Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Magdalena ALBU: GEORGE GOLDHAMER  ŞI ARTA DE A IMORTALIZA TIMPUL…

Magdalena ALBU: GEORGE GOLDHAMER  ŞI ARTA DE A IMORTALIZA TIMPUL…

În arta lui George Goldhammer (Gyuri, cum îi spun prietenii), timpul nu vorbeşte, ci tace sau, mai bine zis, este prins într-o irepetabilă ecuaţie a estetismului interior, acolo unde linia raţiunii se întretaie atât de armonios cu aceea a sufletului. Presupunând că, într-o oarecare zi nefastă din istoria omenirii, destinul acesteia din urmă şi-ar îngheţa brusc trecerea sa telurică, creaţiile visătorului de altădată din vatra părintească a Beiuşului românesc, iar acum din cea a Holonului israelit, vor putea cu certitudine recompune, la o simplă lectură a privirii, o mică parte din trecutul ei organic şi anorganic, deopotrivă. Am menţionat aici în mod voliţional termenul matematic ”ecuaţie”. Doresc să mă aflu cu bună ştiinţă în interacţie directă cu acest substantiv comun numai în aparenţă rece, tocmai fiindcă el întruchipează, în accepţie personală, conexiunea valorică fundamentală dintre inginerie şi artă. Iar la creatorul – unic prin originalitatea construcţiei subiectului abordat – George Goldhammer, ambele sălăşluiesc dimpreună, extrem de echilibrat, în perfecţiunea dovedită a capodoperei, alcătuind din multiple detalii semnificative morfosintaxa sui-generis a sufletului său luminos.

Fiecare trece prin culoarul strâmt al destinului său căutând cu totul şi cu totul altceva. Unii – rostul teluric, alţii – divinitatea, arta, frumosul, urâtul sau, pur şi simplu, nimic. Nici măcar pe ei înşişi. George Goldhamer a găsit de foarte multă vreme sensul propriei sale existenţe: zborul, desprinderea de pământul finitudinii. Când îşi alcătuieşte cu migală confesiunile, nu poţi să nu arzi dimpreună cu spiritul acestui ”altfel” de slujitor al Creaţiei, pentru că la el totul se prezintă articulat într-o vibraţie particulară a trăirilor, o vibraţie neobişnuită, nu a contrastelor izbitoare, ci una cuminte, melancolică, încărcată până la esenţă de o sensibilitate lucidă, capabilă de continuă reîntoarcere în miezul unei temporalităţi deja apuse şi, deopotrivă, purtătoare de o memorie incandescentă a punctelor fixe, tainice, din propriul său parcurs ontologic: „Trec pragul de lemn al casei părinteşti şi devin din nou tânăr ca în basme. Văd abecedarul şi resimt fericiţii ani ai copilăriei. (…) Intru în dormitorul cu mobilă din lemn de brad, unde atârnă oglinda, busuiocul. Lingura de lemn reuşeşte să-mi redea şi gustul bunătăţilor gătite de mama. Bucăţica de pământ, locul de veci a celor dragi, care continuă să trăiască în inima mea.”

Poeticitatea creaţiilor lui George Goldhammer prezintă o singularitate, care se confundă, practic, cu sfera intimă a planetei Pământ. Trăindu-i sensurile şi pătrunzând în mecanismul lor decodificat de către autor prin explicaţii voite la subsolul fiecărei lucrări în parte, ai şansa de a privi, pur şi simplu, în ochi… timpul. Fără nicio urmă de tăgadă, se poate constata, încă de la primul impact vizual, faptul că primeşti invitaţia de a intra într-un binecuvântat univers natural vindecător, care-ţi închide, una câte una, toate rănile sufletului căpătate de-a lungul întregii tale vieţi. În acest spaţiu armonios al neiluziilor, te intersectezi pretutindeni cu o veritabilă înlănţuire melodioasă a cuvintelor ivite în timp de Dumnezeu, Hemingway, La Fontaine, dar şi o chemare către lumea reală, cea de lângă tine, pe care ai uitat, din diverse motive neîntemeiate, să o mai vezi… Şi nu numai atât. În miezul stilisticii personale a formelor goldhammeriene, palpită, deloc timid, frumuseţea aceea pură a Firii din momentul iniţial al Genezei, frumuseţe scoborâtă cu putere din semantica plină a Verbului divin. Aici descoperi, deopotrivă, atât perfecţiunea formelor redate, cât şi sălaşul propriu al îndelung discutatei noţiuni de ”idee” în sine, desprinsă parcă din cercul platonician al gândirii şi aşezată cu bună intenţie în ochiul blând al răşinii incolore.

