Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » George ROCA: CONVORBIRE CU SCRIITORUL ŞI PUBLICISTUL RONI CĂCIULARU

George ROCA: CONVORBIRE CU SCRIITORUL ŞI PUBLICISTUL RONI CĂCIULARU

„Sunt bogat, căci am un brad

şi tot ce cred că mai trebuie!”

 

George ROCA: Distinse domn şi prieten Roni Căciularu, în sfârşit te-ai înduplecat să finalizezi acest interviu! Ura! Oare câţi ani au trecut „de când l-am pus la cale”… Cinci, şase!? Apără-te dacă poţi! Sper ca nu a prevalat modestia! Eu, în cei 8 ani de când ne cunoaştem ţi-am publicat 37 de materiale în mai multe reviste literare cu care colaborez. Materiale pentru 2 cărţi! Şi ca să demonstrăm că suntem prieteni, am constatat că am avut (şi) o corespondeţă bogată pe e-mail… adică 910 depeşe în toată acestă perioadă! Cu mâna pe inimă pot spune că majoritatea nu au fost taclale banale, ci cu precădere „convorbiri literare”!

 

Roni CĂCIULARU: Mulţumesc pentru răbdare! Da, au trecut mai mulţi ani, dar am stat deoparte cu „expunerea” mea în faţa publicului cititor, deoarece am considerat că sunt mulţi alţii care trebuie să fie cunoscuţi şi promovaţi! Nici nu am realizat că am trimis spre publicare la revistele pe care le conduci 37 (?) de articole! Cât despre corespondenţa noastră electronică… de sorginte literară ce pot spun… eu nu le-am numărat, dar te cred!!! M-am bucurat că am un prieten la antipozi cu care pot avea un limbaj comun!

 

George ROCA: Eşti, printre altele, laureat al Premiului Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel. Acesta este, se-nţelege, doar un simplu pretext pentru care ţi-am solicitat interviul. Sunt şi alte motive, desigur, căci „te urmăresc” de ani şi ani! De pe vremea când eram redactor şef la revista internetală „Romanian VIP” care apărea în Dallas, Texas, cu răspândire (graţie netului) pe toate meridianele lumii. Acolo te-am întâlnit şi ţi-am publicat primul reportaj! Era data de 27 octombrie 2009! Titlul materialului „Luceafăr, ciocârlie şi infinit”, o vizită la Muzeul de Artă Modernă (MOMA) din New York! Mi-a plăcut enorm! Treceai in revistă opera brâncuşiană aflată acolo! Aveai culoare, substanţă şi informaţie!

 

De fapt, nu cred că trebuie să-ţi adresez, pentru început, vreo întrebare… Ştiu că ai multe de spus, ştiu că ai o bogată experienţă de presă, nu mi-e teamă că ai să te lungeşti peste măsură, căci discutăm, totuşi, în cadrul unui gen relativ scurt; deci începem interviul nostru…       

 

Roni CĂCIULARU: Dragă George, mă apropii cu plăcere şi cu frică de persoana ta, care acum urmează să mă descoasă, în cadrul unui interviu. Şi asta după ce m-am cusut şi descusut eu, m-am cârpit cum am putut, încercând să-mi dau o formă oarecum agreabilă… De fapt, stau şi mă întreb, cu ce se deosebeşte un interviu de un interogatoriu? Chiar şi dacă miza, în cazul nostru, e numai de orgoliu şi onoare, denudarea mea – parţială, desigur – tot se face. Iar de judecat, tot sunt judecat. Şi încă de o sumedenie de judecători – drepţi sau nu! Vezi, de asta mi-e frică de tine, acum, dragă George Roca. Pe de altă parte, îmi face plăcere să-ţi răspund, căci la 78 de ani ai mei, viitorul nu mai e tocmai înainte-mi, ci e la spate. Ce-am fost, asta sunt. Şi nu mi-e ruşine cu mine! M-am încropit şi m-am străduit să fiu, în viaţa cea de toate zilele, ca şi în scrisul meu, om de omenie. Şi cred că, cel puţin pe alocuri, am reuşit… Asta-i mândria mea. Oho, dar am luat-o razna şi nu m-am referit la un moment fromos al vieţii mele. M-ai felicitat pentru faptul că sunt Laureat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel. Vreau să-ţi spun, mulţumindu-ţi, că-mi face o mare plăcere acest premiu. E pentru reportaj literar, ca şi pentru activitatea mea culturală… Şi mă simt înălţat de faptul că Premiul poartă numele lui Al. Mirodan care, în ultima parte a vieţii sale, m-a onorat cu aprecierea şi simpatia lui. Nu cred că mi-aş fi dorit altceva… Sigur, premiul însumează şi aprecierea unor oameni de aici, scriitori, critici literari, eseişti, publicişti… Asta înseamnă şi antipatia altora, care se cred – poate pe drept… – mai buni, mai talentaţi. Asta înseamnă şi indiferenţa altei categorii de oameni. Acest din urmă fapt îmi aduce, e drept, şi o anume mâhnire.

 

George ROCA: Cu „Celebrul 702”, pardon, Mr. Alexandru Mirodan, te-ai cunoscut mai dinainte? Vreau detalii despre domnia sa…! Ştiu ca ai multe de povestit!

 

Roni CĂCIULARU: Da şi nu. L-am cunoscut nu atât de la om la om ci, mai întâi, în calitatea mea de Secretar general al Uniunii Originarilor din România în Israel. Am luat de vreo câteva ori legătura cu el, în „interese de serviciu” şi, cum e firesc, cu bun simţ. Apoi am terminat cu H.O.R. (organizaţia de care am vorbit şi unde am avut această înaltă funcţie, vreo 15 ani) şi m-am aşternut, în sfârşit, în sfârşit!, m-am pus pe scris: după sufletul meu, liber şi neaşteptat de nimeni. Aşteptat am fost mai apoi, şi asta mi-a oferit, recunosc, o anume satisfacţie. Nici acum nu sunt angajat în vreo redacţie, ceea ce mă face liber ca pasărea cerului, permiţându-mi să pier pe limba mea!

