Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » MIHAIL JANTO: POEME(1)

MIHAIL JANTO: POEME(1)

CÂT DE MULT TE-AM IUBIT…

 

Eram orbiți de-a noastră fericire,

de clipele ce-n brațe le-am ținut,

și ceasuri nesfârșite de-mplinire,

un vis frumos rămas la început.

 

Chiar amândoi credeam ca niciodată,

că visele din noi n-au infinit,

în dragostea ce o purtam curată,

doar timpul ce-a trecut a-mbătrânit.

 

Nu ți-am promis mai mult de-o amintire,

când te întorci, o vei găsi mereu,

ți-am pus în ea un suflet, nemurire,

și lacrimi ca să-ți spele tot ce-i greu…

 

Poate nici timpul n-are să mă ierte,

de-a pururea greșeala mi-am trăit,

clipele se întorc ca să mă certe,

mă-ndeamnă să-ți mai spun, cât te-am iubit…

 

 

ADEVĂRURI SAU MINCIUNI…

 

Cereți inimii iertare,

pentru bine, pentru rău,

fericirea-i scurtă cale,

L-ați trădat pe Dumnezeu…

 

Ani din viață, multe urme,

ard în piept amprente vii,

lasă ghearele să scurme,

să dezgroape mârșăvii…

 

Nemurirea-i o făclie,

ruguri ce rămân nestinse,

mai miroase-a carne vie,

suflete de voi aprinse.

 

V-ați schimbat de azi pe mâine,

ați ucis poate de foame,

azi aveți destulă pâine,

dar vă trebe milioane.

 

Spuneți voi: în ce mai credeți?

– În averi și în prostie?

Sunt poveri ce-o să le duceți,

mai departe de-agonie…!

 

Un blestem pe voi și cuget,

ochii râd când trupul plânge,

doar păcate-aveți pe suflet,

singuri voi vă veți înfrânge.

 

Și în priviri purtați minciuni,

– oare știți ce este iadul ?

Atât venin din slăbiciuni,

curg din el în tot amarul…!

 

Clipele trec câte una,

spală urmele pe cruce,

sufletul vi-l ia furtuna,

către drumul spre răscruce.

 

Multe, multe-n ceruri scrise,

când cu lacrimi, când cu zâmbet,

se reîntorc ca și în vise

un blestem pe om și suflet…

 

Adevăruri sau minciuni,

noi le-am semănat pe toate,

râdem astăzi de nebuni

și le stăm atât de-aproape…!

 

 

ÎN STROPII ULTIMELOR PLOI

 

Flămând de dulcele iubirii,

când anotimpuri cern mistere,

pierdut pe calea amintirii,

mi-e dor smintit de-o mângâiere.

 

Un vis nebun mi-e` n suflet focul,

am mers desculț prin jar și soare,

tu ți-ai săpat în mine locul,

ca umbra sorții dansatoare.

 

Iubirea mă străpunge lină,

iar din privirea ta scânteie,

un gând sălbatic mă domnină,

și sânii tăi dulce femeie.

 

Durerea ta, în noi suspine,

tu ești de-a pururea, “Marie”,

în coapse porți multe destine,

a sorții veșnică magie.

 

Chiar ceru-n tine îi schimbător,

ești valul ce spală nisipul,

și un zâmbet des amăgitor,

care promite infinitul.

 

Iubești și ierți de-i fi trădată,

îți stă pământul la picioare,

dar fie clipa blestemată,

când sufletu-ți n-are iertare.

 

M-ai învățat ce-i umilire,

m-ai așternut și la picioare,

un suflet după răstignire

și ultimul sărut ce doare.

 

Am plâns amar și fericire,

ca pe un ultim țărm cu soare,

sărută-mi dorul din privire,

pierdut în golul care moare.

 

Mai dă-mi o singură speranță,

ca în stropii ultimelor ploi,

ce plâng ades`ca o romanță,

te întorci o clipă iar la noi…

 

 

MIHAIL JANTO