Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » TIHON TIT: “Ultima civilizaţie” (PARTEA A 2-A)

TIHON TIT: “Ultima civilizaţie” (PARTEA A 2-A)

Pe scurt, despre ipoteza “Trăim în trecut”

 

Pe scurt, ipoteza „Trăim în trecut” are la bază o idee din teoria mulţimilor, cunoscută încă de pe băncile şcolii, de noi toţi. Dar înainte de toate, am să încerc să dau un exemplu. Misiunea Ganymed, programată să dureze 11 zile este finalizată până la cele mai mici amănunte de inginerii NASA. Însă, pentru lansarea navei spaţiale numărătoarea inversă a început cu mult timp înainte. După ce programul misiunii spaţiale a fost conceput, până în cele mai sofisticate amănunte, urmează derularea lui, adică de la sfârşit către început… până la 3, 2, 1, naveta spaţială Galileo este lansată spre Ganymede, al şaselea satelit a lui Jupiter şi unul dintre cei mai mari din Sistemul solar. Ce legătură are lansarea unei navete spaţiale cu ipoteza „Trăim în trecut”? Iată un răspuns posibil: o misiune spaţială este planificată în mici amănunte şi îşi urmează cursul pe calculatoarele specialiştilor şi inginerilor cu mult timp în urmă. Ca atare misiunea, dată ca exemplu, poate fi privită de la începutul aventurii spaţiale care se derulează în sens invers. Această derulare a programului durează exact cât durează misiunea, adică de la timpul T0 – plecarea (punerea în execuţie a programului), până la timpul final – sosirea (încheierea programului). Şi de aici această ipoteză, privind universul, format cu zeci de miliarde de ani în urmă, are loc exact la fel cu lansarea misiunii spaţiale, printr-o numărătoare inversă codificată de ADNc. Din acest punct de vedere, programul se materializează spre trecut, adică spre timpul T0, care se petrece în viitorul limbajului obişnuit. Altfel spus, prezentul actual, material tridimensional euclidian, înţeles de noi pământenii doar de câteva mii de ani este un program, care se derulează către „entitatea iniţială” de la începutul începutului în urmă cu zeci de miliarde de ani. Mai bine zis cu dublul timpului exprimat ca în a patra dimensiune einsteiniană.

Privind termenul de „entitate iniţială” din ipoteză ar fi necesară o oarecare precizare, cât de cât de simplă, o descoperire care să fie acceptată de ştiinţa actuală sau de experimentele moderne din laborator. Această ipoteză se bazează pe modul de gândire axiomatic şi am putea spune că „entitatea iniţială” poate fi divinitatea, dar şi această divinitate, prin existenţa lui Dumnezeu, este justificată tot printr-un fractal al unei „forme”, care derivă dintr-un corolar al axiomei infinitului şi care are ca prim început Cuvântul. Însă şi această interpretare a „Cuvântului” ar conduce de asemenea la o nouă „formă” derivată din existenţa materiei euclidiene tridimensionale.

Dar să vedem ce ne mai spune trecutul. Un text egiptean din piramida faraonului Tutankamon a fost interpretat de dr. Stephan Weisz, care a concis că de fapt, în acel text este descrisă întâlnirea dintre două civilizaţii. Şi există destule dovezi că faraonul a murit în urma unui accident efectuat de o navă extraterestră. Egiptologul elveţian, susţine că textul antic dă informaţii privind o civilizaţie mult avansată şi provenită de undeva din „materia întunecată”. Se crede că această civilizaţie stranie a coborât în nenumărate ori pe Terra şi a interacţionat cu unii oameni ai Egiptului Antic. Mulţi oameni de ştiinţă care au studiat textele antice sunt de părere că extratereştri au ales să-şi continue viaţa pe Terra în zona unde se presupune că a existat Atlantida. Şi anume cum? Tocmai cu ajutorul acestor piramide.

Curios este faptul că în urma măsurătorilor făcute s-a determinat că această bilă aurie era poziţionată pe aceeaşi linie cu vârful piramidei şi cu steaua Alnilam (Epsilon Orionis) din centura constelaţiei Orion. Astăzi se ştie că Alnilam este de fapt un sistem stelar triplu, una dintre stele fiind de 28 de ori mai mare decât Soarele. De altfel aceasta este şi una dintre cele mai strălucitoare stele după Rigel, Betelgeuse şi Bellatrix. Ipoteza răspunde la părerea astronomilor antici că pământul se sprijinea pe carapacea unei broaşte ţestoase, distanţele în ani lumină a cestor 4 stele, calculate în ani lumină ar fi fost la scară lungimea bazei piramidei de 230 metri. Înălţimea Piramidei Mari din Giza este de 146 metri (astăzi 137 m) iar latura bazei este de 227 m şi ipoteza răspunde de ce s-au pierdut din dimensiunile piramidei. Ipoteza „în trecut” presupune că cele patru feţe ale piramidei erau de fapt opt, formate din câte două triunghiuri dreptunghice ce formau un unghi de 123o construite din aur monoatomic. În vârful piramidei a fost un sistem, numai de ei ştiut, care avea rolul unui „computer” sofisticat, tot din aur monoatomic, ceva asemănător internetului de astăzi.

În această privinţă, dacă dăm dreptate lui Stephan Weisz, atunci în ipoteza „Trăim în trecut” este posibil faptul că Marte să fie planeta care va găzdui o „formă” a următoarei civilizaţii după ultima civilizaţie material tridimensională euclidiană, o civilizaţie care se apropie de civilizaţia iniţială. Şi… ultima misiune spaţială pe Marte, a reuşit să atragă atenţia întregii lumi asupra planetei. Dovezile care ar putea să susţină ipoteza sunt atestate de ultimele fotografii, obţinute de Curiosity în 2012 care a surprins diverse construcţii ciudate pe solul planetei roşii. O imagine deosebită, observată pe Marte este aşa numita „lingura plutitoare”, fotografiată anul acesta prin luna august şi care a dat naştere unor teorii conspiraţioniste. Oare această „lingura plutitoare” are legătură cu bila plutitoare, descoperită în camera secretă a Piramidei mari. Se ştie din media că un grup de cercetători a realizat o sondă-video specială care a reuşit să străbată tunelul înclinat şi când s-a îndreptat spre mijlocul camerei, o imagine şocantă s-a văzut pe ecran. Chiar în mijlocul încăperii imaginile distingeau o sferă aurie ce plutea la câţiva centimetri. Sfera pur şi simplu plana în spaţiul din mijlocul camerei interioare, părând să fie o iluzie optică. De ce această sferă aurie este considerată secret de stat de către guvernul egiptean şi au fost interzise declaraţii de presă despre acest lucru?! Se pare că în momentul de faţă, sfera este nemişcată în Marea Piramidă, fiind supusă unui câmp gravitaţional necunoscut. Care ar fi fost rolul unei astfel de sfere şi de ce este tocmai în acea cameră din interiorul piramidei?

