Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » MARIN IFRIM INTERVIU: Paul Ioachim – “A avea un teatru e ca şi când ai ridica o biserică”

MARIN IFRIM INTERVIU: Paul Ioachim – “A avea un teatru e ca şi când ai ridica o biserică”

Precizări necesare

Interviul de faţă a fost făcut în luna martie 1998, pentru revista “Amphitryon” din Râmnicu Sărat, o revistă foarte apreciată în perioada respectivă. Încetându-şi apariţia chiar în acea lună, textul s-a rătăcit între alte manuscrise ale subsemnatului. L-am redescoperit şi îl ofer cu pioşenie “Renaşterii culturale”, o revistă care cred că ar fost sincer apreciată de regretatul Paul Ioachim. Am recuperat acest interviu prin strădania fostei mele colege Irina Mirică, la vremea aceea redactor de editură. Mulţumiri.

               Marin Ifrim

 

– Domnule Paul Ioachim, teatrul funcţionează după o formulă inedită. Vă rog să ne explicaţi cum stau lucrurile.

– Într-adevăr, Teatrul “George Ciprian” din Buzău funcţionează după un sistem unic la noi în ţară: angajaţi permanenţi fiind doar tehnicienii şi câţiva funcţionari – în total 25 – iar actorii, regizorii, scenografii fiind angajaţi, în exclusivitate, dintre cei mai buni profesionişti bucureşteni. La această formulă de teatru ne-a obligat lipsa oricăror posibilităţi de cazare a compartimentului artistic. Părţile bune din acest sistem sunt: angajare temporară a unor personalităţi artistice, oferind publicului buzoian o paletă de actori pe care numai publicul bucureştean şi-o poate permite; economii importante, fiind plătiţi doar cei care lucrează – noi având un buget mult mai mic decât orice teatru din ţară; posibilitatea de a alcătui un repertoriu pe care ni-l dorim noi, şi nu unul pe care trebuie să-l facem după posibilităţile sau capriciile actorilor angajaţi. Partea dificilă a sistemului nostru, şi aici încep să răspund întrebării dumneavoastră, se află în lipsa oricărei reforme în teatrul românesc. Iată, sunt aproape zece ani de la Revoluţie şi vechiul sistem teatral a rămas intact: aceleaşi scheme umflate, cu mulţi actori care nu produc nimic; aceleaşi salarii oarecum uniformizate, ba, mai mult, o lipsă de disciplină deloc îmbucurătoare. Acest fapt ne îngreunează activitatea deoarece nu putem dispune total de actorii pe care-i angajăm, ei făcând, totuşi, parte din alte teatre. Dacă se făcea reforma – şi ea, oricum ar fi, vine în întâmpinarea sistemului nostru – actorii ar fi fost angajaţi pe contracte limitate în toate teatrele, şi în felul acesta, o perioadă erau numai ai noştri. În ce priveşte experienţa noastră, ştiu că cei care lucrau la Ministerul Culturii, acum vreo doi ani s-au interesat, au pregătit chiar şi nişte materiale pe această temă. S-a ţinut o conferinţă de presă la UNITER, în faţa multor reprezentanţi ai televiziunilor, radiourilor şi publicaţiilor centrale, unde atât subsemnatul cât şi conducerea UNITER am informat despre avantejele unui asemenea sistem. Dar, practic, nu s-a făcut nimic. Nici un ministru al Culturii nu a avut curajul să ia taurul de coarne şi să treacă la reforma teatrului. probabil, într-o zi se va face. Târziu, ca şi în alte domenii. Iar formula noastră organizatorică nu are cum să fie ocolită. Probabil va fi un model.

– Dumneavoastră sunteţi actor şi dramaturg. Cum vă descurcaţi în postura de manager ?