 

Revin la Mirodan. Ce m-am gândit eu?! Hai să scriu despre acest mare talent şi despre minunata lui Revistă (unică, în felul ei, între literele româneşti). Fac deci un reportaj, îmi imaginez (în acest cadru) că-i iau un interviu maestrului, dar ştii, aşa, verosimil, serios, temeinic; lucrez atent, revin, şterg, adaug, iese ceva, apoi mai retuşez, mai scurtez, parcă ar fi cam ce dorisem, folosesc date de pe unde m-am priceput să le adun, le pompez viaţă, suflet, lumină, dragoste şi admiraţie… N-am schimbat însă nici o vorbă cu Mirodan. Şi acum, când l-am terminat, dau să public materialul. Stai, domnule!, îmi zic. Mirodan nu e oricine! Poate că ceva nu i se potriveşte! Poate unele date nu-s corecte. S-ar putea ca vreo informaţie să nu fie exactă. De ce să nu-i dau să vadă materialul, înainte de a-l preda spre publicare?! Oricum mi-l asumasem pe Al. Mirodan, ca pe un fel de şef moral!… Dar la Mirodan nu se ajungea uşor. Mai ales că acum era bolnav. La telefon răspunde soţia domniei sale, îi spun despre ce e vorba, îmi zice că nu ştie dacă e în putere să vorbească, dar îl va întreba dacă acceptă să-i trimit reportajul-interviu. (Nu ştiam atunci, cât de puţin, atât de puţin!, mai avea să trăiască marele Mirodan…). Revine soţia scriitorului şi-mi spune cum şi prin cine să trimit materialul. Mirodan vrea să mă citească! Răspunsul maestrului nu a întârziat: o singură corectură, transmisă de asemenea printr-o persoană intermediară: numărul de casă de la „Cafeneaua” în care stătuserăm la o masă, cândva, pe strada Dizengoff, din Tel Aviv, era greşit. Atât! Corectez. Dau drumul manuscrisului spre tipar, iar reportajul meu literar face ceva „valuri”. Sunt mulţumit că am onorat Mirodanul aşa cum am crezut şi m-am priceput eu mai bine. Peste vreo două zile, stau liniştit acasă, când sună telefonul:

– Alo (Pauză), Roni? (Pauză – şi parcă confirm). Dragă, nu pot vorbi mult. Sunt Mirodan. Nu-s bine deloc.(Se auzea respiraţia grea!). Vreau să-ţi Mulţumesc…!

Am bâiguit ceva convenţional, iar Mirodan mi-a spus:

– Lasă asta… Scuză-mă, trebuie să închid. La revedere…

Revederea nu a mai fost!

 

George ROCA: Când ai început să scrii literatură? Cum a început, de fapt, „povestea” ta?

 

Roni CĂCIULARU: Cred că o dată cu mine. Ceva prin genele cu care m-au pecetluit părinţii m-a impins pe acest drum al scrisului… Şi-apoi, Bacăul natal, cu atmosfera lui de respect faţă de cultură, de literatură mai ales, de omenie, de bine şi frumos, cu siguranţă că m-a influenţat. Aici au respirat aerul de Bistriţă şi de Siret, de burg dezvoltat, cu burghezie de ţinută (evreiască şi românească laolaltă), aici am simţit aerul acela de împletire a oraşului cu satul, cu periferia şi mahalaua, cu linişte patriarhală şi zvon industrial. Eu am locuit prin centrul municipiului, vizavi de Grădina Publică şi de „Foto-Sport”. In acest perimetru, până pe la Biserica „Sfântul Nicolae” şi mai încolo, de unde începea strada Bacău-Piatra Neamţ, ca o prelungire a străzii mele „Regele Ferdinand”, în paralel cu Strada Mare, ei, da!, în acest perimetru s-au născut, au visat şi au crescut, ori s-au preumblat numeroase personalităţi culturale, oameni de litere, de ştiinţă, de gândire şi de carte aleasă… În preajma Grădinii Publice era un spaţiu sfânt cu un aer aparte. Era un loc cu har. În acest Parc-Grădină venea uneori marele Bacovia, solitar lângă salcia pletoasă, care mai este (o fărâmă!) şi astăzi. Prin apropiere au locuit Marele Rabin Alexandru Şafran, scriitorul reporter Marius Mircu, savantul de renume mondial, Solomon Marcus, prozatorul Marcel Marcian… Pe aici au trecut Radu Cosaşu, Gina Sebastian Alcalay, G. Mosari, Harry Bar Shalom… Dar cum poţi să-i înşirui pe toţi cei valoroşi?!

 

Tot prin acest minunat Bacău natal al meu, trecători „pi şentru” au fost, cu siguranţă şi I.Voledi, I. Kara, dr. A Klain, dr. Idy Ilan, dr. Iulius Iancu, Paul Kidron (buhuşean de felul său), Isaia Răcăciuni – fratele scriitor al vestitului actor N. Stroe, ambii născuţi în comuna învecinată Sărăcăciuni, devenită în timp Răcăciuni. Toţi cei amintiţi au fost bravi sclavi ai condeiului… Nu trebuie să-ţi mai spun că, vezi dumneata, Bacăul nu-i un oraş ca ori care altul. Este oraşul lui Vasile Alecsandri, căci aicea s-a născut. Este, cum sugeram, oraşul esenţialuilui şi mereu mai marelui George Bacovia. Bacăul era oraşul unor scriitori de mare valoare, grupaţi în jurul Revistei „Ateneu” din zilele şi anii tinereţii mele. Mă gândesc la un Ovidiu Genaru, la George Bălăiţă, la Sergiu Adam, Eugen Uricaru, Mihai Sabin, Radu Cârneci, Constantin Călin, Vasile Sporici…

 

Bacăul era un oraş de cultură serioasă. Respectul de carte şi de scris era pretutindeni. In ochii mei şi ai unora din camarazii mei, nimeni nu era mai presus decât un scriitor. Chiar şi înainte de noua serie a revistei „Ateneu” – continuatoarea publicaţiei lui Grigore Tăbăcaru şi a lui George Bacovia, funcţiona la Bacău un cenaclu literar serios şi bun, la care nu de puţine ori mă aflam şi eu. Mai amintesc, în grabă, că au fost la Bacău şi o serie de ziarişti valoroşi, precum Jean Şteiger, Carol Isac, Sorin Cunea şi încă atâţia alţii, pe care nu mi-i amintesc acum, pe moment… Ziarişti, scriitori, intelectuali de mare ţinută… Nestor Rateş este de lângă Bacău, de la Moineştii lui Tristan Tzara, sau Al. Sever, B. Elvin (Elvin Bernstein), rabinul Moses Rosen au fost şi ei trecători prin viaţa şi străzile oraşului meu.

