Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME

CLOWNUL TRIST 


Împrumut prea repede trăirile altor oameni,
se strecoară-n echilibrul launtric
aşa cum priveşti un clown
ce-şi transferă tristeţea-n bucurie
prin gesturi suprapuse şi largi.

Omul-clown rămâne ascuns în mască,
îşi joacă rolul plin de convingere,
creează momente hazlii şi bizare,
îşi lasă dezinvolt amprenta pe situaţii.

Toţi care-l urmăresc şi mai ales copiii
îi spulberă amărăciunea prin aplauze
şi mirajul se-ncheagă-n spectacol,
de timpul trece pe neobservate.

Abia la sfârşit începi să înţelegi
starea de bine inoculată în care te afli,
ce clownul şi-o impune pe scenă
iar spectatorii văd ce vrea el să vadă.

VISUL CERNE SUBCONŞTIENTUL
Noaptea cu trup de pământ
se ascunde în mine
îmbracă haina întunericului
şi eu pe a somnului.

Dintr-un subconştient adânc
se năpustesc visele tulburătoare,
golul interior se umple,
inima capătă trăiri abia cuprinse-n cuvinte,
mă zbat să scap dintr-o lume necunoscută,
trupul alternează între uşor şi greu.
Teama mă face să mă lupt
cu mine însumi
în spaţii necunoscute, diferite de cele reale,
aruncat de întâmplări fantaste
departe de orice închipuire.

Te trezeşti mulţumit ori înfricoşat,
bucuros că a fost doar un vis
ce a umplut scorburile somnului,
eşti gata să îmbrăţişezi lumina
cu toate vocalele inimii
puse pe portatvul dimineţii.

ÎNTR-O MOARĂ DE CUVINTE

Prin întuneric
mă căutam pe pipăite în trup
şi nu eram eu.

Cotrobăiam prin gânduri şi vise,
mi se părea totul străin
într-o moară de cuvinte
dar moara nu exista, era femeia
şi nu o puteam atinge.

Devenit dintr-o dată circumspect
ca un căutător de comori,
s-a strecurat în mine nesiguranţa.

Înotam prin apele somnului
ca un peşte în bancul său
de tăcere.

Aproape mă iubeam,
am simţit inima că este a mea
şi femeia la fel.

Întunericul s-a stins în lumină.

TĂCEREA SE ÎNVELEŞTE ÎN FIBRE DE IN

În inima ei zvâcnind la suprafaţă
sângele străluceşte ca o zmeură coaptă
strivită în palmă.

Trupul tămăduit de aşteptare
se-nfruptă din aceeaşi pradă,

înlăuntru este o risipire de iubire
sub pielea fierbinte de miere.

Tăcerea se înveleşte în fibre de in
într-o ţesătură subţire de lumină,

altă nemărginire nu mai încape
în pieptul ei cu miros de mirodenii.

Un zvon de neuitare îşi întinde tentaculele
dincolo de ce înseamnă contur
pe văile pădurilor nopţii.

TOT CE SE ADAUGĂ

O fereastră deschisă-n univers
prin ea vezi anotimpurile cum trec,
ating pământenii-n gânduri şi-i cheamă,
să caute porţi prin alte sisteme şi dimensiuni,
buchet de împliniri visate.

Tot ce se adaugă
în şuvoiul în curs al fluviului astral
desăvârşeşte conturul imaginaţiei
până la depăşire.

Lumea împrumută fantezii realizabile-n timp,
înrolate în dorinţe inedite
ce se distanţează de tot ce-i cunoscut,

gânduri din gânduri se hrănesc
până la nesfârşitul împlinirii,
de tot ce cunoaşem se topeşte-n relativ.

Ai putea să crezi că este neimportant
pentru această nemărginire,

dar ea se întreabă mereu
unde-i sunt muritorii?

Urmele lor cresc prin forme adăugate.

TOT MAI APROAPE

Tot mai aproape de fierbintele situaţiei, se îndepărtează de sine,
ce se naşte pulsează de nervi şi creşte-n bucurie
într-o călătorie sprâncenată cu ochi de lumină,

desfăşurarea îmbracă forme topite sub piele.

În rest se simte cum îşi frământă mâinile,
pune cearcăne sub pleoape şi absent priveşte
cum strigă din rădăcini cuvintele şi le scrie
pe marginea mesei zâmbind la ferestre
într-un timp egal cu descântecul ursitoarelor.

Am luat credincios rugăciune dinlăuntru,
am înălţat-o ca o cruce spre cer,
umerii se eliberaează de greutăţi
şi trupul devine o statuie mişcătoare din carne vie.

