Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Magdalena ALBU: ULTIMA IARNĂ ÎN BĂRĂGAN…

Magdalena ALBU: ULTIMA IARNĂ ÎN BĂRĂGAN…

„(…) dacă vrei să te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan:

e ţinutul pe care Creatorul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.”

Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului

 

Are dreptate Panait Istrati. În Bărăganul Munteniei, se poate visa în voie cât vrei, însă nu oricum. Trebuie, mai întâi, să-i simți până în măduva oaselor asprimea, capriciile, istoria, tumultul interior. Cu alte cuvinte, nu te poţi îndrăgosti definitiv de patria ciulinilor și a pâinii, decât cu o singură condiție: să fii un om al locului. Altminteri, ajungi să îi respingi cu patimă și brutalitate fiinţa, tocmai pentru că nu îi vei înţelege niciodată suficient de mult agresivitatea temperamentală. E o formă intimă de comunicare, un dialog continuu, altfel spus, între alcătuirea neputincioasă a Omului şi o bucată din ţărâna Universului, dincolo de care zvârcolirile absurde și pline de stridențe ale veșnicului cosmopolitism mundan nu mai înseamnă, dintr-o dată, nimic. Spre deosebire de alte ţinuturi ale Pământului, Bărăganul are identitate precisă şi vână, plesnind de cele mai multe ori cu putere în ziduri, în suflet şi-n destin. Creaţie de un estetism cu totul și cu totul aparte a divinităţii, el întruchipează imaginea perfectă a dezmărginirii, locul unde lumina Cerului coboară totdeauna exact cu aceeaşi perpendicularitate neobosită a razei în ochiul de piatră rotund al fântânii.

 

Accederea la infinitul de sus al Luminii nu îi este deloc străină acestui loc, căci verticala permanent suitoare către sfera divinului își află, practic, izvorul aici. Panait Istrati descrie cu minuție nemaiîntâlnită dimensiunea singulară a ținutului: „O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în zbor, pământul şi depărtatele lui zări. Întins pe spate, simţi cum talerul pământesc se înalţă spre zenit. E cea mai frumoasă ascensiune, ce poate s-o facă nevoiaşul lipsit de toate.” În Bărăgan, nu ai prea multe de ales, tocmai pentru că el apare ca unul dintre acele locuri ale Pământului, care îţi metamorfozează sufletul, trecându-ți-l prin toate sitele incomode ale vieţii. Aici poţi vedea, aidoma unui călugăr ortodox din vechime, în toată splendoarea ei nebănuită, ca prim şi ultim act divin, lumea, simţind, în același timp, pe propria-ți piele cum mii de draci ispititori şi negri îţi înfig cu străşnicie în suflet colții, taman atunci când urletul durerii lăuntrice dă să-ţi plesnească din clipă în clipă ţeasta. Altfel grăind, întinderea neagră de lut, peste care suflă mereu cu năvălnicie vântul dinspre miazănoapte iarna, își găsește definiția exactă între filele celui mai bine alcătuit manual imaginar de gramatică existențială.

 

Ţinut de un calm eremitic aparte, căruia numai Fiinţa umană şi Crivăţul îi mai pot strivi cu nemilă în picioare ruga, Bărăganul se înfăţişează privirii aidoma unui bătrân tăcut, care îşi îndreaptă cu smerenie înspre ţărână ochii, încercând să pătrundă în amănunțime filozofia ascunsă a vieții. Cine şi-a închipuit vreodată că iarna în Bărăgan apare sub forma fixă a unui poem suprasaturat la maximum cu figuri de stil s-a înşelat amarnic. Căci, dacă vara îți scârțâie, vrând, nevrând, uneori, printre dinţi praful caldarâmului înmuiat de căldură şi moartea, iarna, Bărăganul devine, câteodată, copia împietrită a incomunicabilei necuprinderi înghețate ruseşti, peste timpul căreia se aşterne, într-o tăcere înfiorătoare, noaptea amnezică a indiferenţei omului în raport cu aproape orice. Atunci, sarabanda despletită a viforului nepoetic începe să-ți muşte înrăit, până la epuizare, din vlagă şi viscere, într-o luptă, de cele mai multe ori, inegală. Este și aceasta, până la urmă, o cale prin care Bărăganul te invită să îl iubești necondiționat. Trebuie doar să îi îmbrățișezi sincer, măcar o dată în viață, semantica proprie spre a-i trăi, mai apoi, cu vârf şi îndesat, la fel de intens, frumuseţea, mizeria, dragostea, ura, imortalizate câteşipatru într-un spectacol, când sublim, când macabru, al naturii dumnezeeşti, ce nu a ținut cont întotdeauna de neputinţa Fiinţei umane și de tot ceea ce presupune aceasta fundamental în structura ei duală. Şi, până la urmă, de ce ar fi fost luată în considerare o asemenea entitate golită constant de rațiune și afect de-a lungul istoriei sale complexe, atâta timp cât omul însuşi i-a rânjit, cum altfel decât arogant și cu perfidie, în faţă divinității, printr-un lanţ infinit de acțiuni negative, născute din balansul lui permanent pe circumferinţa imprevizibilă a destinului?!…

 

Fascinaţia crudă a Bărăganului se trăieşte întotdeauna până la capăt. Jumătăţile de măsură nu au ce căuta în acest ținut. Poate tocmai de aceea el pare atât de provocator şi de unic în felul său, iar paradigma pe care ți-o va oferi cvasiconstant e una a nealterării sufletului și a tăriei de caracter. Oricum, de acest petec de pământ cu trupul de pâine nu te vei plictisi niciodată între limitele fixe ale parcursului tău existenţial, amintirea lui devenind în vreme umbra invizibilă, numai de tine știută, ce te va însoți peste tot cu credință, până la fireasca întâlnire cu moartea. În „Ciulinii Bărăganului”, Panait Istrati scria, printre altele, așa: ”Nu trebuie să-l vizitezi. E ceva pe dos, ca o femeie îmbrăcată în zdrenţe, ca o mahalagioaică împodobită cu diamante.” Este adevărat, căci în mijlocul pustiei sale cu foarte multe chipuri contradictorii, te simţi, uneori, aidoma unui suflet prăduit în modul cel mai barbar cu putinţă de perspectivă şi de identitate. Dar, cu toate astea, ţie, celui rămas deloc în aparenţă copilul devotat al câmpiei, ţi se va acorda în fiecare zi şansa de a privi fix în ochi linia mişcătoare a orizontului – locul geometric, mereu altul și parcă întotdeauna același, unde Cerul mângâie adesea cu bucurie pe creştet țărâna.

—————————

Magdalena ALBU

Bărăgan, 10 ianuarie 2017