 

În aerul de Bacău, şi astăzi, când e o altă lume, se simte încă un parfum de ceaţă aurie, lăsat de trecerea oamenilor de bine şi cu suflet aparte. Poate că respirând un astfel de aer, direct sau indirect, mai devreme sau mai târziu, m-am contaminat şi eu cu dor de bine şi de frumos. Poate că sunt doar simple coincidenţe, dar, în mod sigur, atmosfera de respect pentru artă, scris, cultură – era la ea acasă.

 

George ROCA: Oare aceasta o fi fost „încărcătura” care te-a determinat să urmezi Facultatea de filologie (de Litere, cum i se mai spune acum) din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi? Ia povesteşte te rog câteva amintiri frumoase din aceea vreme, de la profesorii de liceu, la universitarii ieşeni, la iubirile cu care te plimbai prin Copou! Ai călcat şi pe urmele lui Eminescu pe lângă „plopii fără soţ” de pe şoseaua Bucuiumului? După cum vorbesc fotografiile tale sunt convins că erai destul de mare „donjuan” al acelor vremuri! Însăşi poza ataşată la acest interviu îşi spune oare „cuvântul” şi ea, la cei 77 de ani ai tăi…?

 

Roni CĂCIULARU: Oarecum… Dar mai întâi cele „serioase”! Nu pot să nu-l amintesc aici, mai întâi de toate, pe bunul meu profesor de limba română, din liceu – cred că una din puţinele figuri pozitive (pentru mine) din acest „cimitir al tinereţii mele”, cum îl numea Bacovia. Am vrut să fiu ca el. Să-i merg pe urme. M-au influenţat poate şi unele lecturi, poate un simţământ lăuntric… Facultatea „de litere” am făcut-o însă în paralel cu o alta, nespecificată în acte oficiale: Ziaristica. Ucenicisem un an la ziarul regional de la Bacău, după terminarea liceului şi respingerea mea, în cadrul examenului de admitere de la „Ştiinţe Juridice”, din Bucureşti. Mai târziu aveam să-mi dau seama ce binefacere a fost această „cădere”- căci dincolo de o oarecare limbuţie spontană de pe atunci, pe care o aveam, spre lauda târgului din preajmă, nu mă potriveam deloc cu o astfel de îndeletnicire care îţi aduce în braţe tot ce e mai urât şi mai josnic în viaţă. Dar asta am constatat mai târziu, atunci când, ca ziarist, am înfiinţat o rubrică senzaţională, la ziarul regional la care am fost angajat. Era o rubrică cu evenimente din „Sala paşilor pierduţi”- cum se mai numea Tribunalul, rubrică intitulată de mine „În faţa instanţei”…

 

Ca student la Iaşi, n-am lăsat nici o clipă din mână condeiul, fie reportericesc, fie de vers îngânat şi şoptit mie însumi, la adresa vreunei fete, doamne, sau dudui… Pe urmă, încet-încet, l-am mai şoptit spre vreo ureche cu pafum de iasomie… Eram nelipsit, duminică dimineaţa, de la cenacul literar studenţesc („Mihai Eminescu”). Asta făcea parte din fiinţa mea de atunci. Se întâmplă însă ca în anul al doilea de facultate să nu mă mai găsesc pe lista bursierilor, deşi aveam notele cuvenite. M-am întreţinut în toţi anii de studii care au urmat, din gazetărie, plus cu ce mai îmi trimeteau ai mei de-acasă. Scriam la Radio Iaşi, la Radio Bucureşti, la Flacăra Iaşului, la ziarul din Bacău, la Viaţa Studeţească, la ziarul central al tineretului, la Staţia de radioficare din Iaşi…

 

Scriam. Citeam. Invăţam. Hoinăream. Mergeam (nu cu mare regularitate!) şi la cursuri, la seminarii, umblam prin cârciumi – fără a fi băutor, dar eram în companii bune, de prieteni şi scriitori, tineri şi vârstnici. Aş aminti aici raporturile mele, ceva mai apropiate cu unii profesori, lectori sau asistenţi, cum ar fi actualul prof. academician Victor Crăciun, admirabilul acad. Prof. Al. Dima, ori Al. Husar – profesor de o rară fascinaţie, sau înaltul profesor din vechea gardă a „Convorbirilor Literare” junimiste, domnul Cuciureanu, ori lectorul universitar pe atunci – Liviu Leonte, sau strălucitul profesor folclorist Vasile Adăscăliţei… Conduceam subredacţia „Vieţii Studenţeşti”. Mă îndrăgosteam până peste urechi (şi nu o dată!)! Existam pe lângă o brigadă artistică studenţească, unde cânta muzică uşoară Lily şi nu mai ştiu cum o chema de familie – şi pe care o iubeam fără motiv… Niciodată nu mă plictiseam. Nici când eram singur cu mine!