Ca răspuns la aceste sfere descoperite cu miile şi în ale piramide, de la câţiva milimetri la câţiva metri diametru, un grup de arheologi studiind Templul Şarpelui, le-au legat de imaginea unui şarpe sacru zburător. De altfel în cartea civilizaţiei Maya, Pasărea şi Şarpele figurează ca nişte Creatori Sexuali ai Universului, pasărea reprezentând Spiritul Universal al Vieţii. Vrei să spui că în ipoteza ADNc universal, despre care vorbeşti este de fapt justificat aceasta? Şi, apropo… legat de aceste sfere s-a scris în presă că s-au descoperit mult mai multe sfere de culoare gălbuie în galeriile ascunse ale templului. Dar până în momentul de faţă, nimeni nu poate preciza provenienţa şi nici utilitatea lor. Şi tocmai la Teotihuacan care era numit şi „locul unde omul devine Zeu”?

Ipoteza ‚Trăim în trecut” justifică faptul că aceste sfere de formă energetică au devenit materiale şi au fost baza evoluţiei, la crearea acestui univers virtual material tridimensional.

În 1938, un chinez a descoperit în munţii Baian-Kara-Ula un lanţ de peşteri care au adăpostit cândva o civilizaţie. Aici au fost găsite sute de discuri de piatră cu diametrul de 23 cm fiecare, cu şanţuri concentrice pe suprafaţa lor şi cu o gaură în mijloc asemănătoare unui CD. La o examinare mai amănunţită s-a constatat că şanţurile sunt formate din sute de hieroglife minuscule. Vechimea pietrelor a fost estimată la 10-12000 de ani. Un alt set de teste a relevat faptul că discurile au fost cândva încărcate cu ceva asemănător curentului electric. Savanţii chinezi au descoperit o poveste minunată, despre nişte nave extraterestre care s-au prăbuşit. Navele aparţineau unor oameni care se numeau Dropa. … şi încă… minerii din Africa de Sud au scos la lumină sute de sfere, de origine necunoscută. cu diametre de câţiva centimetri. Metalul din care sunt făcute este atât de dur, încât nu poate fi zgâriat nici cu un instrument din oţel, având încrustate linii paralele, asemenea unor şanţuri. Până în prezent, au fost descoperite două tipuri de sfere: unele au o tentă albăstruie cu reflexe alburii, iar altele sunt scobite pe dinăuntru şi umplute cu o substanţă poroasă necunoscută. Stratul de rocă din care au fost extrase aceste sfere datează din precambrian, iar vechimea rocii este estimată la peste două miliarde de ani!

În această privinţă , Stephen Hawking descria în cartea sa „Universul într-o coajă de nucă”, despre frontierele fizicii actuale, acolo unde realitatea este cu mult mai stranie decât ficţiunea. Ipoteza susţine ideea că trăim într-un univers care are la bază o origine inteligentă mult evoluată. Se poate spune că în ultimul timp s-au găsit dovezi că există civilizaţii mult mai avansate decât civilizaţia noastră şi mai mult de atât, acestea participând la procesul nostru de dezvoltare printr-o „formă” derivată a ADNc-ului universal.

Aceste informaţii descrise în această carte sunt din „surse” credibile care vin în sprijinul ipotezei, unele dintre acestea chiar atestă faptul că undeva în America se studiază posibilitatea modelării unor „forme” de acest gen. Desigur, cu toate că se lucrează în secret încă din anii ’50, informaţiile au început să apară în ultimul timp şi în presă. Mai mult de atât, sovieticii ştiau încă din perioada Războiului rece că specialiştii americani au avut întâlniri cu astronauţii umanoizi de pe altă planetă. Pe un canal de televiziune s-a prezentat un material prin care se încerca explicarea faptului că pământenii ar fi fost vizitaţi de o civilizaţie extraterestră.

Încă din anul 10 000 î.Hr. fragmente ale supernovei Vela au intrat în sistemul nostru solar şi au distrus ecologia de pe planeta XX11. Civilizaţia lor, mai avansată cu câteva mii de miliarde de ani decât a noastră, au invadat pământul cu scopul de a crea o nouă sursă de existenţă pentru evoluţia lor. Planeta noastră este de ordin inferior în ceea ce priveşte civilizaţia şi conform ipotezei „în trecut”, în această perioadă, ne aflăm într-o carantină impusă de evoluţia în trecut a ADNc-ului universal. Bazată pe axioma infinitului se ajunge logic la faptul că acea civilizaţie a utilizat fenomenul OZN pentru a ne obişnui cu existenţa lor. Şi şirul lui Fibonacci ne arată că între 2028-2038 vor fi posibile unele contacte cu această civilizaţie.

Dar cum funcţionează acest univers şi ce ar putea fi multitudinea canalelor „formelor” derivate din ADNc universal şi a universurilor paralele cu cel cunoscut de noi. Aceste civilizaţii, despre care vorbesc s-au format înainte de existenţa zeilor şi care se regăseau la acel timp din trecut când au realizat „forma| material tridimensională. Dar unde este adevărul? Şi cum se pot proba aceste ipoteze sau care ar fi justificările ştiinţifice?

După unele teorii, evoluăm în formă accelerată, datorită faptului că timpul se contractă pentru a ajunge la acea vârstă universală pentru a reveni la forma când pământenii vor şti să folosească energia materiei întunecate. Dar ce este o „formă” şi care ar fi fost primele forme materiale? Ca exemplu, prima „formă” creată după Soare, a fost Mercur pentru o primă „civilizaţie”. Încercaţi să vedeţi această „civilizaţie” ca o „formă” derivată din Big Bang. Apoi „forma” Venus, ca a doua „civilizaţie”. Terra a fost programată, în urmă cu câteva miliarde în urmă, pentru o „civilizaţie” în trei dimensiuni, care este următorul pas pentru „forma” civilizaţiei de pe Marte. Vom putea vorbi despre aceasta odată cu primul om sau o clonă a lui care va păşi pe planeta roşie, undeva în jurul secolului al VII-lea al acestui mileniu.

