Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » MARIN IFRIM: POEME(6)

MARIN IFRIM: POEME(6)

E prea târziu ca să mai stric vreun suflet, mă sacrific

 

 

 

Cine a simțit măcar o singură dată ce ciudată e viața nu-și va mai pune

Întrebări nici în lumea de dincolo. Mă întreabă iubirea pe cine am iubit

Eu cel mai mult. Și răspund: Pe mine însumi. E prea târziu ca să mai stric

Vreun suflet, mă sacrific. Toate la timpul lor. Acum e vremea sămânței

Din miezul iubirii. E timpul să văd ce și de ce am iubit. Niciodată nu se

Poate ști ce e sub zăpada unor iubiri fierbinți, ce ghiocel fabulos anunță

O nouă primăvară. Alta decât noi, cei care nu știm să ne iubim decât pe

Noi înșine. Încă văd frumusețea, încă aud vorbele ei dulci, încă gândesc

Ca și cum mi-aș da explicații critice mie însumi. Pot să înțeleg de ce nu

Sunt în miezul iubirii. Am toate temperaturile în bietul meu corp. Și nici

Măcar nu știu de unde izvorăște căldura, frigul, fierul fluid, aurul din

Ochii mamelor. N-am explicații. Parcă m-ar fi scris Shakespeare. Ca pe

Un fel de sonet cu unghiile tăiate, un poem cu pământ sub limbă. Și nu

Sunt decât în fața unei întrebări vitale. Cei care pun întrebări știu și

Răspunsurile, însă, vor dovezi, certiudini, brume de toamnă pe suflete.

Chiar așa, habar nu am pe cine am iubit eu cel mai mult. N-am cuvinte.

Timpul e așa de scurt încât nu știu pe umărul cui să pun mâna cu care

Se jură pe Biblie. I-am iubit pe toți cei care au fost înțeleși de mintea

Mea simplă: părinți, frați, copii, iubite, prieteni etc. Nu prea m-am iubit

Pe mine însumi. Din lenea de a plânge de fericire pe propriul meu umăr.

Mereu de la capăt, după legile inimii, am iubit tot ceea ce iubesc și acum.

Și mâine. Mai mereu sunt un piept în căutarea unei inimi care poate iubi.

Ce titlu de șlagăr mondial: ”Te-am iubit doar pe tine”. Gura păcătosului

Nu mai cântă. Are ceva în gâtlej, viață cu noduri marinărești. Ceva marin.

 

 

 

Viitorul se întoarce acasă, țara e ocupată de rudele maimuțelor

 

 

La cât se ridică gaura la buget? Am trăit s-o aud și pe-asta. Gaura se ridică.

În fruntea tribului sunt unii cu gaură în frunte, direct în buricul creierului.

Așa se întâmplă de milenii, când cineva pune mâna pe măciucă și face găuri.

Ei vorbesc în limba Sfântului Asfalt, cel mai modern drum spre lumea de Apoi

A mulțimii. Găurile lor umflă portofelele neamurilor lor. Țara e ocupată

De rudele maimuțelor. De inventatorii găurilor. De parcă și Eva s-a

Dezasfaltat din cauza lor, i s-a luat totul și i s-a dat o gaură cu laserul.

Adio, nu mai pică frunze. Viitorul se întoarce acasă, în peșteri, în găuri pline

Cu vietăți de tot felul, care pe care plus natura. Ca să-ți vezi mersul pe jos,

Nu trebuie să privești la ceruri, nici sub valuri. E destul să te uiți în vârful

Bocancilor de pe gâtul acestor locuri sufocate de noile gorile academizate

Între copaci cu rădăcina în sus. Ne-au făcut încă o dată. Ale noastre maimuțe.

Toate sunt gradate. Au umeri sub locul creierului. Triplă comandă. Chestie

De specie. Între gibon și cercopitec, între președinte de trib și trib de

Președinte. E mai rău ca la anul care vine. Gheață la mal. Carnea de maimuță

A învins creierul de matematician. Unde se adună două primate,

Viitorul e deja fecundat. Unde se ascund doi matematicieni de partid

Ne piere rasa. Unu și cu unu încă fac doar o maimuță. O socoteală. Ăștia

Nu ne mint doar cu vorbele. Ne pun cifre între cuvinte. Mai au puțin și vor

Da legi de creștere a penisului pensionarului anonim. Tot de gaură e vorba.

 

Marin Ifrim