilibraţi dacă nu am trece prin toate.

Adevărata ştiinţă a vieţii constă în a trăi clipa, în a profita la maxim de ziua prezentă, de Azi. Şi aceasta pentru că Ieri e deja doar un vis iar Mâine o viziune ce include în ea speranţe, multe speranţe…

Terţetul vis-viaţă-viziune compune efemera noastră trecere pământească…

Noua carte-cenaclu, pornită dintr-un vis al echipei de realizatori mobilizată şi coordonată de împătimitul jurnalist Ion N. Oprea, adună între file vise, pasiuni, trăiri, speranţe din realitatea existenţei diurne a multora dintre „cenacliştii la distanţă” grupaţi acum în jurul sintagmei „Viaţă, viaţă…”

Adesea se spune: „Câţi oameni, atâtea poveşti de viaţă…” sau „Câţi oameni, atâtea necazuri adunate, atâtea vise spulberate dar de asemenea… o grămadă de trofee şi împliniri”

Cartea „Viaţă, viaţă..” cuprinde câte ceva din toate cele ale vieţii, aşa cum ne-au fost ele hărăzite de Dumnezeu cel Atotputernic şi aşa cum noi le-am trăit, încercând, uneori, cu tenacitate, dârzenie, perseverenţă să le îmbunătăţim şi să le perfecţionăm.

Profesorul Vasile Fetescu ne prezintă viaţa în lumina unor interesante aforisme, asigurându-ne că „Luminile şi bucuriile vieţii din inima omului izvorăsc” şi „Numai cei care au ajuns la înţelegerea că viaţa e unică şi scurtă o preţuiesc aşa cum se cuvine”. Cu convingerea că „Viaţa omului este doar o clipă a timpului care curge de la neînceput spre nesfârşit” profesorul ieşean descrie astfel etapele vieţii noastre: “Drumul până la amiaza vieţii reprezintă ascensiunea, urcuşul, după care începe, fără să ne dăm seama, coborâşul. Între aceste două realităţi se petrece viaţa noastră, cu bunele şi cu relele ei”.

“Eu cred că viaţa este cel mai de preţ dar divin, dincolo şi dincoace de ea existând doar închipuirea” spune profesorul Vasile Filip “ca atare, nu noi dispunem de existenţa sau de dispariţia ei, rosturile noastre fiind doar cele care ne obligă la ocrotirea vieţii, indiferent de forma ei – un om, un pom, un fir de iarbă, o floare, o pasăre, orice altă vieţuitoare, o gâză, firul unui izvor (…) Avem dreptul la viaţă. Dar avem datoria nu numai de a apăra viaţa, ci şi de a o face mereu mai frumoasă, mai demnă, mai dreaptă, mai bogată material şi spiritual.”

Autorul acestor gânduri consideră că, de fapt, viaţa este o sumă de înfăptuiri – materiale sau spirituale-prin care omul se înveşniceşte; rămâne viu în conştiinţa urmaşilor, care îl pomenesc din generaţie în generaţie. Iar trofeul este tocmai viaţa împlinită cu fapte bune şi cu lucrări tuturor folositoare.

Să deschidem şi noi ferestrele larg către dragoste, prietenie, către orice formă a frumosului spiritual şi material care poate să ne bucure şi să ne înnobileze mintea şi sufletul.

Probabil că Dumnezeu ne trimite în viaţă persoanele potrivite, în momentele potrivite pentru a ne ajuta să depăşim anumite etape, pentru a ne ajuta să evoluăm, pentru a ne ajuta să învăţăm ceea ce trebuie, să ne regăsim, să iertăm, să iubim…

“Viaţa, până la urmă, e o artă” menţionează doamna doctor Teona Scopos “Dacă îi cunoşti sensul, mergi cu ea, prin ea, modelând-o şi modelându-te. Dacă o poţi stăpâni, poţi realiza mult, chiar într-o viaţă scurtă. Dacă te copleşeşte, devine o povară…” Scriind filele intitulate „Viaţa, un dar sau o povară…” autoarea şi-a dat seama că este un om norocos căruia viaţa i-a dat deja trofeul: “…Exist aşa cum sunt, înconjurată de tot ce viaţa mea, de ieri, de azi şi de mâine, îmi poate da. Ce mai, viaţa e totul, de toate…”