Teoria doctorului de la Berna explică şi faptul că în textul antic se foloseau nave spaţiale asemănătoare cu modelul în miniatură, descoperit în mormântul lui Tutankamon. Este o ipoteză care apare odată cu evoluţia din trecutul începutului acestor piramide când erau doar „energie” şi foloseau anumite legături, necunoscute nouă, necesare acelor evoluţii. Cu siguranţă că au existat unele nave spaţiale, ca cele cioplite pe tăbliţe, dar aceste însemnări nu erau altceva decât ceea ce şi-au mai amintit astronomii timpurilor antice. Sau poate au redat doar numai ceea ce au mai găsit din însemnările din perioada când piramidele deveneau materiale.

Va trebui să înţelegem mai multe despre ce poate fi „entitatea iniţială”, care se poate apropia de Dumnezeu, Alah, buda… de divinitatea absolută, dacă pot spune aşa? Ei bine, despre această „entitatea iniţială” încă nu se poate da explicaţii plauzibile. O putem apropia de materia întunecată, considerând că în cosmologie aceasta ar conţine cea mai mare parte din masa totală a universului. Vorbim aici doar de ceea ce credem noi despre universul material tridimensional. Dar, încă nu se ştie de ce această materie nu emite, nu absoarbe lumina şi nici măcar radiaţiile electromagnetice. Nu demult s-a constatat că fotonii din radiaţia de fond sunt încetiniţi la trecerea printre galaxii la trecerea prin această materie întunecată.

Veţi găsi mai târziu în teoria „Universul” care conform axiomei cinci, justifică în perioada a treia a evoluării piramidelor, ADNc foloseşte o parte a energiei întunecate pentru formarea „găurilor negre”, necesare unei accelerări a expansiunii universului. Astăzi se presupune de către oamenii de ştiinţă că această accelerare este observtă prin aruncarea de jeturi gigantice de energie, necesare apropierii în timp de „entitatea iniţială”. Expansiunea acestui univers e acceptată în ultimul timp că având o viteză generată de vidul cosmic, mult mai mare decât în calculele obţinute teoretic prin simulări pe calculatoare. Poate că Acceleratorul Centrului European de Cercetare Nucleară din Elveţia a creat încă din 2009 condiţiile existente din perioada timpurie a fenomenului Big-Bang. În cursul experimentărilor se spera descoperirea de noi particule elementare precum şi mecanismele care ar fi avut loc imediat după naşterea Universului. Cconform axiomei 5, „Entitatea iniţială” prin funcţia ADNc universal a creat un canal pentru Big Bang. Având în vedere că cele 13 axiome introduce această „entitate iniţială”, care se aseamănă grosso modo, cu ceea ce este Internetul de azi care acoperea planeta şi spaţiul cosmic prin intermediul unei reţele de canale asemănătoare calculatoarelor actuale. Acea „reţea” a fost uriaşă, necunoscută nouă, dar plauzibil să presupunem că Internetul de astăzi nu este altceva decât iun fractal a ceea ce a fost la începutul începutului. Şi privind logic a doua axiomă care introduce existenţa „entităţii iniţiale” şi care prin extindere, apelând la timpul din teoria relativităţii s-a produs instantaneu. Şi pentru a înţelege despre ce este vorba am putea să înţelegem ştiinţific „entitatea iniţială” ca fiind asemănătoare „gândului” ce se poate asocia cu o inteligenţă artificială. Dar poate fi oare aceasta modalitatea de lucru a ADNc-ului ipotezei care creează canalele „formelor”. Dar şi în această situaţie este necesar un anumit timp pentru evoluţia unei astfel de energii.

Evoluţia acestui ADNc, care transmite informaţia, printr-o fragmentare „mărunţită” pe care le-am numit în ipoteză canale ale „formelor”. Fiecare dintre aceste „forme” are un destinatar, unde se reasamblează, conform unui program software, asemănător internetului,dar referitor la Big Bang, nebuloasele, galaxiile, sistemele stelare, viaţa pământenilor etc.

Am să dau un exemplu. Reasamblarea unui canal al unei „forme” se realizează conform codului înscris în programul tridimensional material euclidian, construit prin intermediul piramidelor de tip energetic de la începutul începuturilor.Ca exemplificare ar putea fi mutaţiile dezastrului de la Fukušima. Cele descrise în urma cutremurului devastator îmi adevereşte faptul că ne apropiem de faza în care un canal al „formei” a ADNc-ului universal îşi face treaba. Mutaţiile acestui canal sunt deosebit de curioase la flori şi legume, dovleci, sfeclă, şi vinete care au mărimi foarte mari … curios de mari. Am să încerc o justificare privind această mutaţie în timp, care cred că este deosebit… deosebit de interesantă! Dar, este discutabilă această legătură fiind necesară o argumentare bazată pe un experiment, ca cel de la CERN ce ar putea da o posibilă explicaţie a ipotezei. Un astfel de experiment este posibil şi chiar poate avea loc, deoarece orice sistem în evoluţie are mai multe variante de organizare, fiecare cu probabilitatea lui, derivând o „formă” printr-un fractal material tridimensional al ADNc-ului. Atunci când ştiinţa pământenilor va afla care este acea stare, prin materializarea a ei însăşi devenind un 1, celelalte variante primind automat probabilitatea 0. Aceasta însă va observa doar starea de după această mutaţie, niciodată savantul pământean neputând afla ce a fost înainte. Şi, putem să vorbim de un eveniment incert al fractalului, dar dacă poate fi posibil, originile lui aflându-se în incertitudine, devine păgubitor. Şi efectele lui odată produse nu mai pot fi înlăturate. Aici cred că apare procesul evoluţiei în univers pe baza legăturilor dintre energie şi… să le spunem canale ale „formelor”. Dar până la o înţelegere acestei evoluţii printr-o funcţie-aplicaţie, bazată pe şirul lui Fibonacci, astăzi este practic de neexplicat ştiinţific, chiar şi printr-un fractal care creează şi mai multă confuzie în ceea ce priveşte ipoteza propusă bazată pe noile cuceriri ale ştiinţei în teoria hazardului şi a teoriei cuantice.

Să amintesc că dintre primii fractali matematici a fost inventat de un astronom. Michel Hanon de la Observatorul din Franţa, care observase că orbitele unor stele erau stabile, iar altele păreau aleatoare. Astronomul a ignorat orbitele anormale, dar apoi s-a descoperit că acest tip de comportare haotică era o parte esenţială a dinamicii orbitelor stelare. Barnsley şi John Elton a dezvoltat o metodă nouă de desenare a fractalilor, numită „Jocul haosului”, prin care au demonstrat că orice imagine din lume poate fi reprezentată cu ajutorul unor categorii de fractali.