CU MIROS DE MĂRAR CRUD

Nu mă împiedică nimeni, păşesc liber,
visul se reflectă-n oglinda dorinţei
în forme topite-n subconştient.

Se deschid porţile rotunde ale realităţii,
capătă rezonanţă orga inimii
cu sunete înalte-n unghiuri ascuţite.

Cu miros de mărar crud,
sufletul se strecoară subţire sub adieri
prin aerul proaspăt al dimineţilor fără trup.

Stau închis în frunzişul foşnit al sângelui
ce-şi bea nestăvilit năravul.

Nu mă împiedic de conturul unei femei
încât să-mi lase urme de miere ori cicatrici,

unde cuvintele se rup în silabe,
au aură de copile din poeme nescrise.

ÎNTUNERICUL NU SE DEZMINTE

Cine-şi poate explica
existenţa ruptă din desfăşurarea ciclică
ce se reia în alte forme neştiute?

Mai aproape decât cuvântul este lumina sa interioară
cu aromă de busuioc de care se tem porţile iadului
şi se închid fără voie,

în lumea de dibncolo
unde există aceeaşi dihotomie.

Întunericul nu se dezminte, se ţine după oameni
nimeni nu este ferit de întâmplări,
prevederea trebuie să fie ca o rugăciune.

Se pun întrebări, se fac multiple analize,
se caută mereu certitudini
şi ele devin relative,

chiar şi-n lucruri ciudate apare un semn,
nicio posibilitate nu se pierde
deşi par de nedescifrat,
se-mbracă-n forme care revoluţionează.

LUMILE SE VOR NAŞTE UNA DIN ALTA
Când nopţile se vor contopi cu mine
voi orbecăi prin întuneric fără lumină,

inima mea nu va mai bate prin timp
ci-n el se va topi,

alte zile se vor urzi atunci
dar soarele va lipsi,

vor rămâne câteva urme de şters
agăţate de numele-mi uitat

şi poate câteva cuvinte pe file îngălbenite
se vor încăpăţâna să existe,

vor spune cât pot să spună
cum ne-am iubit când au fost scrise,

cred că cineva le va strânge-n memorie
şi vor răsări altele mai luminoase.

Lumile se vor naşte una din alta
înţelesul lor va deveni mai clar,

zilele şi nopţile vor fi mai pline
dar şi atunci se va muri în ele,

poate mai altfel decât acum
dar tot atât de trist.

CURG MAI MULT MÂNII DECÂT IUBIRI

Nu se mai câştigă la noroc
unde zăvoarele trase, au în spate calcule binare,

după orice întâmplare nimic nu-i previzibil
curg mai mult mânii decâ iubiri.

Se defrişază de înţelegere orice teamă
şi alţii învăluie giuvaiere în umbre.

Este o formă ascunsă ce prinde rădăcini,
o sincopă ajunsă la sânge.

Unde nimeni nu vorbeşte
tăcerea orbecăie prin întuneric,
o şoaptă tot scapă pe la colţuri

şi se preia din gură-n gură.

O întrebare naşte altă întrebare,
o lipsă de răspuns aduce suspiciune continuă.

DOAR EA CU OCHII UMEZI

Doar ea cu ochii umezi se întoarce la locul fostei iubiri,
nimic nu se întâmplă, din inimă iese un oftat adânc,
de păcat i se mântuie sufletul, se eliberează.

Suferinţa amprentele-şi lasă,
îi dă fiinţei puterea de a le trece peste umăr,
desparte ca o dimineaţă întunericul de lumină.

O încredere cât o perlă de argint viu în petale de trandafiri,
de care ochii se miră
cum iubirea renaşte pradă vioaie.

Nu se pierde…

Există destule resurse ce se recompun,
ele se ridică cum seva pe trepte tăinuite
ce prin emoţii respiră.

O altă lumină prinde trup de culoare
cât o inimă roşie.

DACĂ MĂ IUBEŞTI FEMEIE

O femeie îşi trece la spate iubirile,
rupe nerăbdarea de patimă
şi ce nu poate face destul lasă pe alta să facă.

Îi dă sufletului tot ce-i cere.

Nopţile sunt învăluite de stele,
vorbele nespuse scapă în şoapte,
dragostea e cuprinsă de frunziş
şi nimeni n-o recunoaşte.

Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate,
amprenta lor e de îndurat,
am uitat să mă întorc acasă
inima mă caută la tine.

Am în gânduri atâtea porunci
de nu le poţi îndeplini,
de n-ar fi ele le-ar lua locul, păcatele.

Dacă mă iubeşti femeie, întreg mă ai,
ia de la mine surplusul ce-l doreşti
şi mai sus de pe octavă, suferinţa
pune-o-n descântec cu flori de câmp.

