Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Gheorghe Andrei NEAGU: HAVUZUL

Gheorghe Andrei NEAGU: HAVUZUL

 

Boala o lovise pe neaşteptate. Tinereţea părea să i se fi scurs din trup, odată cu naşterea băiatului. Cu fiecare zi, părea să fie  tot mai lipsită de voinţă, de putere. La început o încurajară care mai de care. Apoi ridicară din umeri zicând:

– N-are dom’le nici un pic de voinţă!

Şi-o abandonară pe rând. Însăşi medicii  se lăsară păgubaşi în faţa a ceea ce denumiră „lipsă de voinţă”. Curând şi soţul o părăsi. Venea doar pentru a-şi vedea copilul şi a-l lua în lungi plimbări în împrejurimile oraşului Roman. De divorţ nici nu putea fi vorba. Dar nici despre o viaţă comună. Un miros de om vlăguit părea să  se instaleze în casa în care cunoscuse cândva clipe de viaţă adevărată. Apoi, bolnava se instală într-un cărucior, din care nu mai vru să iasă niciodată. Ani în şir, bărbatul venea până în faţa porţii şi luându-şi copilul de mână, dispărea ore în şir în locuri numai de el ştiute.

– De ce nu rămâi cu noi?, îl întrebă adeseori Costel la despărţire pe tatăl tăcut.

 

Apoi  acesta îşi spuse odată, aşa ca şi cum el însuşi s-ar fi săturat de toate:

– Dacă aş fi reuşit s-o scot din căruciorul ăla nesuferit, aş fi rămas.

Copilul îl privi cu ochii larg  deschişi, încercând să priceapă sensul cuvintelor. Iar odată cu trecerea timpului, cuvintele tatălui prindeau un sens din ce în ce mai desluşit  şi mai greu de suportat. Tot mai anevoie reuşea să-şi potolească neastâmpărul trupului, înăbuşindu-şi cu greu zbenguiala juvenilă.

 

Înconjurată de verdeaţă,femeia dormita în liniştea cartierului rezidenţial. Florile curtate de gâzele păreau să fie în concert. Soarele devenise pur şi simplu de nesuportat. Cu braţele dezgolite, un băieţel cu păr blond, cârlionţat, irumpse prin uşa de la intrare, strigând:

– Prinde-mă! Prinde-mă!

Tot privind înapoi se împiedică şi căzu. Prin uşa întredeschisă, o voce plină de dojană se auzi ieşind alene, ca o tânguire, spre cel căzut:

– Te-am rugat să fii cuminte! Cât ai să mă mai chinuieşti?

 

Băiatul se ridică brusc, îmbufnat. Îşi şterse cele câteva fire de iarbă strivite de pe genunchi, apoi o porni sărind de pe un picior pe altul spre bazinul plin de apă din faţa casei. Aici se opri o clipă, după care tot atât de brusc pe cât  ieşise din casă, se urcă pe balustrada de beton, continuând să sară de-a lungul havuzului, când pe un picior, când pe celălalt.

– Costele, astâmpără-te, Costele!, veni tânguirea prin uşa întredeschisă.

– M-am săturat să stau în casă! M-am săturat! Auzi? strigă băiatul continuând să alerge ca un ied pe conturul betonat şi învechit al bazinului.

Atunci, uşa se deschise cu încetineală, cu un scârţâit de metal încins, lăsând să se vadă o femeie în cărucior. Cu faţa cuprinsă de spaimă şi părul în dezordine, femeia îşi încordase braţele strâns pe roţile nichelate, răsuflând rapid şi sacadat. Picioarele i se îndreptau rătăcite spre copilul neastâmpărat. Strigătul, ce stătea să-i izbucnească din gâtlej, o sugruma invizibil.

– Întoarce-te!, murmură ea cu glas îndurerat.

– Ba nu, vino tu!, îi aruncă băiatul peste umăr, ţopăind în continuare.

 

Tremurând din tot corpul, femeia îşi  deplasă căruciorul până în faţa primei trepte, oprindu-se apoi speriată.

– Costel, te rog!, mai spuse ea implorându-l.

Pe terasa mică, mozaicul frigea. Din cerdacul  scorojit de vreme şi de ploi, trupul ei arăta atâta neputinţă şi suferinţă  încât până şi casa părea mai tristă decât ar fi fost în realitate. Cu toate acestea, băieţelul părea hotărât să nu se oprească. Picioarele i se mişcau la fel de îndărătnic, ca la început.  Oboseala femeii începu să i se instaleze în muşchii imobilizaţi  ai gambelor neatinse de soare.