 

O altă iubire, un mugurel de dragoste ce-şi deschidea petalele în braţele mele, era e elevă blondă cu gura de cireaşă, din clasa a XI-a a şcolii unde făceam practică pedagogică, predând primele mele lecţii de limba română (despre G. Bacovia!). Asta era la Liceul „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Acolo am convins profesoratul şi direcţiunea să facem o seară dansantă (lucru puţin obişnuit acolo!) dar, desigur, cu temă educativă. De fapt îmi cream subiectul pentru un reportaj la ziarul tineretului de la Bucureşti. Am adunat un grup de studenţi din anii mai mari, de la diverse facultăţi, şi am dat titlul serii respective, dar şi reportajului meu: „Întâlnire cu viitoarele profesii!”. Totul a ieşit minunat, numai că eu, atunci, cu doar câteva ore înainte de seara dansantă, am constatat că am pantofii scâlciaţi şi total necorespunzători pentru evenimentul respectiv. Mă împrumut de niscaiva bani şi-ncep să cutreier magazinele. Dar eu am un număr de pantofi între două numere. Nu găsesc ce caut. Şi timpul e scurt. Ora de prânz, m-a prins într-un magazin cam întunecat. Încercam pantofi. Dar mereu cineva anunţa: „Ora închiderii – vă rog”! La prânz! Aşa era atunci! În fine, cumpăr! Mă duc la gazda mea, obosit de alergătură şi de treburile organizării de la şcoală. Seara, după expunerile studenţilor către elevele claselor mari (interesate, în special, de ceea ce urma) – începe dansul. Şi tentaţii erau destule… Lumea toată se legăna ritmic şi armonios, căci adusesem muzică bună. Mă scol şi eu, mă-ndrept spre cine ştiu, să invit elegant şi uşor condescendent, dar mă opresc! Pantofii îmi ies din picioare. N-am ce face, merg într-o parte a sălii, constat că pantofii mei erau cu un număr sau două mai mult decât trebuia şi stau trist şi mohorât. Dar apare fata blondă cu gura ca cireaşa şi mă invită. Stingher, îi explic situaţia. Surâde şi-mi spune: „Nu-i nimic, dansăm mai într-o parte şi tu ai să târâi picioarele. Nimeni nu vede!” Şi uite-aşa, ne-am târâit noi, şi atunci şi încă mult timp, chiar şi când aveam de-acum încălţări normale…

 

Iaşii studenţiei mele au fost bogaţi, iar eu, nu o dată, dincolo de dinamismul vieţii ce o duceam, eram adesea şi un însingurat. Aproape dramatic de însingurat. Puţin mi-a lipsit să nu devin un pasionat al băuturii, de unul singur. Incepusem cu lichiorul „Indian”, bun la gust, dar mai ales eliberator de tristeţi… Că nici prea înalt nu eram, nici prea îndrăzneţ nu mă ştiam şi mai erau atâtea lucruri la care nu ajungeam… Vroiam atât de mult, puteam atât de puţin… încât uneori eram trist şi singur şi timid. Şi alteori „călcam pe mine”, mă învingeam, eram sociabil şi dinamic. La asta, de-alungul vieţii, m-a ajutat şi ambiţia mea de a reuşi în meseria de ziarist. Ziaristica m-a format şi m-a şi deformat. Apoi m-am redresat!

 

George ROCA: Am citit într-un e-mail despre Pintea şi „concursul de viteză” din „dulşele” Târg al Bacăului! Ia povesteşte-ne(ne)!

 

Roni CĂCIULARU: Ha, ha! Concursuri de viteză… pe două „roate”! N-ai uitat! OK!…

 

În plin centru al oraşului nostru, tararam mare! Anunţuri, organizare, lume adunată pe margini de trotuare. Duminică dimineaţa. Toată circulaţia rutieră – oprită. Cel mai grozav – teribilul motociclist – Pintea! Peste ani, şi fiul său, Ţuţu Pintea, participă şi el, concurându-i pe toţi, inclusiv pe tacă-său. Pintea-tatăl era acum călare pe o formidabilă motocicletă Jawa. Şi tot acolo, aleargau încă vreo 5-6 „fanatici ai motorului cu două roate”. Luptă strânsă, goană nebună. Distanţa dintre viaţă şi moarte se micşorează clipă de clipă, metru după kilometru! Pintea cel Mare se detaşează. Viteza e uluitoare. Emoţia „târgului” stă să ne sufoce. Euforie, teamă, ambiţii! Pârâitul motoarelor e din nou în dreptul nostru. Tensiunea întrecerii e la maximum; încordarea publicului a spart monotonia existenţială, banală, aşezată, din cursul săptămânii. În dreptul sălii de spectacole, denumită – vezi Doamne! – „Forum” (în partea din spate era Pompieria oraşului) motocicliştii, micşorând cât se poate de puţin viteza, iau un viraj periculos. Lume multă, pe trutuare, tocmai aici. „Arta” e să nu încetineşti, în astfel de locuri curbate, dar să-ţi menţii echilibrul. Pintea e în frunte. Detaşat! Viteză nebună! Jawa pârâie asurzitor. Fum. Pintea Vite(a)zoman(ul) tot primul. Publicul, tensionat, pe trotuar, e numai ochi. Motocicleta argintie (combinată cu roşu de vişină) se izbeşte de bordura trotuarului. Oamenii sar în lături. Motocicleta este proiectată în sus, cu zgomot de bufnitură, asociat cu mitraliatul ei acum distorsionat. Plonjare peste mulţimea adunată ca la paradă. Pintea zboară „viteaz” fără motocicletă, este proiectat peste gardul de fier verde, de la Maternitate. Intră direct cu casca şi capul, prin gazeta de stradă (din lemn cu geam) până pe iarba din curte. Minune!!! Pintea n-a păţit absolut nimic! Şi nimeni din publicul adunat acolo n-a fost măcar atins!

 

Mai participau, la astfel de concusuri şi alţi motociclişti de forţă, precum Dines, Pătrăţel, Herşcovici. Motocicletele, pe două roţi sau cu ataş, înflăcărau privirile noastre, ale puştilor, ca şi ale celor de tot felul de vârste. Nu mai vorbim de strălucirea din ochii domnişoarelor şi ale unora dintre doamne! Jocul dintre viaţă şi moarte, tensiunea, senzaţionalul erau, în acele timpuri, bine-venite, necesare. Oamenii mai uitau de greutăţi şi nevoi. Se mai putea vorbi şi de altceva! De ceva permis. Se putea vorbi liber, ca la footbal, ca la orice sport.

 

George ROCA: Strălucirea din ochii domnişoarelor…!? Ia povesteşte cum a fost cu fetele din centrul Bacăului, de care erai îndrăgostit pentru că aveau „rotunjimi” ce miroseau a parizer!?