Ca şi Brâncuşi, Goldhammer se naşte din trunchiul puternic al filozofiei aceluiaşi loc fascinant al Pământului numit România, cadorisit de divinitate cu o doză infinită de suflet, dar şi cu nenumărate dureri lăuntrice. Doctorul Dorel Schor descria, nu de mult, cu umor şi încântare, „frumuseţile neobservate” ale lui George Goldhammer, care aveau să capete, în anul 1976, cea de a doua lor viaţă în cartea-album cu acelaşi titlu, fiind prezentate, de asemeni, şi în cadrul unor expoziţii de real succes în ţară, la momentul respectiv: „Domnul Goldhamer povesteste în …răşină sintetică. El reuşeşte să încorporeze flori, insecte, obiecte diverse, în masa transparentă – într-o manieră care sugerează autencitate şi acţiune. Lucrările sale presupun talent artistic şi rabdare de miniaturist, îndemânare de bijutier şi imaginaţie de poet. Uneori preia o tema clasică, precum celebra fabulă cu greierele şi furnica, sau nu mai puţin cunoscuta poveste din ”Bătrânul şi marea”. Şi aici intervine povestea adevarată: având nevoie de un peşte descărnat, a atârnat în pădure câţiva crapi graşi, pe ideea că păsările vor ciuguli totul, exceptând scheletul. Numai că revenind după o vreme în pădure, a întâlnit un silvicultor speriat, convins că pădurea e blestemată, din moment ce cresc peşti în copaci.”

Natură, poveste, suflet, polimeri… Artistul din Beiuşul Bihorului şi Holonul Ţării Sfinte a imortalizat vreme de 22 de ani în arta sa nu numai timpul, ci şi mişcarea corpurilor solide. Iar pentru asta chiar şi Isaac Newton i-ar fi devenit constant admirator, fizica mecanică transformându-se dintr-o dată în poemul nemişcat al palpitantei şi greu descifrabilei în integralitate vieţi telurice. Fiecare creaţie în sine te poartă într-o lume, pe care ai libertatea să ţi-o autodefineşti, tocmai fiindcă ţine închisă în inima ei o poveste concretă. Căderea gravitaţională a petalelor unui trandafir tomnatic, traiectoria curbilinie a semniţelor de păpădie suflate de vânt, dansul fluturilor negri pe corola margaretelor albe – reflecţie a unei părţi din marea ”bucurie a vieţii”, aşa cum ne spune însuşi George Goldhammer… Şi exemplele pot curge aici fără oprire, tot la fel precum ţâşneşte râul din izvor, iar ”dreapta judecată a florilor” dovedeşte întotdeauna strâmbătatea legilor omeneşti (ca să citez doar câteva cuvinte din precizările realizate de către autor asupra lucrării ”Nu numai ghimpi”).

Cum să încerci să descrii frumuseţea reală în epoca relativizării sale evidente şi, pe deasupra, să mai şi convingi o umanitate de importanţa receptării ei necesare, cu rol, în genere, taumaturgic?!… Este o întrebare care lasă loc de variate răspunsuri şi nenumărate interpretări. Există, însă, în lumea postmodernă a momentului (cea care fuge inexplicabil de mult de sine însăşi, afundându-se, practic, în nimic), un artist singular, cu identitate uşor recognoscibilă, care a oferit constant nu unul, ci mai multe asemenea mărturii precise de-a lungul vremii cu întreg harul şi puterile lui la un loc – George Goldhammer.
————————————–
* SCHOR Dorel – Banca de amintiri a lui George Goldhammer (Revista „Confluente Literare”, 27 martie 2015 http://confluente.ro/dorel_schor_1427448900.html

MAGDALENA ALBU
14 ianuarie 2017
Bucureşti