Profesorul Gheorghe Clapa precizează: “Viaţa este cel mai subtil lucru care ni s-a putut întâmpla vreodată. Este o călătorie pentru fericire….Cel ce are în viaţa lui parte de iubire, de sensibilitate, înţelepciune, frumuseţe şi energie şi-a îndeplinit menirea pe pământ. Fiecare este independent să-şi aleagă stilul de viaţă, să-şi impună propriile reguli pentru că viaţa este un element atât de subiectiv încât nu se aseamănă cu nici una din formele de trăire. Fiecare dintre noi este liber să-şi decoreze viaţa cu iubire, sănătate, înţelepciune şi energie…”

Personalităţi, din trecut sau din prezent, a căror scrieri au fost şi sunt “monumente perene de cuget şi simţire românească” sunt evocate în amintirile semnate de dr. Iulia Gabriela Şerban, prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, Stan M. Andrei, prof. Vasile Maftei, prof. C. Manoliu etc.

Interesante scrieri despre călătorii, despre oameni şi locuri încărcate de istorie semnează în volum prof. Camelia Nenciu, eleva Maria Stoicoci şi Alexandra-Alina Niculescu.

În “Trofeele Timpului-Prin Roma Imperială” profesoara Camelia Nenciu ne vorbeşte despre o călătorie la Roma, ca despre o iniţiere spirituală, un mod de înţelegere a rolului marilor oameni în istorie. Autoarea subliniază că “întâlnirea cu Roma a fost un moment binecuvântat al vieţii sale, în care s-a adăpat la un izvor viu, făcător de istorie şi civilizaţie. Roma, Mama noastră, e o fidelă oglindă a celor de ieri cu splendorile, cu elanurile, cu trăsăturile lor nobile”.

Doctorul Aurel Constantin Panfil consideră că adevăratele trofee care i-au picurat în suflet multă satisfacţie sunt călătoriile sale prin ţară şi prin zeci şi zeci de state ale lumii: “Minunăţiile naturii şi cele făcute de mâna oamenilor, văzute la faţa locului, m-au transformat în unul dintre cei mai fericiţi români; dar, pentru asta, trebuie să-ţi doreşti, să-ţi placă, să te emoţioneze, dar să şi …poţi! Mii de imagini fixate în minte şi în albume le revăd mereu, retrăiesc, cu satisfacţie, emoţii de nedescris.”

Toate filele din „Viaţă, viaţă…”, din cartea-cenaclu ce poartă acest titlu, dar şi din viaţa trăită diurn, sunt străbătute de bucurii şi tristeţi; de succese şi eşecuri şi citindu-le nu poţi să nu reiei în gând versurile lui George Coşbuc: „O luptă-i viaţa; deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor.”

Despre dorul de tot ce ar trebuie să fie frumos şi bun în viaţa noastră, dar care din păcate nu este aşa, artista Oana Pellea, scrie, parcă cu asentimentul tuturor membrilor cenaclului la distanţă: „Mi-e foarte, foarte dor de frumos şi de bun. / Mi-e dor de oameni delicaţi şi buni. / De oameni deştepţi şi generoşi. / De educaţie şi tradiţie. / Mi-e dor de bun simţ şi bunăvoinţă.”

Viaţa este clipa de eternitate dintre naştere şi moarte şi după cum ne spune Robert Heinlein, într-o cugetare plină de adevăr: „Ironia supremă a vieţii este că nimeni nu scapă din ea viu”

Dacă ar fi să adun în câteva cuvinte esenţa tuturor scrierilor din această carte, cred că acestea ar fi: “Fiecare clipă este o comoară, preţuieşte-o, şi nu uita că este trecătoare !”

Toţi autorii cărţii-cenaclu „Viaţă, viaţă…”, prin minunatele cuvinte ale profesorului Aurel Gheorghiţă, mulţumesc coordonatorului lucrării „pentru uriaşul efort, pe toate planurile, de a da viaţă, anual, unor cărţi de suflet, sumă a unor colaboratori cu inimă mare, pe care domnia-sa s-a priceput să-i aleagă şi, mai ales, să-i antreneze la o întreprindere cu valenţe morale şi etice inestimabile!”

De asemenea şi Ioan Grămadă, întemeietorul Muzeului etnografic din Câmpulung Moldovenesc subliniază şi apreciază meritul incontestabil al jurnalistului Ion N. Oprea de a-şi mobiliza colaboratorii şi „Fără nici o rezervă, spune el, îl consider un deschizător de drumuri, în realizarea volumelor cu mai mulţi autori, care înseamnă mai multe opinii, păreri, experienţe proprii sau ale semenilor noştri.”