În ultimul timp ipoteza privind Big Bang, acceptată astăzi de majoritatea savanţilor lumii, privind crearea şi evoluţia în timp a universului a început să fie contestată. Dar sunt şi multe controverse în acest sens, greu de justificat.

Se ştie că numărul pi, cunoscut încă din antichitate este raportul dintre lungimea circumferinţei şi diametrul lui, cu valoarea de 3,14, care este doar o valoare aproximativă folosită în calculele simple pământene. Dar, de exemplu, pi cu numai patru zecimale a fost folosit în construcţia piramidelor egiptene. Sutele de piramide descoperite în China, cu o vechime mult mai mare ca a celor egiptene, folosesc în calcule şase zecimale. Surprinzător este faptul că piramidele maya au folosit în calcule numai trei zecimale ale lui pi. Astăzi, în misiunile spaţiale este folosit numărul pi cu mult mai multe zecimale, în funcţie de programul ce trebuie executat de nava spaţială. Şi, cu cât o realizare ştiinţifică este mai sofisticată, cu atât numărul de zecimale este mai mare.

Admiţând că Big Bang este timpul T0, atunci de la bun început avem mai multe semne de întrebare legate de legătura care există între infinitatea universului şi infinitatea zecimalelor numărului pi? De altfel sunt şi o infinitate de numere iraţionale, care după partea întreagă au o infinitate de zecimale. În nici o parte zecimală a acestor numere nu se repetă de două ori cifra 0. Plecând de la faptul că 0 a apărut prin traducerea lui „ha’’, cuvânt folosit de arabi în secolul al XVI-lea care a fost demonstrat matematic ca fiind cardinalul clasei de mulţimi fără nici un element, adică a mulţimii vide, a mulţimilor care…

Privind mulţimea care nu reprezintă nimic să încercăm explicarea ideii de mai înainte despre „nimic”. Dar ce este „nimic”? Peano a introdus mulţimea numerelor naturale printr-un grup de axiome, dar care şi acestea au fost reproduse prin cuvinte. T0 este de la bun început un cuvânt şi tot „Cuvântul” stă la începutul începuturilor: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi…” se scrie în „Din vremurile străvechi de la facerea lumii până la Avraam”.

Au trecut mii de ani şi am fost nevoiţi să recunoaştem că universul nu este numai materie, dar şi timp care a devenit semnificativ în termenii unor procese ca a patra dimensiune. Universul se poate privi ca o cvadruplă de entităţi distincte care reprezintă întregul format din toate cele patru. Se poate presupune că timpul constă în timpul prezent şi timpul trecut? Oricare timp care a fost viitor a devenit trecut, fiind sursa nevăzută a întregului timp. El devine vizibil şi evident în fiecare „clipă” din prezent, apoi se derulează spre viitor, pe parcursul timpului prezent. Realitatea timpului material se aplică doar prezentului, dar acest lucru nu minimalizează semnificaţia lui în perceperea senzorială. Putem presupune că la „începutul începutului” a existat o astfel de „entitate’’ care se manifestă prin canalele „formelor” induse de funcţia bijectivă Nh., necunoscută nouă. Fiecare în parte, entitatea, energia, mişcarea, forma, fenomenul, sunt inseparabil legate de timp şi fiecare dintre ele este un mini univers valabil, prezent oriunde există materie. Se poate presupune că fiecare formă creată de entitatea iniţială nu are un început şi nici un sfârşit, dar nu se poate spune nimic despre viitorul lui. Ca un paradox, o problemă de matematică are un viitor care se găseşte în finalizarea soluţiei, pe când o poezie nu are viitor, ea existând în versurile scrise şi citite doar în prezent. Pentru o poezie nu există viitor, dar viitorul ei se poate regăsi în prezentul celui care o citeşte sau o critică.

O planetă sau un corp ceresc poate fi considerată o „formă” care există într-o anumită perioadă de timp. Derivată din „entitatea iniţială”, această „formă” este cauza sa imediată; cauza, cauzei; cauza, cauzei, cauzei … şi aşa mai departe, printr-un lanţ al unui şir de „forme” ale ADNc până la revenirea la „începutul începutului”. Această „forma” continuă să se transforme în trecut, cauzând alte evenimente, atât cât durează entităţile derivate create de „entitatea iniţială”. În opinia lui Asimov, care ne spune că universul a avut un început şi are o cauză finală: „Biblia descrie un univers creat de Dumnezeu şi urmărit îndeaproape de El, în timp ce ştiinţa descrie un univers în care nu este nevoie de creaţia lui Dumnezeu. Se poate că Oul cosmic să fi fost lipsit de structură, dar s-ar părea că el a reprezentat o concentrare extrem de ordonată a materiei. Explozia lui a reprezentat o mişcare în direcţia dezordinii şi acest volum de dezordine haotic din univers este în continuă creştere”.

Dar şi din prima pagină a Vechiului Testament este scris: „1. La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. / 2. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. Aceste versete pot fi privite ca un canal al „formelor entităţii iniţiale” pentru pământeni, dar totuşi nu este „începutul începuturilor” pentru univers.

Asimov mai admite şi că: „Existenţa Oului cosmic este ea însăşi o anomalie. Dacă mişcarea generală a Universului este dinspre ordine spre dezordine, cum s-a născut ordinea sau putem presupune că acestea ar fi existat iniţial în Oul cosmic?” Unii oameni de ştiinţă nu au admis o cauză supranaturală a ordinii universale şi sunt nevoiţi să postuleze un fenomen material ca un coordonator universal. Cum legea fundamentală a naturii spune că dezordinea creşte cu timpul, suntem nevoiţi să presupunem existenţa unei legi, a unei „entităţi”, cu mult înainte de momentul Big Bang. Aceasta ne-ar conduce la ideea că universul este veşnic oscilatoriu: când se contractă, ordinea creşte, iar când se dilată, ordinea descreşte. Nu s-a putut dovedi nici măcar că actualul Univers se dilată, deşi acest aspect este cea mai curentă interpretare a deplasării spre roşu. Dacă aceste interpretări pot avea sau nu o realitate fizică posibilă în univers, atunci această idee este controversată de astrofizicieni pentru că încă nu s-a reuşit explicarea experimentală din punct de vedere material tridimensional reprodusă în laborator.