ALCĂTUIRE

Seara mirositoare a cimbru şi mãrar
era înghiţitã de noapte.

Când pãşeai prin odaie cu chipul tãu nãscut din silabe,
cu vocale urcãtoare pânã la bezne,
simţeam un fior
cu miros de cimbru copt
şi de mãrar verde tocat.

La fereastrã
treceau într-un miraj
caii lunii.

O aromã de noapte îmbãtrânitã
îmi cãdea peste scris ca un somn
şi totul se umplea de mireasmã tânãrã
ca o luminã difuzã neperceputã de umbre.

NOAPTE CU ACOPERIŞ DE BROCART

Învăluire-n sunete risipite de crini
când respirul îi fură aerului aromele
cu cristaline străluciri pe muchii de spirale
de cuvintele luminoase stau nescrise
în interioare galante de mătase
ce curg în voaluri de ape.

Noapte cu acoperiş de brocart
pe când stelele scăldate-n lapte de maci
cu dragostea răvăşită prin ierburi
puf de păpădie îţi presară
în buclele negre.

Pe portativ sunetele puse
dau cântecului melodie închegată pe note,
ecoul din suflet
sfidează depărtarea ce se apropie
de dincolo de orizonturi.

Vidul umple golul pe care joacă umbrele,
topeşte subţirele sub piele
şi când verdele crud se furişază-n ochi
fulgerări galbene
spintecă somnul cu sclipiri de crini.

FURTUNA

Fără aripi vântul nu se mai opreşte, rupe,
adaugă nervi proaspeţi furtunii
scoasă din fire.

Biciuieşte cu foc norii grei,
lasă urme adânci pe unde trece.
Fără apărare oamenii nu se împotrivesc
stavile în calea apei, să pună.

Până nu se inundă gândirea înceată
într-o formă tăioasă, ascuţită,
se uită de multe ori întâmplarea
şi ea se repetă.

DOAMNĂ

N-am să-ţi mai scriu în taină doamnă
poeme ce în suflet sunt fântâni,
se apropie de tâmple înc-o toamnă,
şi caii lunii plimbă pe stăpâni.

Iar vara se topeşte-n praf toridă
într-o angoasă veche păstrată la dospit
cu gustul acru-n miez de hesperidă
din care anii înfloriţi s-au risipit.

Vin vremuri de restrişte şi de brumă
când totul se rosteşte cu sfială
şi lumea-n sine rabdă, se consumă
într-o lentoare matrimonială.

M-adun pe file scrise într-o carte
în caligrafii cu litere de mână,
de poezie nu mă pot desparte
cât Eminescu-i limba română.

Şi când gândesc la masa mea de scris
la dragoste, soarta mă condamnă,
fără să am o umbră de proscris
doar o iubire pentru tine doamnă.

LASĂ URME CA PE ZĂPADĂ

Se învineţeşte de durere şi-i cade capul de somn,
o linişte de miere se cuibăreşte în simţuri

Va avea în genunchi puterea,
voinţa inimii de a se ridica din nou
să îmbrâncească pe scări tot ce s-a întâmplat?
Nu ştii ce izvoare mai sunt, dar sunt.

Cu pinteni la picioare zilele aleargă, se duc
nu poţi să le împiedici decât să ţii pasul.

De chihlimbar ochii ei se conturau în fulger
ce scapără fără să atingă,
lasă urme ca pe zăpadă.

Nu sunt atras de genele false
vreau sub mătasea moale să pipăi sânii
între şoapte care vibrează pe corzi.

Unde răsare soarele
caii dimineţii aşteaptă să fie călăriţi de magi.

Lumină,
în ce spirală să mă înalţ
ca să mă întrec cu ei?

DOAMNĂ
Am scris pe file brodate cu iubire
cuvinte caligrafiate-n poezie,
sunt pentru tine doamnă, la venire
dar grije ai, să nu fie târzie.

În vara asta leneşe şi caldă
nimic nu este foarte important,
norii grei în apa lor se scaldă,
visul nostru-i plin şi eclatant.

Vin anii grei de brumă şi de ger
când viaţa trece-n grabă fără tihnă
iar timpul nostru-i pasager
şi nesfârşitu-i pace-n odihnă.

Mă strâng în carte din poeme
nu mai aştept niciun răspuns,
aş vrea de poţi cât este vreme
cu mir pe frunte să fiu uns.

La masa mea de scris de-acasă,
o lume de tăcere mă îndeamnă
fără nicio nuntire de mireasă,
să te iubesc frumoasă doamnă!

DINCOLO DE DRUMUL HOŢILOR

Ea-şi pune-n ochi ce nu se vede,
rupe cuvintele-n silabe sonore,
le caligrafiază-n poemele nopţii
şi lasă inima să-i fie furată.