O nouă carte-cenaclu, a IX-a, dacă am numărat eu bine în noianul cărţilor iniţiate şi coordonate de prolificul jurnalist Ion N. Oprea, a văzut lumina tiparului la Editura PIM din Iaşi. Până acum, afirmă Ion N. Oprea în filele ce ţin loc de prefaţă şi sunt intitulate foarte sugestiv „Tezaurul minţilor în antologii”, cenacliştii au oferit cititorilor antologii tot mai bogate în conţinut, modele de profesionalism, care contribuie la actul de cultură autentică. Aceste antologii sunt nu numai o colecţie de texte ci scrieri pornite din inimă şi suflet pentru cititori.

În deschiderea cărţii, prof. Vasile Ghica, în rândurile ce poartă titlul „Bădia Ion, ilustrul meu consătean” ni-l prezintă pe I.N.Oprea ca pe un „om providenţial ale cărui lucrări vor rămâne în veci, pentru că sunt pietre de temelie, fermentul unor epoci şi liantul dintre trecut şi prezent”.

Scriind despre nevoia întoarcerii la obârşie, prof. Doina Dobrean defineşte satul tradiţional de odinioară ca o entitate socială, a cărei existenţă curgea lin, în concordanţă cu ritmicitatea anotimpurilor, marcată de sărbătorile anului, de momentele importante din viaţa fiecărui membru al colectivităţii – naştere, nuntă, moarte…În timp,omul de la ţară a fost silit de împrejurări să se îndepărteze de matricea satului natal, să devină orăşean, dar nu şi-a uitat rădăcinile şi poartă în suflet dorul acestora şi chemarea străbunilor. Cauza dorului este neputinţa de a da uitării legătura noastră cu începuturile, cu trezirea la viaţă, cu familia şi rădăcinile, cu primele lecţii practice despre iubire, prietenie, încredere, sinceritate, frumuseţe, bine…” spune autoarea acestor pagini şi încearcă să explice contextul în care au apărut anumite sărbători locale prin care comunităţile satelor îşi adună acasă, într-o zi anume, fiii risipiţi în lume. Participarea la aceste sărbători “Este un semn că nu uităm cine suntem, că nu vrem să uităm semnele identităţii noastre. Este un semn de iubire, preţuire şi respect pentru neamul din care facem parte, pentru obârşia noastră”.

Sub semnul florii de “Nu mă uita” multe amintiri personale răzbat prin timp, peste decenii, spune  dr. Iulia Gabriela Şerban, care mărturiseşte că a crescut într-o casă a florii de “Nu mă uita!”: „Nu mă uita” a devenit treptat în sufletul meu un simbol al civilizaţiei, al progresului, spiritual, înalt, nobil- al purităţii, al bunelor configuraţii, o atracţie, o motivaţie, un model, confort şi siguranţă…Târziu am înţeles că reprezenta o iniţiere, un statut, o condiţie socială, apartenenţa la un stil de viaţă…”

Profesorul Traian Nistiriuc-Ivanciu prezintă, în poezia „Cum aş putea uita?!”, suferinţa grea a neuitării, suferinţă ce ne bântuie pe toţi după pierderea dragilor noştri, dragi.

Mircea Popescu a apelat la ajutorul DEX-ului şi a aflat definiţia uitării dată de specialiştii din domeniul lingvistic: „Faptul de a uita, de a nu-şi (mai) aduce aminte (de cineva sau ceva), lipsa oricărei amintiri”. Îndemnându-ne “Să nu uităm de uitare” autorul subliniază că uitarea „ne ajută să depăşim mai uşor anumite momente atunci când trecem printr-o dramă cauzată de pierderea unei persoane apropiate sau când suferim în urma unor evenimente care ne produc daune materiale. Acestea, desigur, nu se uită în totalitate, însă prin uitarea parţială se diminuează mult din intensitatea emoţiilor trăite în acele momente, fapt ce ne ajută să ne continuăm normal parcursul vieţii.”