 

Roni CĂCIULARU: Amintiri, amintiri… Mă aflu, din nou, „pi centru”, la Bacău… Revăd pe sub pleoape Teatrul şi fostul cinema „Mărăşti”, „Alimentara” cu program non-stop, vânzătoarele drăguţe, la care, încă de pe când eram prin clasa întâia, mă uitam cu drag şi cu chemare. Lucru pe care-l simţiseră, pe semne, şi ele. Pe la ore fără lume, se strângeau să ciorovăiască. Uneori mă nimeream printre ele, în timp ce unul din părinţi cumpăra câte ceva. Eram şi eu acolo, cu toată timiditatea mea incurabilă. Vorbeam, glumeau, mă-ntrebau câte unele (probabil că le eram simpatic, sau n-aveau ce face, la o oră goală de lume!) ce mai fac, cum e la şcoală, ce prieteni am, ce mă distrază mai mult prin oraş… La un moment dat, una mă-ntreabă: „Pe care din noi, dintre fetele de-aici, o iubeşti tu cel mai mult?” …Ce-ntrebare!  Cum să răspunzi la aşa ceva în gura mare! Mie tare-mi placea de Paula, cea cu obrajii roşii şi rotunjimi ce miroseau a mezeluri!!! A parizer şi a şuncă… Ei, da! Paula care zâmbea şi din ochi spunea cele mai frumoase vorbe… Mă codesc, desigur. O altă fată cu halat alb de vânzătoare, blondă şi bine dispusă şi ea, vine în ajutorul meu, văzând că mi-i jenă să răspund: „Uite, ai aici hârtie şi creion, nu trebuie să spui, scrie un nume (le cunoşteam pe toate, căci toate erau ispititoare şi isteţe!). Mă dau mai deoparte şi scriu numele celei dragi mie, sincer şi emoţionat. Numai că, în grabă, nefiind deloc scriitor, am „mâncat” o literă: „a”. Vă daţi seama că Paula fără un „a” nu mai e Paula! Se-adună toate, citesc, şuşotesc şi râd, râd de nu mai pot, în timp ce eu transpirat nu înţeleg nimic. Până când Paula însăşi îmi arată cum se scrie numele ei, adică cu toate literele. Dar ea a înţeles, totuşi, ce-a înţeles, şi mi-a zâmbit cald şi m-a strâns lângă şoldurile ei. Parfumul de mezeluri şi de lactate devenise poezie…

 

George ROCA: Excelent, dragă Roni!… Îmi place să te provoc! Aşa că te-aş ruga să continui cu o altă povestire!

 

Roni CĂCIULARU: Când eram copil îmi plăceau la nebunie filmele! Părinţii mă duceau deseori la cinematograf. Apoi, m-am dus singur, sau cu câte o fetişcană…

 

Cinematografele Bacăului. Puncte de reper, locuri de întâlnire, săli cu bucurii de mai multe feluri. Cinema „Lux” (apoi s-a chemat „Timpuri noi”, apoi „Tineretului”, apoi nimic, căci a dispărut, ca atâtea alte clădiri, cu viaţa şi amintirile şi tainele lor)… În faţă la „Lux” era „Bătaia peştelui”. Aici stăteau, la „agăţat” baieţii mai mari decât mine; pe-aici treceau domnişoarele care de mult nu mai aveau de-a face cu aerele de fete mari. Ţigări, seminţe de bostan sau floarea soarelui, coji pe jos, glume aruncate-n vânt, ca şi cojile seminţelor, ocheade, scuipături demonstrative pe asfalt, „frizuri cu briantină” ( mi se pare a la „Sergiu Malagamba”), pantofi cu talpă de crep… Şi tot în centru – cinema „Fantasio” (apoi, şi acesta – cu o nouă denumire: „Flamura Roşie”). Şi mai era şi cinema „Forum”, care era mai în centrul centrului, într-o clădire nouă, mai pe lângă Prefectură (şi aici, la acest cinematograf, vine tot o schimbare a numelui – „Muncitorul”. Culturnicii lucrau în stil proletcultist, dictat de sus, dinspre răsărit. Dar ce ştiam eu, atunci?! Şi ce-mi păsa mie că se numeşte aşa sau aşa. Importante erau filmele bune, ca şi, mai târziu, întunericul sălii de proiecţie, dar, uneori, poate şi bara de la „Bătaia peştelui”, cu toate că nu eram pescar…!).

 

Duminică dimineaţa, la „Timpuri Noi” – conferinţe, recenzii, proiecţii de filme documentare. În cursul săptămânii, la spectacolele de la ora 15, publicul spectator, rar, risipit, doar câteva perechi prin sala de proiecţii, era format, mai ales, din soldaţi şi servitoare. Mai erau destule servitoare, ca o „rămăşiţă, a vechiului regim”. Intuneric. Invariabil, se dădea mai întâi, jurnalul de actualităţi. Apoi – filmul! Ecranul luminos, plin de fapte, de întâmplări… Totuşi, nimeni din cei prezenţi atunci, nu vedea nimic. In sală – alte scene invizibile. Mult mai palpitante, mai cu miez. Biletul merita toţi banii. Şi totuşi, erau şi filme bune, care nouă, puştilor, ne plăceau. Imi vin în minte „Tex” şi „Zoro”, şi-un film cu calul Buian, apoi „Zboară cocorii” (cu Tatiana Samoilova şi Aleksei Batalov),  „Povestea unui om adevărat” (erou, parcă, un anume Mereseev), „Poveste de dragoste”…; şi mai erau „Stan şi Bran”, „Pat şi Pataşon”, iar într-o etapă ulterioară „Alo aţi greşit numărul”, „Directorul nostru”, „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”… Filmele şi vârstele noastre. Scenariul personal, întreţesut cu scenariile ecranelor. Paralele fără infinit…

 

George ROCA: Bacău oraş frumos! Am fost… dar nu am întâlnit niciun nebun! Oare unde au dispărut nebunii tăi din acea povestire pe care mi-ai adus-o în faţa ochilor într-un e-mail recent…?

