Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » MARIN IFRIM: POEME

MARIN IFRIM: POEME

Eminescu Timpului

 

 

 

Am așteptat de la viață inclusiv lucruri neîntâmplate. Bucuriile și fericirea

Au venit mai mereu cu întârzieri din motive naturale, ba a fost viscol în

Sufletul meu, ba îngerul nu a putut ateriza din cauza ceții, ba cerul a

Intrat brusc în carantină, cu soare, cu tot. Toate au venit ca și cum ar fi

Fost aduse. Inclusiv de mine. Răspund pentru tot. Inclusiv pentru că

Uneori sufletul meu s-a aruncat pe plajă, ca un delfin sinucigaș, ratând

Înnoturi printre stelele de sub pielea oceanelor. Am așteptat de la viață

Inclusiv întâmplări rele, chemate de mine, trimise de alții etc. Azi nu mai

Aștept decât să mai vină măcar o singură dată ziua de ieri, doar ca să

O pun lângă cea de azi și chiar lângă cea de mâine. Doar de dorul timpului,

De amorul Eternității, nu se știe niciodată ce-o fi dincolo de următoarea secundă.

 

 

 

George Bacovia în limba ploii

 

 

 

 

Stau și privesc cum plouă. Firește, de vină e George Bacovia. Îi simt

Pulsul în picăturile ploii, pe frunte, sub frunte, în neuroni. Ca să vezi

Cât de citit poate fi George Bacovia dincolo de școală, dincoace de

Nori. O să plouă și altădată, ca-n Anglia, și tot cu Bacovia,

În direct, în ”armonii culturale”, în limba plumbului cu pene de

Vultur. George Bacovia scrie definitiv în limba ploii. E fertil.

Nici nu-mi vine să cred că Bacovia s-a întors acasă, în cerul

De deasupra cimitirului său, în ploile sale, în muzica sa funebră.

George Bacovia e mai viu decât noi, toți…poeții. E-n cerneala

Din sângele fiecăruia, în ploile lui Noe, în limba română. Te uită!

 

 

Ce-ți e și cu sfinții ăștia anonimi

 

 

Ce-ți e și cu sfinții ăștia anonimi. E sărbătoare. Sunt sărbători.

Fiecare furnică în cozonacul ei. Eu mă gândesc la tatăl meu fără

Să fiu trist. Mă gândesc la el ca la o sărbătoare. Cred că știe. Mă simt

Mângâiat pe frunte de un liliac cu flori albe. E mâna lui, direct

Din cimitir. Acolo nu mai e orb. De acolo vede cerul mai clar decât

Lucian Blaga. Și e tatăl meu. Și sunt mândru de el. Privește precum

Saul. Și-mi crește inima, în numele celor șapte ani de acasă

Și-n numele celor șapte ani de orbire lumească. Fără vedere,

Mi-a pipăit pe frunte copilul Valeriu. I-a plăcut cum amprentele

Sale, vârful buricelor, îi continua neamul. Se uita în gol cu

Mâinile pline. De sărbători. Ce-ți e și cu sfinții ăștia anonimi.

Și lăcrima precum o icoană. Plângea din întuneric. A lumânare!…

 

Marin  Ifrim