În capitolul „Recurs la neuitare” prof. Aurel Gheorghiţă notează: „Nu uita să rămânem împreună în Cenaclul nostru (…) pentru menţinerea pe mai departe a dialogului care s-a creat şi se dovedeşte util şi eficient (…). Să nu se disipeze ceea ce am început, liantul care ne-a apropiat, indiferent de distanţe, vârste, credinţe sau profesii, în ineditul nostru Cenaclu literar de la distanţă…” citând un fragment din prefaţa la volumul „Viaţă, viaţă…”, semnată de I. N. Oprea   „neobositul şi inspiratul scornitor de teme şi titluri, căruia îi datorăm prezenţa în acest Cenaclu… dar, mai ales, apariţia unor cărţi de suflet. Periodic el ne strânge, ne impulsionează, coordonând cu pasiune şi competenţă acest eveniment cultural nepereche…” Autorul acestui capitol este convins că „atât memorarea cât şi uitarea depind de capacitatea noastră de a selecta (…), dar şi de efortul nostru intelectual şi, nu în ultimul rând, de relaţia afectivă pe care o avem cu fiinţa, faptul, evenimentul trăit.”

El îşi sfătuieşte cititorul: „Mândreşte-te atunci când ai prilejul cu părinţii tăi, mulţumeşte Divinului că ai avut norocul unor asemenea părinţi, indiferent de nivelul stării lor materiale, sociale sau intelectuale. NU UITA că ei au pus la temelia edificării tale ca OM, credinţa, dragostea, strădania şi îndeosebi încrederea lor nestrămutată că tu vei deveni ceea ce năzuieşti şi ei îşi doresc. NU UITA locul în care te-ai născut şi ai crescut, unde ai legat primele prietenii, toate acestea se află în ţara numită ROMÂNIA, adică în ŢARA TA! Nu uita că România este „brazda” în care se află adânc îngropată rădăcina neamului tău şi a ta.”

Olguţa Luncaşu Trifan în „Pledoaria Neuitării” notează despre părinţi: „Ce bine-i când, încă îi avem…! Ce mare păcat, să nu-i preţuim! Sărut-mâna, mama mea! Dumnezeu să te ierte, tatăl meu!” citând, foarte inspirat, emoţionantele spuse ale lui Emil Cioran: „Despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi.”

Economistul Ioan Grămadă, pledează, în rândurile următoare, pentru neuitarea locurilor natale: „Oare cum aş putea uita, oraşul meu natal, Câmpulungul Bucovinei, în care locuiesc şi care a devenit o parte din mine, o adevărată atracţie pentru aceste meleaguri de vis, ale copilăriei, adolescenţei şi ale vârstei a treia.”

Într-o călătorie întreprinsă în Polonia, în vara anului 1974, autorul a vizitat Lagărul de la Auschwitz, acum muzeu, şi a fost foarte impresionat de tot ce i-a fost dat să vadă în acel loc şi mintea sa refuza să creadă cum a fost posibil ca fiinţe umane (profund inumane, de altfel), să-şi ucidă cu atâta seninătate semenii. Chiar acolo, la faţa locului, a compus un poemul “Să nu uităm – Auschwitz” ce îndeamnă la neuitarea Holocaustului.

Conf. univ. Dr. Doina Butiurcă – Tg. Mureș,  în articolul „Limba română în lume” aminteşte, printre altele, că „trebuie să avem puterea de a ne păstra propria identitate de limbă, cultură, religie, spiritualitate” în contextul integrării europene şi implicit al globalizării.

Multe pagini din acest volum, pilduitoare prin realismul lor, sunt dedicate eroilor neamului, dragostei de ţară, suferinţelor din timpul celui de-al doilea război mondial, silniciilor trăite în timpul colectivizării etc.

Volumul conţine şi vorbe de neuitare închinate Silviei Podeanu, Cossaris-Cozariuc Victor şi lui Romeo-Maruca  Pivniceru, membri ai Cenaclului literar de la distanţă, care au trecut de curând în lumea umbrelor. Dumnezeu să le ocrotească veşnicia şi fie-le memoria binecuvântată!

Cartea prin esenţa ei este o sărbătoare şi poate da culoare oricărei alte sărbători!

Despre scriitorul Ion N.Oprea, ale cărui cărţi le consideră un tezaur de documente, profesorul Clapa spune: „Ion N.Oprea este un intelectual, rara avis, chiar printre somităţile culturii româneşti. Este omul erudiţiei de excepţie. Articolele şi studiile publicate în periodice, reprezintă piese de antologie, de aleasă valoare.”