– Costel, fie-ţi milă de mine!, îl imploră ea, cu o voce stinsă.

– Mi-a fost până acum. De-acum, gata! Ieşi!

– Dar nu pot să ies dragă! Dacă nu pot, nu pot şi gata!, ţipă ea brusc isterizată, cramponându-se cu degetele firave de nichelul roţilor cauciucate.

– Ba poţi, ba poţi!, nu se lăsă băiatul, călcând peste pata întunecată acoperită de muşchiul ars de soare ce acoperea marginea betonată.

Trupul se dezechilibră. Întinse mâinile brusc spre cerul potopit de lumină.

– Costel, nuuuu!, slobozi ea un țipăt  prelung intuind catastrofa.

 

Strigătul ei se înfipse în  văzduh, ajungând ca o săgeată în ceafa copilului cuprins de spaimă trupului în cădere. Prăbuşit în apă în secunda următoare, o făcu pe femeie să  ţâşnească  împinsă de un resort invizibil. Se rostogoli pe trepte. Zgomotul apei despicată de corpul în cădere, căpătase proporţii nebănuite în văzduhul moleşit de căldura placidă. Trupul femeii, rostogolindu-se pe cele câteva trepte, părea să nu mai fie tulburat cu nimic sunetul acvatic. Înnebunită, femeia se ridică pe coate şi genunchi, şi se târâ spre bazinul fatidic dinlăuntrul căruia continua să răzbată până la ea zgomotul unei învolburări ciudate. Deodată un scâncet ca un horcăit, răzbătu  spaţiul înconjurător. Disperată femeia se ridică  inconştient, aruncându-se orbeşte înainte. Capul părea să se fi desprins de trup. Cu ochii ieşiţi din orbite, încercând să vină în ajutorul fiului ei, saltul se sfârşi brusc în faţa peretelui de beton ce mărginea bazinul. I se izbi cu zgomot înfundat, în vreme ce mâinile se agitau spasmodic, încercând s-apuce betonul. Din interiorul bazinului, copilului se ivi acoperit de ierburi şi de un rânjet diabolic.

– Ai văzut că ai putut, ai văzut…? spuse el de câteva ori ridicându-se din apă.

 

În faţa lui, mâinile mamei se mişcau spasmodic. Apoi mişcarea lor încetă brusc. Nedumerit, băiatul se ridică pe marginea havuzului, cu apa şiroind pe trupul încins de efort. Femeia gemea încetişor, cu faţa strivită de beton. O mână se oprise în creştetul capului, în vreme ce picioarele se mişcau inconştient, încercând să-mpingă trupul spre înainte. Cealaltă mână zăcea neputincioasă pe verticala împrejmuirii betonate.

– Mamă, ce ai? zise băiatul sărind din apă peste inelul de beton.

Ea nu-i răspunse. Geamătul îi devenise tot mai rar, tot mai slab, iar mişcările trupului tot mai lente.

– Mamă, ai reuşit, ai  reuşit!, îngăimă  el buimăcit în faţa trupului din ce în ce mai nemişcat.

Ea nu-i răspunse. Gemetele îi încetaseră, iar nemişcarea se instală sinistru peste trupul în agonie.

–  Mamă, ai reuşit!, continuă să repete copilul îndreptându-şi cu teamă braţele spre trupul nemişcat.

 

Apoi  glasul îi amuţi. Cu mâinile ude şi trupul tremurând, Costel îşi trase mama de  umăr. Corpul i se întoarse încet. Avea gura larg deschisă. Din colţul buzelor i se prelingea un fir de sânge  gros, întunecat. Ochii  sticloşi îi înţepeniseră pentru totdeauna iar fruntea strivită părea să-şi fi adunat  o adâncă şi tristă mirare. Copilul amorţit începu mai întâi să scâncească,  apoi să izbucnească în hohote prelungi de plâns întretăiat de vorbe fără sens.

– Am vrut să te mişti. Iartă-mă.  Am vrut să te joci cu mine. Am vrut să fii ca mine!

Soarele frigea nemilos,uscând deopotrivă lacrimile lui Costel şi sângele femeii.

—————————–

Georghe Andrei NEAGU

Director revista „Oglinda Literară”

Focşani, Vrancea

10 decembrie 2016