– Un manager nu trebuie să fie genial. Trebuie să fie iscusit. Să se adapteze condiţiilor economice, să nu cedeze, de dragul încasărilor, către spectacole vulgare, subculturale, de genul celor care mişună prin ţară sub numele de “varietăţi” şi care deformează, strică, gustul celor tineri. Managerul adevărat ţine la calitate, îţi urmează programul cultural propus şi încearcă, pe cât e posibil, să atragă oamenii bogaţi spre teatru şi să-i convingă să-l sprijine. În felul acesta, cu inteligenţă, abilitate şi gust artistic se tinde către performanţă şi, uneori, se reuşeşte. Dau două exemple: Teatrul Naţional din Craiova şi Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Dar să nu uităm că teatrul din Craiova are în jur de 150 de ani, iar cel din Piatra Neamţ 40 ! Teatrul nostru împlineşte în curând TREI. Programul nostru artistic îşi propune spectacole de calitate, care să atragă şi să formeze un public care să fie conştient de faptul că are un teatru al lui, că i se pregătesc spectacole cu actori valoroşi, pe texte importante, care să conţină, mai ales, probleme care-l frământă şi pe el, publicul. Facem acest lucru la “George Ciprian”. În momentul de faţă pregătim premierele cu numărul 11 şi 12. Dar la capitolul sponsorizărilor stăm slab, foarte slab. “Oamenii bogaţi” din oraş sunt neinteresaţi de teatru. N-au orgoliul şi pasiunea celor din Craiova, să zicem, să sprijine cel mai viu lăcaş cultural din oraş. Avem un festival de teatru, Festivalul “Ion Băieşu”, am ajuns la cea de-a IV-a ediţie, dar n-am putut-o ţine din lipsă de fonduri. Nimeni nu ne-a sărit în ajutor. Ori, bugetul pe care-l primim e modest, cel mai modest din toate teatrele din ţară. Înţelegem criza financiară prin care trece ţara.deci şi judeţul nostru, facem economii la sânge (din păcate, cei care ar trebui să le ştie, nu le cunosc) tocmai pentru că  iubim teatrul, această superbă formă de cultură, şi vrem să-l trecem, cum vom putea, prin deşertul tranziţiei. Poate că cei care vor veni după noi vor şti să aprecieze stăruinţele noastre.

– Numiţi un actor care v-a satisfăcut, prin evoluţia sa, pe scena acestui teatru.

– Numai unul ? Mi-ar fi greu să-i numesc pe toţi. Nu ne-ar ajunge spaţiul. Dar nu putem uita performanţa lui Mircea Diaconu în “Omul cu Mârţoaga”, a foate tinerilor actori Oana Ioachim şi Ştefan Bănică jr. În “Desculţ în parc” (spectacol superepuizat la noi şi “vândut” la Bucureşti unde se joacă şi acum cu succes), a lui Viorel Comănici în “Doctor fără voie”, a întregii echipe de tineri din “D’ale Carnavalului” din care, totuşi, s-au detaşat Marius Florea şi Vlad Zamfirescu, şi, recent, a lui Cornel Vulpe, magistral în premiera absolută “Alegeri anticipate” de Tudor Popescu.

– Totuşi, presa a scris uneori destul de critic despre tetrul buzoian.

– Nu vă împărtăşesc părearea. Presa locală, posturile locale de televiziune şi radio, au fost tot timpul lângă noi, ne-au susţinut. Unele, cum e “Şansa” şi “Muntenia”, scriu săptămânal câte ceva despre noi, ne-au popularizat actorii, spectacolele, munca noastră. Există, într-adevăr, un ziar care timp de trei ani nu a găsit de cuviinţă să scrie măcar o propoziţie despre noi. Aş putea dezvolta, pentru că are laturi comice în toată scârboşenia lui, dar nu merită.

– Ce oferiţi buzoienilor cu ocazia aniversării a trei ani de la înfiinţarea teatrului ?

– În 5 aprilie se împlinesc trei ani de când teatrul nostru şi-a deschis porţile, să-şi primească spectatorii. A fost un drum greu, am pornit practic de la zero, dar foarte frumos. Cum am mai spus-o, a avea un teatru e ca şi când ai ridica o biserică. Şi pentru a onora acest eveniment, cel puţin pentru noi, pregătim două premiere cu două piese a doi autori locali, dar de rezonanţă naţională: Ion Băieşu şi subsemnatul. Din opera lui Ion Băieşu vom juca o piesă “clasică” de acum: “Preşul”, cu o distribuţie de excepţie şi în viziunea unui regizor de 25 de ani ! Cea de-a doua este o dramă, prima dramă jucată la teatrul nostru, deci, risc mare, şi va fi interpretată de o echipă de actori excelenţi. Atât deocamdată. Vă invităm să le vedeţi şi, totdată, să participaţi la sărbătoarea noastră.