Profesoara Ana Dumitrescu, cea care l-a secondat, pas cu pas, pe Ion N. Oprea în alcătuirea şi „administrarea” Cenaclului literar de la distanţă, face următoarea apreciere: „INO munceşte, la cei mai bine de 80 de ani de viaţă ai lui, zi-lumină, ca să lase urmaşilor, generaţiilor viitoare, informaţii despre cine am fost şi de unde am venit.”

„Impresionează vitalitatea spirituală ieşită din comun a consăteanului meu Ion N. Oprea, subliniază prof. Vasile Ghica. La vârsta la care semenii lui de generaţie îşi caută disperaţi ochelarii, fără să observe că îi au pe nas, el scoate 2-3 cărţi de excepţie pe an. Bădia a demonstrat că „nasc şi la Priponeşti OAMENI.”

De curând, la sfârşitul lunii septembrie, cu ocazia Festivalul interetnic „Săptămâna diversităţii la Iaşi”, organizat în cadrul proiectului „Istoria minorităţilor – o abordare cultural artistică a diversităţii” iniţiat de Primăria Municipiului Iaşi în parteneriat cu Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi Fundaţia „Pro Roma”, scriitorul Ion N. Oprea a fost distins cu Medalia de onoare „Prieten al Comunităţilor Evreieşti din România”. Medalia i-a fost înmânată de către dr. Aurel Vainer, deputat în Parlamentul României, preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.

În propunerea de acordare a acestei meritorii distincţii menţionam: „Lucrările ziaristului Ion N. Oprea evidenţiază şi contribuţia evreilor la istoria şi cultura României şi de asemenea şi persecuţiile rasiale la care au fost supuşi mari intelectuali evrei printre care Felix Aderca, Mihail Sebastian, Tudor Vianu,  Constantin Săteanu, ş.a.Multe dintre cele peste 40 de cărţi scrise de economistul şi istoricul local- cultural – literar Ion N. Oprea sunt despre oraşele Moldovei: Bârlad, Vaslui, Dorohoi, Huşi şi cuprind ample referiri şi la comunităţile evreieşti de pe acele meleaguri. Sunt amintite şi momentele întunecate ale istoriei României când mii şi mii de evrei nevinovaţi au căzut  victime urii, intoleranţei şi neomeniei unui regim totalitar. Autorul binecuvântează memoria acelor oameni de mare omenie care au ştiut să întindă o mână de ajutor semenilor lor  prigoniţi şi ucişi doar pentru singura vină de a se fi născut evrei. Ion N.Oprea, în scrierile sale, îşi evocă cu deosebită căldură profesorii şi colegii de liceu şi de facultate şi colegii cu care a colaborat în publicistica românească. Mulţi dintre aceştia au fost evrei şi el îi păstrează mereu în suflet şi le dedică pagini scrise cu alese sentimente de prietenie.

„PRIETENIA” este şi titlul uneia dintre cărţile sale ce conţine pagini de mare ţinută şi valoare documentar – sentimentală.

Pentru tot ce a realizat până acum în domeniul scrisului a depus o muncă asiduă, a scormonit mereu în arhive şi biblioteci, printre hrisoave, cronici şi letopiseţe. Mereu, cu pasiune şi tenacitate a citit şi a scris mii de pagini de istorie a neamului”.

„Cunoaşterea prin cultură poate fi mereu o poartă deschisă spre prietenie” este crezul ce-l animă pe ziaristul Ion N. Oprea şi fie ca Atotputernicul să-i dăruiască încă ani buni prielnici creaţiei, cu sănătate, bucurii, pace şi multă linişte sufletească!

Succes şi spor în toate!!!

Şi la sfârşit, dar nu în cele din urmă, cred că este foarte potrivit să luăm aminte la cuvintele colegului nostru de cenaclu, ec. Ioan Grămadă, care ne transmite din Câmpulungul dulcei Bucovine, un mesaj de suflet: „Să nu uităm să rămânem împreună, în cenaclul nostru, braţ la braţ cu tinereţea, noi, cei mai în vârstă, ne gândim cu speranţă la viitoarele volume, spre a nu risipi ce am început, liantul care ne-a apropiat, indiferent de distanţe, vârste, credinţe şi profesii în ineditul nostru cenaclu de la distanţă, care dorim să rămână nu doar ca zestre spirituală ci să se continue prin transfer către generaţiile viitoare…”

MARTA EȘANU