 

Roni CĂCIULARU: George, mă provoci! Pe lângă că îmi răscoleşti amintirile, vrei să lungim acest interviu peste măsură! Cine-l mai publică aşa de lung…

 

George ROCA: Nu-ţi face probleme! Are balta peşte. Adică internetul… Are spaţiu nelimitat! Principalul este să placă (interviul!). Îl putem numi „neconvenţional” şi nu ne mai acuză nimeni! Iar tu eşti un povestitor de anvergură… aşa că dă-i drumul cu „Povestea nebunilor din Bacău”!

 

Roni CĂCIULARU: Bine, tu ai zis-o, tu ai cerut-o, tu îţi asumi responsabilitatea faţă de criticile citiorilor! Aşadar, „Nebunii oraşului”!

 

Un element specific, de culoare locală, erau, într-adevăr unii nebuni ai oraşului. Figuri de neuitat. Drame – în fond! Comice drame de Bacău. Comice pentru unii, din păcate nu puţini. Biducă, de exemplu. Nimic aparte, decât că era ca un butoi. Cântărea vreo 200 de kile. Încolo, om cumsecade. Nu era nebun la cap! Lucra la Baia comunală. Lumea nu-i râdea în faţă. Era mult prea gras, era şi dizgraţios. Inspira milă, compătimire… Totuşi stârnea zâmbete şi derâderea copiilor, care-l maimuţăreau ridicol şi nejustificat. Când vor să fie răi, copiii ştiu să fie maeştri. Biducă nu reacţiona. Işi ducea greutatea şi greutăţile, destinul şi tristeţea în tăcere şi, aş spune, în relativa lui hărnicie.

 

Iat-o însă şi pe Nebuna Albă. Părăsită la nuntă şi rămasă, de-atunci, cu-n turban alb, făcut – ziceau unii – din rochia de mireasă. Tot timpul, cu el pe cap!  Mirele i-ar fi dispărut în timpul nunţii, nu se ştie unde, nu se ştie cum. Poate cu o alta, mai frumoasă, mai focoasă, poate cu cea mai bună prietenă a ei… Sau, mai ştii, poate prin codrii cu nişte „partizani” – de-un fel sau de altul, ori poate a fost ucis de vre-un rival în dragoste sau afaceri mai puţin ştiute… Cine ştie?! Circulau tot felul de ipoteze, dar ea tăcea şi-şi plimba prin oraş rochia de mireasă, de pe capul cu păr înălbit. Faţa-i era brăzdată de lacrimi neplânse. Avea un zâmbet arestat, nicicând eliberat şi chipul parcă sculptat, fără pricepere, în ceară…

 

Un deliciu pitoresc era (pentru unii dintre noi, copii) şi unsurosul Dop. Aşa-l chemau oamenii, asta era porecla lui, şi nimeni nu-l ştia altfel decât de Dop. Ăsta figură! Scotea sunete speciale pe la subsoară. Punea mâna dreapă la încheietură, sub braţul stâng, şi-şi mişca mâna liberă, precum o aripă de pasăre, insuflând aerul din subsoară şi emiţând astfel nişte sunete asemănătoare unui fel de râgăială. Zâmbetul lui de nebun slinos şi fericit, care se împletea cu sunetul de sub braţ şi fluieratul lui melodic, scos prin strunga dinţilor galbeni, erau, după cum citeai pe faţa lui, rezultatul iscusinţei şi al unei mari victorii faţă de sine. Şi era acolo şi-o bucurie aparte împărtăşită cu noi, prichindeii străzii, publicul său admirator, căci devenise vedeta noastră, autor şi interpret virtuos de cântece, emise din subsoara lui aproape fermecată. Era ceva grotesc şi ceva sublim în fericirea aceea a lui… Copii stăteau roată în prejma lui Dop, mai bine zis în semicerc, căci el se aşeza pe câte-o firmă de tablă vopsită colorat (pe post de reclamă), la baza geamului-vitrină al vreunui magazin sau atelier, de prin centrul Bacăului. Cu picoarele descălţate şi murdare (nu cred c-au fost vreodată şi încălţate) bătea toba în tabla fierbite de dogoarea soarelui de vară, la ora amiezei, acompaniidu-se şi-n acest fel. Era un adevărat premergător al omului orchestră. Concertul lui de prânz era inimitabil. Sudoarea-i curgea de pe frunte peste trupul bronzat, el fiind dezgolit până la brâu. Nimeni nu era mai fericit ca el. Şi acesta era şi prânzul său, pe care îl „sărea”, fără ca măcar să-şi dea seama. Se obişnuise… Cânta mereu, dar noi nu aveam idee că omul cânta a pagubă…

 

Nebunii oraşului. Fascinaţia mea de copil. Cred că pe-atunci îi priveam altfel. Dar îi priveam insistent, mă obsedau, îi urmăream… Un altul era Domnul Severin. Mergea tăcut, întotdeauna la margine de trotuar, lângă bordură. Chip ca de pitecantrop, aşa cum văzusem pitecantropul în manualul meu şcolar, căciulă ţuguiată tot timpul, vara şi iarna. Trecea prin centru, cu pas măsurat, avea un zâmbet trist şi-absent şi-un mers spre niciunde. Bolborosea încet cuvinte ce-abia ieşeau de sub căciula maro, mâncată de molii, de timp, de uitare. Sub această căciulă, credeam eu atunci – fierbea calm şi constant o lume numai a lui sau poate nici măcar a lui. Faţa bărbierită, stilizată parcă, cu zâmbet pierdut şi neregăsit. Fantomatec. Nu-şi zâmbea sieşi, nu zâmbea nimănui. Cu atât mai puţin destinului său. Unde locuia? Ce mânca? Ce făcea când nu mergea prin „centru”, numai Dumnezeu ştia…

 