Încă din antichitate, Euclid a pus la baza geometriei un număr de patru noţiuni primare (punct, dreaptă, plan, spaţiu), atunci cu siguranţă, înainte de a fi „spaţiul’’, trebuie să fi existat „ceva’’, anume o noţiune primară, o entitate numită aprioric „gol cosmic”. Primele cuvinte care definesc teoria geometriei euclidiene se referă la punct şi linie; punctul ca fiind „ceva” fără grosime, iar linia ca „ceva” fără lungime. Aceste cuvinte au fost la „începutul începutului” geometriei euclidiene tridimensionale materiale. Mai târziu, Pitagora afirma că „două linii încep la alfa şi se termină la omega”. Dacă admitem că există un astfel de „gol” atunci cum îl putem defini sau interpreta? Care este genul proxim şi care este diferenţa specifică? Şi atunci interpretarea materialist tridimensională, cum ar putea deveni teoria punerii în practică al acestui „gol”? Dacă această noţiune este considerată noţiune primară, atunci acesta se poate „umple”, fie prin ipoteza Big Bang, fie prin creaţionismul divin, neexplicat de teoria materialismului. Dar dacă divinul nu se poate explica ştiinţific, atunci nici materialitatea fiinţei tridimensionale euclidiene nu se poate explica prin Marea Creaţie. Atunci acest univers cum poate fi privit ca fiind un gol şi sub ce legi va guverna? Noile dovezi ale cercetărilor moderne ne pot permite cunoaşterea unui univers sferic cu dimensiuni presupuse infinite, explicat într-o mică măsură de teoria haosului, teoria fractalilor sau cea cuantică. Dar o constatare poate fi, în sensul că informaţiile oferite de moderna aparatură, creată de om, nu face altceva decât de a retransmite doar informaţiile cerute de constructor şi de softul programat pentru cercetare.

Şi ne putem întreba dacă existenţa noastră este doar virtuală şi tot ceea ce a existat începând cu T0 sunt doar interpretări ale unor informaţii dispărute din motive necunoscute. Şi putem vorbi de existenţa unui ADNc unic, care conţine ADN-ul nostru material tridimensional ca un simplu fractal. Putem spune că ideea lui Leibniz, privind monadele, nu este altceva decât derularea unui program universal care pune în practică „forma” acestui ADN pământean. Cele două forme sunt prezente în forma materială tridimensională printr-o entitate universală necunoscută astăzi. Mutaţia tridimensională este acţiunea de evoluţie al ADNc-ului, care produce trecerea de la o formă la alta astfel încât percepţia noastră materialistă să fie materializată în timpul terestru. Forma (sau mutaţia) este în programul ADNc şi nu ne poate fi dată nouă în cunoaştere din motive că programul care se derulează pentru existenţa noastă nu ne permite înţelegerea formelor iniţiale de la începutul timpului terestru. Dar, evoluţia acestui ADN terestru, către sfârşitul acestei ere cosmice, se va activa în trecut prin programul vieţii materiale tridimensionale a „entităţii iniţiale” care vor permite relansarea entităţii existente de la începutul începutului.

Este cunoscută periodizarea istorică a existenţei pământene în epocile studiate pe băncile şcolii. Dar, şi apare acest dar, fiecare epocă s-a născut în anumite condiţii, a evoluat şi a murit, transmiţând următoarei epoci cuceririle făcute de-a lungul existenţei ei. Şi dacă din motive necunoscute astăzi nouă pământenilor, viaţa pe Terra, este urmarea unei „forme” a entităţii iniţiale, atunci putem să anticipăm o evoluţie tridimensională ca fiind în trecut. Va trebui să înţelegem faptul că nu există viitor, dar să nu privim cuvântul din punct de vedere gramatical şi nici filozofic, ci numai în ceea ce priveşte evoluţia ADNc cu mutaţiile ordonate de-a lungul timpului. Privind în adâncimea ipotezei vom considera că viitorul este în trecutul timpului, ADN-ul vieţii terestre suferind mutaţii dinainte cunoscute şi programate. Mai simplu, existenţa cunoscută astăzi are numai trecut şi prezent. Viitorul nu există! Se poate privi ipoteza ca derularea pe un calculator a unui film. Care este viitorul finalului filmului? Acest film a fost în trecut când a început şi în prezent când s-a derulat.

La nivelul actual de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică, se poate considera că universul există ca entitate cu formele ei materie şi câmp de forţe. Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale masa şi energia. Masa este măsura inerţiei şi a gravitaţiei, iar energia este măsura scalară a mişcării materiei.

Cuvântul energie are o răspândire foarte largă, dar, cu toate acestea, conţinutul concret al noţiunii nu este la fel de răspândit sau riguros analizat datorită particularităţilor de transfer energetic. Axiomatica din ipoteză justifică că „energia” aceasta este o măsură a mişcării materiei cunoscută de noi. Poate, la prima vedere, formularea este puţin inteligibilă, având în vedere formele introduse ca urmare a implicării „entităţii iniţiale”.

 

“Universul”, o teorie de necontestat!

 

Plecând de la entitatea iniţială, care prin programul „entităţii iniţiale” defineşte formele şi procesele începute în urmă cu miliarde de ani. Unitatea şi legătura formelor de mişcare a materiei, capacitatea lor de transformare reciprocă a permis măsurarea diferitelor forme ale materiei printr-o măsură comună, definind calitatea schimbărilor şi proceselor şi terminând cu gândirea. Unitatea şi legătura formelor de mişcare a materiei, capacitatea de transformare reciprocă a permis măsurarea materiei printr-o singularitate cuantică a evoluţiei materiei. Înţelegerea corectă a noţiunii de univers, constituie o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru analiza sistemelor şi proceselor derivate din „entitatea iniţială”.

Din punct de vedere ştiinţific orice canal al unei „forme”, prin „energia” ei specifică, este mărimea care indică capacitatea unui sistem fie el fizic sau nu, de a efectua o evoluţie când trece din starea sa într-o altă stare, considerată ca stare de referinţă. Entitatea este o funcţie de energie. Când un sistem, oarecare din univers, trece printr-o transformare, din starea sa iniţială, rămân în concepţia noastră materială doar prin schimbarea poziţiei, a vitezei; schimbarea stării termice; schimbarea stării electrice, magnetice, atât ale lui cât şi ale sistemelor din exteriorul său.

Efectele asupra sistemelor externe se numesc acţiunile externe ale sistemului în cursul transformării. Dacă acţiunile sunt exclusiv sub forma efectuării de lucru mecanic, acesta este echivalentul în lucru mecanic al acţiunilor externe. Suma echivalenţilor ale tuturor acţiunilor externe care se produc când un sistem fizic trece, prin transformare, dintr-o entitate dată într-o entitate de referinţă este energia totală a sistemului în starea dată faţă de cea de iniţială.

