Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » MARIN IFRIM: POEME (5)

MARIN IFRIM: POEME (5)

E îngerul meu. I-au picat toate penele. Își pierde inventarul

 

 

 

M-am născut cu o maimuță pe umărul stâng și cu un înger pe umărul drept.

Curat echilibru. Să ai sub urechi asemenea (stră)vietăți nu e dat oricui. Am avut

Ursitori. Toate îmbrăcate în culori pe care pictorii le tot irită de câteva milenii,

Fără să poată reda albastrul de înger, verdele de maimuță, diferența dintre

Cer și copac. Încă se pictează în peșteri, încă maimuțele mănâncă banane crude.

Phanta rhei, sau cum îmi spune cărturarul Georgică Manole: fiesta lente. Ca atare

Nici eu, nici maimuța nu prea am ajuns prea departe. Sunt în timpul mersului.

Tot înainte cu pașii, tot înapoi cu gândurile. Sunt un fel de povară pentru

Mine însumi. Maimuța de pe umărul stâng îmi apare din ce în ce mai rar sub

Căușul palmei, când vreau să o pipăi, ca și cum ar fi vreo pisică mitologică.

E doar o maimuță care nu vrea să mă mai considere ( stră)nepot. Dumnezeu știe.

O văd tot mai rar, prin grădini zoologice, la târguri cu animale exotice, în

Emisiuni TV. De exterminare subtilă. Știu că maimuța de pe umărul meu

Se stinge și n-o să mai fiu o planetă. Dincoace, pe umărul meu drept, îngerul

Are de gând să-mi pună vată-n timpan și să caute alte șoapte pentru alte

Figuri de stil retro. E îngerul meu. I-au picat toate penele. Își pierde inventarul.

Și nici măcar nu va fi avansat după câte a tras din cauza unui om cu ursitori.

Cu porunci clare. Și-a făcut datoria. Cu puțin noroc, putea să devină ”Îngerul marin”,

Un fel de albatros la fel de frumos precum cioara românească de pe arăturile

Patriei sau de pe  trecerile de pietoni din centrul orașului. Cer și copac, rădăcini de

Vârfuri și vârfuri de abis. Între un înger și o maimuță, pe umărul meu,

Cel care-și înmoaie cioara în cerneală roșie când scrie despre el însuși…

 

 

Ăștia sunt cei care administrează țara, calamități împotriva naturii

 

 

Stau aici în casă, în mijlocul zăpezilor. Afară e bietul guvern, administrația cu

Sânge alb, cea care face bani mărunți din munți de zăpadă topită la primul

Strănut de urs polar. Hibernez ca și cum aș munci după o viață muncită din greu.

Mă uit la ei, la toți agitații ăștia care dau porunci prin buzele televizoarelor.

Muncesc doar pompierii, polițiștii, doctorii și alți participanți la viscolul

Politizat. Nici nu apucă Dumnezeu să-și radă barba și, imediat, după primul fulg,

Vin partidele, aceste calamități împotriva naturii. Și ciugulesc banii din zăpadă.

Și desfac cracii Creierului. Gândesc ei cu tot jegul din circumvoluțiuni. Au o

Știință a înghețatei din vârful limbii lor încă din vremuri de caniculă. Între timp,

Mor oameni. Iar ei au doar calculelele lor. Mor doar niște foști votanți. E loc destul de

Sânge inocent pe zăpezile viitorului. Ăștia sunt cei care administrează țara.

Perfecționiștii foamei, ai setei, ai frigului, ai caniculei, ai corupției inclusiv academice.

Doctori în zăpezi de polistiren, doctori în cinism. Planeta a ajuns un fel de baligă

De vacă, în care se ascund doar gândacii obezi, iuți la cleștii lor ascuțiți

În rest, pe lângă resturi, se învârt furnicile, lumea toată, mărunțișurile, o civilizație

Cu ceasul oprit de acești ceasornicari ai timpului dat celorlalți cu lingurița

Ca la balamuc. Ei se tot plimbă prin zăpadă cu limba scoasă direct din fundul în care

Își spală seriile. Niște analfabeți ai cifrelor, îngrășați de acestea. Si sunt precum

Iarba rea, cu cât ninge mai mult peste ei, cu atât vor fi mai verzi la primăvară.

 

Marin Ifrim