„Herş, Herş” – o imagine teribilă, a cărei amintire donqijotescă mă urmăreşte încă şi azi… Uscăţiv, slab, nu înalt – nu scund, îmbrăcat destul de aproape de normal. Tip energic, dinamic, exploziv. Comportare firească, până când… Ei, aici e-aici. Îşi pierdea  cumpătul într-o clipă, la auzul a numai două cuvinte. Doar două cuvinte! De fapt era unul singur, repetat. Faţa lui era de obicei roşie, lucioasă, cu vinişoare mici, vizibile, ca de beţiv (deşi nu l-am văzut beat niciodată). Baston fără trebuinţă, doar ca notă de eleganţă, deşi nu părea deloc preocupat de aşa ceva. Era grăbit, mereu grăbit! „A, ce mai faci Hermanică? Ce se mai aude? Cum e cu chestia, cu trestia, dar cu una, cu alta? Bine? Mă bucur, Hermanică. Să-auzim de bine, „la revedere!”… Discuţie amicală, convenţională, cum e între doi vechi cunoscuţi. Dar după doar câţiva paşi, acelaşi interlocutor amabil, în plin centrul oraşului striga, fără să se-ntoarcă, cu o voce piţigăiată, spre a nu fi reconoscut: „Herş, Herş!”…  „Dubleta” îl scoatea din minţi pe Hermanică. Se răsucea pe loc. Devenea şi mai roşu la faţă. Bastonul se ridica ameninţător. Privea cu ochii mari şi tulburi în direcţia de unde venise „invectiva”. Căuta făptaşul. Nu-l găsea. Striga. Îndruga cuvinte înţelese doar de el. Făcea spume la gură. Ochii i se holbau mai mult. Gesticula cu bastonul. Vroia să lovească cu el, dar nu avea  pe cine. îl rotea ameninţător deasupra capului. Conflictul lui era cu toată strada, din lipsa unui adresant concret. „Interlocutorul” său (lichea mărginită de provincie) întoarcea capul, privind  uimit spre cel care era foc şi pară. Se mai depărta cu-n pas, doi, şi-apoi, din nou, tot el, tot cu spatele: „Herş, Herş!”… Şi scena se repetă. La mascaradă se asociau şi alţi golani ai străzii – golani îmbrăcaţi elegant, ba chiar pedanţi: „Herş-Herş!” –  „Herş-Herş”… Bastonul, faţa roşie, cuvinte de ocară. Strada se transforma într-un cor nedirijat, care repeta pe diferite voci „Herş-Herş!” „Coriştii” – deopotrivă, evrei şi români!  Văzduhul primea înţepături sonore, caraghioase, din toate direcţiile. Şi-n acest decor domnul Herş, Hermanică, Herman învărtea bastonul ridicat de-asupra capului. Nu era  călare, lipseau şi morile de vânt, dar el se lupta cu toţi. Pentru două cuvinte. Două cuvinte care n-ar fi trebuit spuse! Scandalul era în toi, distracţia era în toi; panarama străzii, veselia străzii, tristeţea străzii!

 

George ROCA: Încă o povestire şi gata… Spune-ne cum era cu „scriitorii de la poştă”!

 

Roni CĂCIULARU: Eşti incorijibil… Dar ţi-o spun că-mi eşti simpatic şi fără a face pe niznaiul, declar cu mâna pe inimă că amintirile îmi fac bine!

 

Poşta Centrală. Acum, pe locul respectiv e un bloc mare de  locuinţe. Revin însă la Poşta aceea de altă dată, care era un fel de punct de reper pentru băcăuani. Era acolo, în incinta ei, o lume! O anumită lume, care contribuia, fără să ştie, la culoarea locală a acelui Bacău, din aceea vreme. În interior, deci – lume multă, ghişee, dar şi nişte personaje speciale, „scriitorii de petiţii”, care scrieau în formă corectă, în locul neştiutorilor (destui), scriau citeţ şi frumos, câte o cerere, o adresă pe plic, puneau timbru cât trebuia, nici mai mult, nici mai puţin.

 

Treaba avea dichisul ei. „Scriitorul” lua loc la masa de lemn din stejar din hol, îşi punea tacticos ochelarii cu ramă neagră pe nas, aranja frumos o coală de hârtie pe care o cumpărai de la ghişeu, te întreba încă o dată ce şi cum, traducea cu glas tare ce-ai spus, potrivind cuvintele după cum se pricepea, în limba administrativ-funcţionărească care, vezi dumneata, nu-i tot una cu ce crezi că e… „Ei, aşa mai merge”, zicea scriitorul, şi lua condeiul de pe masa publică, îl înmuia în călimara publică, verifica peniţa pe-o hârtie de probă, şi-ncepea să scrie. Tacticos, fără grabă, aşternut şi bine gândit. Că ziua-i lungă. Scria încet, atent şi caligrafic, cu mici înflorituri de literă. Te-ntreba, după o scurtă pauză, în continuare, ce vrei să mai spui, te corecta, exprimând  şi în felul său ce vrei tu cu adevărat să comunici, scria din nou, şi tot aşa până la „Cu onor şi consideraţie”, sau, în imediat următoara etapă istorică, „Luptăm pentru pace!” (deşi nu eram, noi, cetăţenii, mai mari şi mai mici, nu eram în război cu nimeni!).

 

Pesimiştii evrei, cu „humorul” specific, spuneau între ei, vizând politica mare a omenirii şi neastâmpărul orgoliilor, mereu evident la conducătorii de state: „O să fie aşa o luptă pentru pace, că n-o să se vadă om cu om!”… Dar, slavă Domnului, era pace, un anume fel de linişte, însoţită totuşi şi de o aprigă luptă, „lupta de clasă”! De aia se-ncheiau petiţiile şi cu: „Trăiască dictatura proletariatului”! Deci, luptam pentru pace, dictatura proletariatului lupta cu toţi, chiar şi cu proletarii. În felul ei! Era o lume paradoxală, oamenii o acceptau neavând încotro, dar îşi vedeau de viaţa lor, care cum puteau. Totuşi, războiul mare era dat la spate. Iar „scriitorii” de cereri şi reclamaţii, încheiau jalbele cu automatismele vremii… După fiecare aliniat, scriitorul punea o sugativă, mai mult decât uzată şi cu multe litere de cerneală absorbite în ea, de la alte scrieri: peste scrisul său atent, personajul cu condeiul, scriitorul, cel ce înlăturase pedant musca moartă, înţepată de peniţă în călimara publică, recitea cu seriozitate foaia dusă în dreptul ochelarilor săi de vedere, ţinând capul înclinat şi, în final, arătându-se foarte satisafăcut. Un plic, un timbru lins cu limba şi-un pumn serios peste el. Gata! Şi umfla polul!