Este bine ştiut din legea conservării energiei, că diferenţa de energie a unei entităţi la o transformare între două forme este independentă de calea de transformare dintre acele două forme, acestea depinzând numai de entitatea iniţială. Alegând arbitrar o entitate de referinţă, numită iniţială, energia din orice altă formă va avea o valoare bine determinată. Entitatea iniţială fundamentală este o funcţie de starea sistemului în devenire ce-l caracterizează, având o energie potenţială ce va forma materia întunecată în timp convenţional.

În ipoteză se numeşte „formă” a unei entităţi, derivate din entitatea iniţială, fiecare mutaţie care depinde exclusiv de o anumită clasă de forme ale existenţei cunoscută de ştiinţa actuală pământeană. Una din proprietăţile de bază a entităţii iniţiale este conservarea prin ea însăşi. Aici avem în vedere faptul că derularea evoluţiei materialiste tridimensionale în timp se face de la extincţia finală spre începutul începutului T0.

Am numit această ipoteză ,,teoria entităţii iniţiale’’, fiind similară ideii că universul cunoscut este format dintr-o colecţie de entităţi bine determinate şi bine distincte prin formele care derivă prin funcţia Nh. Nu se poate da o definiţie a entităţii iniţiale deoarece în justificarea ipotezei formulate sunt esenţiale doar relaţiile între forme (obiectele entităţii) şi nu natura entităţilor. De remarcat este faptul că această teorie este insuficientă, deoarece la definiţia ”naivă’’ sunt posibile şi manifestări ale unor paradoxuri (antinomii) inevitabili.

Unele paradoxuri ale teoriei mulţimilor nu reprezintă decât variante logice evidenţiate încă din antichitate de şcoala filozofică a sofiştilor. Un astfel de exemplu prezintă aşa-numita antinomie a mincinosului, cunoscută de la Epimenide din Creta, sec. VI î.e.n., care constă în următoarele: când mincinosul spune „mint”, afirmaţia sa nu poate fi nici adevărată, nici falsă (admitem prin definiţie că mincinosul spune întotdeauna numai neadevăruri). Într-adevăr, dacă afirmaţia sa ar fi adevărată ar însemna că mincinosul spune adevărul, ceea ce ar contrazice definiţia mincinosului. Dacă însă afirmaţia „mint” ar fi falsă atunci contrariul ar fi adevărat, adică mincinosul spune iar adevărul, ceea ce este imposibil din punct de vedere logic.

Contradicţiile care apar, arată că intuiţia noastră nu este un ghid foarte sigur în caz infinit. Adaptarea intuiţiei omului la cazul infinit poate fi făcută prin stabilirea unor condiţii stricte în care operaţiile, acţiunile, construcţiile matematice şi fizice ar rămâne valabile. Pentru înlăturarea paradoxurilor privind această teorie este necesară organizarea noii teorii pe baza unui sistem de axiome. Pentru a ne permite fundamentarea şi o construcţie matematică viabilă, afirmaţiile trebuie să fie suficient de profunde, pentru a nu mai ajungem la paradoxuri. În continuarea acestei ipoteze teoretice, bazată pe logica matematică vom utiliza noţiunile entitate iniţială, entităţi derivate, forme şi univers. Noţiunea de univers va coincide cu cea de entitate absolută, în sensul „naiv” al acestei ipoteze, după cum a fost dată mai înainte. Obiectele din care este format un astfel de univers le vom numi „forme”.

Ideea de bază a ipotezei nu va putea fi înţeleasă, decât prin prisma concepţiei, potrivit căreia lumea fizică este compusă dintr-o multitudine de forme de viaţă, fiecare dintre organismele naturii fiind format dintr-o infinitate de micro-organisme, cum ar fi de exemplu elementele figurative ale sângelui, anti-corpii, viruşii, bacteriile benigne, aşa-numitele fiinţe spermatice şi aşa încolo. Dar numai unele dintre acestea joacă un rol coordonator în viaţa organismului, lor revenindu-le rolul de „forme” ca unităţi coordonatoare.

De altfel această ipoteză nu reprezintă altceva decât o altă formă a extensiei ipotezelor privind universul, preluate de la Pitagora şi Leibniz prin formularea monadelor. Ipoteza are la bază percepţia şi apetitiunea, cele două forme de bază ale ADNc. Apetitiunea este acţiunea unei mutaţii, adică trecerea de la o entitate la alta. Percepţia pământenilor este proprie numai entităţilor inferioare, nu şi a celor superioare derivate, care îşi manifestă evoluţia în trecut, având la bază canale ale fractalilor ADN şi ARN, proprii formelor mutaţiilor din singura entitate materialist tridimensională euclidiană cunoscută astăzi.

Numesc această ipoteză „teoria entităţilor iniţiale”, fiind similară cu ideea că universul este format dintr-o colecţie de entităţi bine determinate şi bine distincte prin formele care derivă prin funcţia Nh. Nu se poate da o definiţie acestei entităţi deoarece în justificarea ipotezei formulate sunt esenţiale doar relaţiile între forme (obiectele entităţii) şi nu natura entităţilor. De remarcat este faptul că această teorie este insuficientă, deoarece la o definiţie naivă sunt posibile şi manifestarea unor paradoxuri (antinomii) inevitabili. Se poate spune că se pot forma universuri de forma U={E|E este entitate infinită} sau numai U={E|E este entitate} putem avea UÎE, şi fără a impune anumite restricţii, putem avea şi U=E care ne conduce la un paradox de tip matematic.

Fie, atunci U={E|E este entitate şi EÏE}. Conform definiţiei relaţiei de apartenenţă doar una din afirmaţii UÎE sau UÏE poate fi adevărată. Observăm că dacă UÎE atunci, conform definiţiei lui U, trebuie ca UÏE, deci se obţine o contradicţie. Dacă însă UÏE, atunci din definiţia lui U rezultă că UÎE şi din nou o contradicţie. Drept urmare a acestei contradicţii acestea pot fi înlăturate prin recunoaşterea că universul U nu există sau că el nu este o entitate.

