Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » CENACLU » Melania Rusu Caragioiu: Cenaclul ,,Mihai Eminescu”  din Montreal, Canada, Imagini surprinse  de-a lungul anilor

Melania Rusu Caragioiu: Cenaclul ,,Mihai Eminescu”  din Montreal, Canada, Imagini surprinse  de-a lungul anilor

Fiecare cuvânt din magnifica și nemuritoarea operă a poetului Mihai Eminescu a trecut prin sufletul și rostirea membrilor Cenaclului ,,Mihai Eminescu”, Montreal, Canada.

Îmi amintesc sensul a o mulțime de cuvinte și semnificația lor, dar de data aceasta voi lega aceste două raportări, suflet și rostire, la strădania și răsunetul pe care ele l-au adus în mijlocul nostru.

Libertatea, a găsit răsunetul său democrat. Fiecare și-a deschis sufletul și a exprimat opinia sa, fără teama da a fi interpretat negativ. Dar sufletul de român a exprimat întotdeauna dorința ca tot ce este românesc să fie liber ca expresie, faptă bună și gând.

Cuvântul iubire a fost învățat de fiecare dintre noi întâi de la sânul Maicii România și deabia apoi de la sânul mamei sale. La nivel de cenaclu acest sublim sentiment era voalul diafan care plutea deasupra fiecărei poezii, fiecărei manifestări, fiecărui accent al respirației, al rostirii. Iubirea de țară cântată de Mihai Eminescu, iubirea de neam, iubirea de adevăr, de dreptate, de familie și chiar juvenila iubire mistuitoare a Luceafărului.

Lacul. Acest cuvânt aducea elargirea cerului. Misterul undelor blânde,  freamătul plantelor oglindite în el. Motive multe de inspirație pentru membrii care visau pe urmele marelui poet, în creațiile lor.

Expresia ,, pădurea de argint” era ransformată spre a creea o imagine iubită a copilăriei care se visa sub răcoarea dorită a unei zile de vacanță. Pădurea seculară, pădurea  fremătătoare, pădurea cu frunze multicolore, adăopst de felurite viețuitoare minunate care încântă prin sfiala  și neașteptata zvâcnire, ca să dispară privirii noastre.

Florile. Floarea albastră care i-a fost oferită și statuii sale, când membrii Cenaclului s-au deplasat spre ai cânta osanalele meritate poetului, nemai  gândindu-se la gerul, neaua și cerul sumbru al iernii canadiene.

Limba, graiul nostru de acasă, ba chiar și ,,limba vechilor cazanii” își făcea din când în când loc în scrierile și versurile cenacliștilor. Erau luate în seamă remarcile referitoare la bogăția lingvistică a poetului Mihai Emiescu, dar se amintea mereu faptul ca lăstarele românilor născute aici să vorbească limba română cât mai bine și să își însușescă un lexic bogat.

Cât de colorată și de frumoasă este limba românească,  limba creațiilor eminesciene. Cenacliștii s-au întrecut în  tradcerea poeziilor sale în franceză. Dar limba noastră fiind mai bogată în cuvinte, nuanțe și expresii,  decât limba franceză, efortul traducătorului era deficitar. Noi, membrii cenaclului am încurajat această muncă dificilă a  traducătorilor ocazionali, din spiritul nostru de echipă.

Dulceața limbii literare eminesciene este fără egal și ne-am convins de câte ori unul dintre noi a încercat poezii dedicate marelui poet. Cu tot elanul, cu toată strădania, a fost imposibil de a atinge măcar o singură , măcar odată,  o nuanță atât de sublimă ca a lui Mihai Eminescu. Toți am ajutat, am intervenit, am corectat, am oferit exemple, dar niciuna nu a avut efectul dorit.

Metaforica lui Mihai Eminescu este încântarea auzului, a sentimentului, a inefabilului, a surprizei captării momentului în cuvântul aureolant fericit. Nici pe departe nu voiesc  de a face nici cea mai  puțin îndrăzneață  caracterizare nici a uneia din marile calități ale Operei lui Mihai Eminescu,  evocate și descrise de marii critici, ci m-am referit doar la dragostea noastră în calitate de cenacliști pentru această latură care saltă poezia. Noi am încercat într-o măsură mai mică, deși plină de ardoare, să prindem- dar cu puțin succes, în creațiile noastre, din suflul încărcăturii poetice a marelui poet Mihai Eminescu. Deci, în creațiile noastre speram să creem imagini reușite folosind metafore, epitete, sperând, fiecare dintre noi de a crea frumos având exemplele inegalabile eminesciene, dar harul nostru era doar al nostru…

Scopul Cenaclului literar ,,Mihai Eminescu”, Montreal, Canada, este de a crea în mijlocul comunității o manifestare la nivel de Diaspora și de a  trimite din creațiile noastre  și în țară, spre a fi publicate în ziare și reviste. Bineînțeles, în paralel, ne-am  adresat și publicațiilor din diaspora. Am schimbat cu frații noștri din țară creații, impresii, transmițându-le pe diferite lungimi de undă modul în care noi gândim și inspirația noastră de sub același cer, dar nu întotdeauna atât de senin pecum cel de deasupra plaiului nostru de acasă. Voiam să le demonstrăm că nu diferim de ei. Nutrim aceleași sentimente, răspunzând la aceleași curente literare care îi preocupă pe ei în țară și acordând o maximă atenție la ceeace scriu ei ca adevărați      scriitori care se inspiră din trăirile de acasă, sau alte surse de inspirație filtrate prin spiritul românesc  mioritic