Uită de sine-n grădinile înflorite,
caută lumina din fântânile memoriei,
se adânceşte-n mirosul de soc
ca o prinţesă iubită de crini vorbitori.

Ascultă păţaniile păsărilor călătoare
pe valea dafinilor copţi.

Târziul îşi trage năvodul din apele somnului
se lasă pradă visării cu ochii deschişi
dincolo de drumul hoţilor de lumină.

Dumnezeu rămâne şi el stană de piatră.

DEPĂRTAREA SE RUPE DE ORIZONT

Când sunetele se-ndoaie de tristeţe
melancolice toamne se topesc în verbe
pline de rod necules.

Ele vor fi răzbunate de vânturi,
în dimineţi reci şi brumate.

Porţile sufletului meu îs deschise
cu fructe în palmele gândului,
depărtarea se rupe de orizont
şi încearcă pe drumuri să plece.

Pe când vorbele mele se-mpacă
în urechea cu auz tot mai subţire
se risipec cuvintele-n cântec.
Prin căutare mă duc dincolo de înţelesuri
inima ta să-ţi desprind.

O să-ţi cuprind trupul în braţe,
sâmburele fructelor să nască
seminţia noastră fără oprelişti.

SIGILIUL CU PECETE

Voi seca durerea
din lemnul verde
al trupului

cu sevă de nuc
voi unge
picioarele gândului

pun să-nfrunzească mugurii
din silabele sonore
ale cuvântului scris.

Din rădăcini respiră poemul
până la inima înverzită
de iubire pătrunsă

pe numele lui voi sigila
pecete de aur
ce nu se mai uită.

cenuşă-i voi sufla-n ochii
morţii pe drum,
să nu-l mai vadă.

CU SOARELE PE UMERI

Între noi febrele se ţes şi ard,
sentimente stropite cu sânge nuntit
mai adânci ca fântânile câmpiei.

Ochii tăi capătă în alţi ochi vederea
asemeni oglinzilor din pereţi.

Tot ce trebuie să vină
soseşte la timp
cu soarele pe umeri.

Dincolo de noi se desfăşoară lumea,
pecete pusă pe lucruri.

Prin anotimpuri plouă şi ninge,
urmele noastre se şterg
prind coaje doar faptele.

FLACARA EI RĂSPÂNDEŞTE MÂNGÂIERE

Nimic nu mă satură de foame ori sete
mai mult decât zâmbetul mamei,
mângâierea ei cu aripi de fluture
ce-mi alungă-n uitare, tristeţea.

Razele iubirii mă sărută tainic pe faţă
leoaică flămândă de dragoste.

Flacăra ei răspândeşte mângâiere,
linişte-n suflet fără măsură,
mâinile-i parcă îmbrăţişează aerul,
te lasă fără cuvinte cu ochii-n lacrimi.

Bucuria îmi stăpâneşte tot trupul
ca pe un rătăcit visător.

Astăzi numai nostalgie mai simt
timpul ars într-o lampă cu gaz,
nimic nu-mi mai umple nerăbdarea,
în tot cea rămas prind viaţă rădăcinile
şi lujerii fac muguri.

Până şi pietrele se urnesc din loc
fac albie apelor să curgă,
există o mare care aşteaptă,
un suflet care tânjeşte.

SĂMÂNŢA CE NE POARTĂ MAI DEPARTE
Să numeşti iubirea, puritate,
la masa ei tot timpu’-s flămând,
aştept vinul cu sânge de mire.

Apoi îmbrăţişez cuvântul mărturisit
cu miros de trandafiri albi,
totul se-ntâmplă ca-ntr-o scriere
cu litere ce ard în focul nesfârşit.

În fiecare anotimp cresc în suflet muguri,
în pacea lor se zămisleşte fructul
sămânţa ce ne poartă mai departe
în febra vieţii lumină-n risipă,

prin zvonul tandru al dragostei
împărtăşită de inimă-n trup.

MINCIUNA PUNE SUB PIELE AMARUL

Mai înalt decât înaltul este cuvântul
ce nu se clatină în vorbe
ci le caută în miez adevărul
şi-l aşază în tulpina luminii.

Minciuna pune sub piele amarul,
trădează tot ce atinge.

Cel ce fuge de umbra lui nu se vindecă,
e vânat de întunericul de veghe,
aşteaptă crepusculul sângerând.

Înserare cu parfum de salcâm înflorit,
numai gândurile se pot lovi de cruzime
prin încercări de sărit obstacole.

Niciodată nu pot fi oprite.

 

 

Cu multă consideraţie,

            Nicolae Vălăreanu Sârbu

                           Sibiu,  24.11.2016,