Unele paradoxuri ale teoriei mulţimilor nu reprezintă decât variante ale dificultăţilor logice evidenţiate încă din antichitate de şcoala filozofică a sofiştilor. Un astfel de exemplu prezintă aşa-numita antinomie a mincinosului, cunoscută de la Epimenide din Creta, sec. VI î.e.n., care constă în următoarele: când mincinosul spune „mint” afirmaţia sa nu poate fi nici adevărată, nici falsă (se admite prin definiţie că mincinosul spune întotdeauna numai neadevăruri). Într-adevăr, dacă afirmaţia sa ar fi adevărată ar însemna că mincinosul spune adevărul, ceea ce ar contrazice definiţia mincinosului. Dacă însă afirmaţia „mint” ar fi falsă atunci contrariul ei ar fi adevărat, adică mincinosul spune iar adevărul, ceea ce este imposibil.

Contradicţiile care apar arată că intuiţia noastră nu este un ghid foarte sigur în caz infinit. Adaptarea intuiţiei omului la cazul infinit poate fi făcută prin stabilirea unor condiţii stricte în care operaţiile, acţiunile, construcţiile matematice şi fizice ar rămâne valabile. Pentru înlăturarea paradoxurilor privind această teorie este necesară organizarea noii teorii pe baza unui sistem de axiome. Pentru o fundamentare viabilă afirmaţiile trebuie să fie suficiente pentru a nu ne ajunge la paradoxuri.

Noţiunea de univers va coincide cu cea de entitate în sensul acestei teorii, după cum a fost dată mai înainte. Obiectele din care este format un univers le vom numi entităţi. Termenul entitate va desemna o clasă a unei clase definită înainte. Mai spunem că clasa dată este insertibilă, iar în caz contrar clasa se va numi neinsertibilă. Ca exemplu, universul U al entităţilor care nu se au pe ele însele ca forme nu poate fi o entitate după cerinţele de mai sus. Pentru sistemul de axiome este necesar să avem două noţiuni: forme şi canale, unde obiectele unui univers se construiesc într-un anume mod din entităţi, care la rândul lor construiesc forme, de exemplu: univers de entităţi, univers de univers de entităţi ş.a.m.d.

Însă, va trebui să avem explicată de la bun început noţiunea de entitate vidă şi principiile de bază ale existenţei entităţilor, vom putea demonstra existenţa unui Univers U, creat în urma evoluţiei unei forme notate cu ADNc şi a unei transformări notate cu (1) pe Univers astfel încât (U, ADNc, (1)) să fie un sistem Nh. Admiterea altor „elemente” diferite de entităţi poate fi evitată, şi deci vom considera că toate obiectele de bază sunt entităţi. Vom admite că domeniul de definiţie al variabilelor (x, y, E, E’, M,) este clasa tuturor entităţilor.

Noţiunile de bază vor fi: relaţia de egalitate (=) şi relaţia de apartenenţă (Î). Axiomele referitoare la (=) şi (Î) sunt:

Axioma 1. Pentru orice x are loc x=x.

Axioma 2. Pentru orice x şi y, dacă x = y, atunci y=x.

Axioma 3. Pentru orice x, y şi z, dacă x=y şi y=z, atunci x=z.

Axioma 4. Pentru orice X () şi Y, dacă X = Y, atunci pentru orice Z, XÎZ, dacă şi numai dacă YÎZ şi pentru orice W, WÎX dacă şi numai dacă WÎY.

Axioma 5 (axioma extensiei). Pentru orice E şi E’, dacă pentru fiecare x relaţia xÎE este echivalentă cu xÎE’, atunci E = E’.

Axioma 5 arată că orice entitate este complet definită de formele sale şi spunem că definiţia entităţii are un caracter extensiv, adică a defini o entitate înseamnă a descrie sau a enumera formele ce aparţin entităţii. De exemplu, o entitate finită poate fi dată prin simpla enumerare a formelor ei. O entitate infinită E poate fi cuprinsă într-o descriere sau poate fi dată cu ajutorul unei proprietăţi caracteristice P(x), punând E={x|P(x)}, unde P(x) este o proprietate ce exprimă o condiţie de forma x dacă şi numai dacă xÎE.

Axioma 6. Există o entitate E astfel încât forma xÎE pentru fiecare formă x.

Axioma 6 garantează existenţa cel puţin a unei entităţi. Conform axiomei extensiei, orice două entităţi ce posedă proprietatea din axioma 6 coincid. Astfel putem introduce obiectul ∅, care este unica entitate E astfel încât xE pentru fiecare x. Aceasta se numeşte entitatea vidă şi este o singularitate în sensul acceptat entităţii iniţiale. Observăm că această expresie care exprimă unicitatea unei entităţi derivate este de forma: „există un singur x astfel încât E(x)” va însemna că condiţia E(x) va trebui să satisfacă următoarele cerinţe:

  1. i) există forma x, astfel încât x ÎE(x)
  2. ii) pentru orice x şi y dacă E(x)=E(y), atunci x = y.

Axioma 7. Pentru orice a şi b, există E astfel încât pentru fiecare formă x, xÎE dacă şi numai dacă x = a sau x = b.

Conform axiomei, mulţimea E ce verifică condiţiile axiomei 7 este unică. Pentru orice a şi b cu simbolul {a, b}, vom nota entitate E ce verifică axioma 7 şi o numim pereche neordonată de forme.

Punem prin definiţie {a}={a, a}, pentru orice formă a. Vom numi pereche ordonată de forme, mulţimea {{a}, {a, b}}, pentru orice forme a şi b şi o notăm prin (a, b).

Axioma 8. Pentru orice E, există U astfel încât pentru fiecare formă x, xÎU dacă şi numai dacă pentru un ÎE are loc xÎ. ( este o formă echivalentă cu ADN pământean).

Axioma extensiei garantează unicitatea lui U. Pentru orice E notăm  unica mulţime U care verifică condiţiile axiomei 8.

Axioma 8 dă şirul de egalităţi:

{a,b,c}={a,b}; {a,b,c,d}={a,b,c} ş.a.m.d.

După cum vom vedea în cele ce urmează, nu este necesar de cerut axiomatic existenţa intersecţiei entităţilor, aceasta rezultând din alte axiome. Pentru orice E şi E’, notăm EE’, dacă pentru orice x din xÎE rezultă xÎE’.

Axioma 9. Pentru orice entitate E există universul U astfel încât pentru fiecare ÎU dacă şi numai dacă E. Această axiomă garantează existenţa tuturor entităţilor generate de entitatea E, care va fi numit genomul entităţii E. Pentru orice entitate E notăm cu P(E) universul U care verifică condiţiile axiomei 9 (adică genomul entităţii E).

În următoarea axiomă A(x) este o proprietate arbitrară care poate fi formulată integral în termenii „=” şi „Δ, utilizând doar legăturile logice şi unde toate formele se referă numai la entităţi, însă care nu conţin entitatea E în calitate de formă, deşi poate conţine alte forme de natură necunoscută.