Toți marii creatori din Diaspora, cei trecuți în neființă, sau cei în viață, fiecare dintre ei au luat și au dezvoltat aici linia, scânteia, crezul literar învățat în țară, sau transmis lor prin adevăata putere cosmică, cum credem uneori. ,,Sângele apă nu se face !” și acea picătură se transmite din generație în generație, precum zic specialiștii în ADN.

Întotdeauna Cenaclul ,,Mihai Eminescu” —  înființat din inițiativa Președintelui Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, Alexandru Cetățeanu, in Montreal–  a funcționat pe linia propagării culturii, promovarea noilor talente, aniversarea marilor evenimente cântate de poeți și evocate de scriitori, într-un cuvânt a evocării culturii române.

Între cenaclul nostru și massmedia a  funcționat,  în același ritm susținut ani de zile,  atenționarea  publicului  despre programul sedințelor noastre.

Aș folosi un termen mai puțin uzitat, expresia de ,,mutații psihice” în noi, prin cultul, influența puternică a lui Mihai Emiescu asupra universului nostru poetic interior. Am ajuns chiar și la adevărul că   tinzând spre a ne perfecționa calitatea creațiilor literare s-au petrecut adevărate accentuări de atenție, acuratețe în  redare de frumos asupra creațiilor noastre.  Rezultatul era exprimat în cărți bine scrise, noi începând să intuim gustul cititorului, gustul omenirii după natura creației, la nivelul nostru, spre rostirea eminesciană.

Cum am ajuns la această formulare a laturii poetice a creaței noastre  ? S-a ajuns prin multe discuții, luări de cuvânt, critică literară la nivel de cenaclu, analize, frământări, uneori mici neînțelegeri, contraziceri, duse toate cu bine la sfârșit.

Rolul Cenaclului ,,Mihai Eminescu” poate fi exprimat în nenumărate aspecte, care, toate urmăresc  creșterea sufletistă și a sentimentelor,  a dragostei de cunoaștere și stimulare a spiritului românesc atît de  poetic, concret și filozofic exprimat de acel Bard universal, redactorul,  poetul , ziaristul, filozoful și multgenialul, eternul,  Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu a făcut o radiografie a sufletului, a neamului, a identității, a  infinitului, a eternității  penelând  epic sau liric, în măiesrtite versuri și proză, fiecare latură a existenței neamului nostru. Iar cenaclul ,,Mihai Eminescu” din Montreal, pe parcursul celor cinci ani de existenșă ai lu până în prezent, a cultivat acest spirit de frumos, de  a merge mereu în pasul posibilitâților  noastre  spre a crea, în gând mereu  cu  marea operă a lui Mihai Eminescu.

Melania Rusu Caragioiu

Scriitor și poetă  Asociația Canadiană a Scriitorilor Români,  Canada  și Asociația Scriitorilor Liga Cluj-Napoca, Filiala Timișoara, România

**************************************************************************

 

,,DE  MIC  COPIL  PĂDURI  CUTREiERAM”

De Melania Rusu Caragioiu

 

Trăit-a pe acest pământ

Un lujer mic de floare

Fugea cu buclele în vânt

Și surâdea în soare,

 

Vorbea cu toate, întrales

Pe limba lor ciudată

Ele- șopteau c-au înțeles

De fiecare dată

 

Și gâzele și moși  bondari

Și culbecii cu  coarne

Și flori albastre, nuferi mari

Râdeau ,  să se răstoarne…

 

Dar cel băiet crescu  ușor

Zeifir de primăvară

Lângă ,,conacul” cu pridvor

În cel capăt de țară.

 

Și-acma-l chemau depărtări.

Nu mai era  de-o schioapă

Și ochii lui cătau spre zări

Spre visele ce-adapă.

 

Vacanțele erau un semn,

Codrul era aproape,

Dorul de ducă un îndemn

Spre irizări de ape.

 

Codrul cel falnic îl chema

Sub poala lui cea verde,

Iarba covor îi impletea

În umbra ce se pierde

 

Mergea gândind la ce-i frumos

Urcând către izvor

Iar vântul fluiera voios;

Păsări  oprind din  zbor.

 

Și pasul când îl înturna

Mai plămădind un vers

Iar lângă lac se așeza

Gândind la-al vremii mers.

 

Odată visul  împletit

Cu dorul către lume .

Acel Făt, cel  Frumos ursit

Plcă spre soare-apune.

 

Multe-a văzut în calea lui

Și saltimbanci și stele

Dar dorul cald al codrului,

Potecile cu iele ,

L-au tot chemat la ele iar

Și sufletu-i era de jar

L-ademeneau codrii  străbuni

Un lait motiv, spre ei, spre lumi.

St. Constant, ianuarie 2017