 

George ROCA: Superbe amintiri, minunate povestiri! Ce-mi poţi spune despre „ziaristica” ta?

 

Roni CĂCIULARU: Mai nimic, din câte aş putea. Ar fi multe de spus. Ar încăpea, câte le-am cunoscut şi trăit, cel puţin într-o carte. Dar acum, spre a nu-i plictisi prea mult pe cei ce ne citesc, am să-ţi relatez vreo două mici amintiri cam nesemnificative, dar care pot contura eventual câte-o frântură dintr-un oarecare profil. Nostim, dar când m-am dus „pe teren” ca ziarist angajat şi legitimat, la o şcoală nouă, din Oneşti – asta era în timpul vacanţei de vară, şi n-am găsit decât un zugrav şi femeia de servici – m-a întâmpinat omul cu bidineaua. Mă prezentasem pompos, important, arătând de la ce ziar veneam, deci nu-s fiştecine, ci un reprezentant al organului – şi că vreau să ştiu dacă şcoala e gata să-şi primească elevii. Ăsta, neştiind ce să răspundă, strigă: „Fă Ileano, vino că-i unu de la Gazeta de perete”! M-a terminat. Am plecat şi nu ştiu dacă am mai salutat…

 

Altădată, proaspăt şi timid ziarist, am scris un reportaj de la „Laminorul de ţevi” din Roman. Avântat în metafore, scriu eu că acolo, dacă ai ceva imaginţie, vezi focuri peste locuri speciale, şi că focurile acelea, verzui, nu-s ale producţiei intensive de-acolo ci, de fapt, sunt focuri peste comori. Căci munca acelor oameni de la Laminor, reprezintă comori de preţ, şi ea e răspândită în întregul Combinat. Norocul meu era că Lenuţa Ciocan, de la Secţia noastră de Scrisori, mă simpatiza şi n-a înregistrat scrisoarea de la secretarul de partid de pe întreg Combinatul, scrisoare care mă făcea praf, căci au avut mari greutăţi cu pompierii de la Regiune şi, în plus, am scris bazaconii, căci la urma vizitei mele acolo, n-am găsit de cuviinţă să-l informez, să-i spun părerea ce mi-am format-o, să-l consult, să-i gâdil orgoliul tovarăşului secretar, aşa cum era tipicul. Repede-n tren! Repede de vorbă cu tovarăşul, discuţie neplăcută, tipul era un dur, eu nu puteam să-i spun bonjour, sau să mă pupe nu ştiu cum, şi-atunci am băgat capul între umeri, l-am rugat, i-am explicat, am mai glumit în cele din urmă şi am plecat. Tot drumul, în tren, înaintea ochilor vedeam focuri verzi de pe comori şi nu înţelegeam ce nu înţelesese secretarul. La redacţie nimeni nu s-a sesizat. Ii sunt dator Lenuţei Ciocan, chiar şi azi! O mai fi trăind oare?

 

Viaţa a curs după legile jurnalisticii, iar eu încercam, ba uneori reuşeam, mai mult intuitiv, s-o modernizez, s-o „occidentalizez” prin senzaţional. Cultivam senzaţionalul pozitiv, foarte greu de realizat aşa cum trebuie; dar mie îmi ieşea. Acest senzaţional, reproşez eu azi, îi lipseşte presei, în general. Şi din Israel şi din România, şi din atâtea alte locuri. Iar această absenţă este un rău psiho-social cu mare greutate! Dar nu-i cum gândeşte unul, ci cum pot cei mai mulţi!

 

Ziaristica mea? Ce să-ţi zic? Cum să-ţi spun?!… Marea bucurie este că reuşisem s-o fac să nu fie numai a mea. Scriam despre aşa numitele „Probleme Cetăţeneşti” – aşa se numea secţia pe care o conduceam. Încercam să-i ajut pe oameni în viaţa lor, dincolo de politică, de producţie şi de lozinci. Cred că ceva am reuşit…

 

George ROCA: Două vorbe, Roni dragă, despre literatura pe care-o scrii azi…

 

Roni CĂCIULARU: Genul meu literar predilect este, şi nu de azi, înrudit cu jurnalistica. E vorba de reportajul literar. Unii critici m-au onorat, încadrându-mă în sfera unui Bogza, a lui F. Brunea Fox, Marius Mircu, a altor reporteri de anvergură, care erau, mai înainte de toate – scriitori. Adevărul e că spre aşa ceva merge strădania mea. Dar despre literatura pe care-o scriu prefer, dacă voi avea zile, să vorbesc după ce voi mai scoate câteva cărţi. Cert e că scriu, deci exist! Şi dacă mai primesc scrisori sau telefoane de apreciere, ori câte-o vorbă două cinstite – mai ales de la anumite persoane, sigur că-mi face plăcere. Şi-mi vine-n minte acum o spunere înţeleaptă, ca să încheiem, cât de cât. Îmi vine în minte vorba aia care spune că dacă laşi în urma ta un copil, un copac plantat de tine, o carte sau un gând bun şi înfloritor, înseamnă că n-ai trăit degeaba. Am sentimentul că drumul meu e bun. Eu am un băiat destoinic şi de succes şi trei nepoţi minunaţi, am o noră a-ntâia(!), am o semnătură sub destule cuvinte de bine, am un brăduţ plantat aici, în orient, în chiar balconul casei mele şi o am pe soţia mea, despre care nu voi înceta să spun că este zâmbetul lui Dumnezeu în viaţa mea! Ce să-mi mai doresc? Doar un pic de sănătate, doar un pic de noroc! Şi nişte prieteni adevăraţi, ca tine, de exemplu!

 

George ROCA: Ce frumos! Mii de mulţumiri!

——————

A consemnat,

 

George ROCA

Sydney, Australia – Petah Tikva, Israel

4 ianuarie 2017