Axioma 10. Pentru orice univers U există o entitate E astfel încât pentru orice formă x, x ÎE dacă şi numai dacă xÎU şi A(x).

Pentru U vom nota cu {x|xÎU şi A(x)} unica entitate E ce verifică condiţiile axiomei 10. Această axiomă, numită axioma extensiei va garanta în totalitate unicitatea entităţii E, considerată ca un element în mulţimea entităţilor derivate prin particularizarea formelor. Cu ajutorul axiomelor definite mai sus poate fi demonstrată existenţa intersecţiei, diferenţei, produsului cartezian şi a celorlalţi conectori logici, necesari pentru legăturile dintre entităţile derivate din entitatea iniţială.

Fie ≠∅ şi UÎ. Notăm cu  mulţimea {x|xÎU şi xΠpentru orice Î} şi o numim combinaţia formelor din . Dacă =Æ atunci punem prin definiţie =Æ. Să observăm că  nu depinde de alegerea universului UΠdacă =Æ, însă pentru a putea aplica axioma 10 în definiţia combinaţiilor entităţilor este necesară prezenţa unui univers U. În particular, prin definiţie EE’= numim simbioza entităţilor E şi E’. Din definiţia simbiozei rezultă că dacă E=Æ, atunci Í U pentru orice ÎE.

Pentru două universuri U şi E, distincte sau diferite din punctul de vedere a teoremei extensiei, definim mulţimea U\E={x|xÎU şi xÏE} şi o numim evoluţia universului U ca urmare a eliminării entităţii E.

Pentru a demonstra existenţa interacţionării (produs cartezian) al entităţilor E şi E’, notat prin E´E’, utilizăm definiţia perechii ordonate. Astfel, pentru orice ÎE şi ÎE’ vom avea {}ÎP(EE’) şi {,}ÎP(EE’), de unde rezultă {{}, {,}}ÎP(P(EE’)), deci putem defini produsul cartezian E´E’ al entităţilor E şi E’ astfel E´E’={x|xÎP(P(EE’)) şi există ÎE şi ÎE’ astfel încât x=(,)}. În definiţia interacţionării sunt utilizate axiomele 7-9 şi axioma 10 pentru U=P(P(EE’)).

Dacă am stabili existenţa a cel puţin a unui univers U, atunci din Axioma 10 ar rezulta existenţa mulţimii vide, aceasta fiind {x|xÎU şi x¹x}. Observăm că dacă din formularea axiomei 10 am elimina restricţia referitoare la universul U, atunci din această axiomă ar rezulta axiomele 7-9. Însă paradoxul Nh arată că axioma 10, formulată fără universul U, conduce la contradicţii şi nu ar fi posibile afirmaţiile.

Pe de altă parte, nu poate exista o demonstraţie a faptului că axioma 10 nu implică axiomele 7-9. De asemenea, reieşind din axiomele expuse mai sus, nu se poate demonstra existenţa universurilor infinite, deşi putem formula un şir de afirmaţii care garantează existenţa unei clase infinite de universuri distincte două câte două. Afirmaţia că oricare două din universurile, ∅, {∅}, {{∅}}, {{{∅}}}, … sunt distincte între ele. Într-adevăr, observăm la început că {x}≠∅ pentru orice x, deoarece xÎ{x}. Observăm de asemenea că din egalitatea {x}={y} rezultă x=y deoarece xÎ{x} şi atunci, conform axiomei 4, obţinem că {x}={y} implică xÎ{y}, de unde rezultă x=y. Astfel obţinem {{∅}}≠{∅}, deoarece în caz contrar am avea {∅}=∅. Analog se demonstrează că {{{∅}}}≠{∅}, {{{∅}}}≠{{∅}} ş.a.m.d. Existenţa unui univers care ar conţine în calitate de entităţi toate universurile ∅, {∅}, {{∅}}, {{{∅}}}, … Evident, aceasta nu poate fi dedusă din axiomele 1 – 10 şi o vom cere printr-o axiomă nouă, pe care o vom numi Axioma infinitului.

Axioma 11 sau Axioma infinitului. Există un univers U astfel încât ∅ÎU şi pentru orice x, xÎU implică {xU.

Fie U un univers ce verifică condiţiile axiomei 11 şi fie E={|ÎP(E), ∅Πşi pentru orice x, xΠimplică {x}Î}. Considerăm universul U= şi observăm că U poate fi cea mai mică (în raport cu timpul) entitate ce verifică condiţiile axiomei 11.

Propoziţie. Punând prin definiţie (x)={x}, pentru fiecare xÎP, avem:

(1) ∅ÎP;

(2) dacă xÎP, atunci (xP;

(3) (x)≠∅ pentru orice xÎP;

(4) pentru orice, x, yÎP din (x)=(y) rezultă x=y;

(5) dacă  este submulţime a lui P astfel încât ∅Πşi pentru orice x, xΠimplică (x)Î, atunci =P.

Din teorema de mai sus rezultă că universul P (şi atunci şi universul ) este infinit, iar (U,,∅) este un sistem Nh. Reciproc, dacă există un univers infinit, atunci conform Propoziţiei 1.3, există un sistem Nh, (U, ,), deci există un univers U ce verifică condiţiile axiomei 11. Din acest punct de vedere, se poate spune că axioma 11 este echivalentă cu existenţa unui univers infinit.

Un alt mod de introducere a sistemului Nh, constă în următoarele: în loc de (x)={x} se ia (x)=x{x} şi se admite existenţa unei entităţi ce conţine ∅ şi care, împreună cu orice formă a sa x, conţine şi (x). Un univers de acest fel este format din ∅, {∅}, {∅, {∅}}, {∅,{∅},{{∅}}}, ş.a.m.d., deci notând aceste universuri cu  respectiv, obţinem U0, U1={Æ}, U2={Æ,{Æ}}, U3={Æ,{Æ},{Æ,{Æ}}} ş.a.m.d.

Un alt principiu de bază în această teorie a universurilor îl reprezintă Axioma alegerii pe care o formulăm în continuare.

Axioma 12. (Axioma alegerii) Fie E o entitate astfel încât pentru orice ÎE are loc ≠∅ şi pentru orice, , ÎE, din ¹ rezultă ={∅}. Atunci există un univers U astfel încât pentru fiecare ÎE există y ce verifică condiţia ={y}.

Axioma alegerii poate fi reformulată: pentru orice entitate E, formată din entităţi nevide, disjuncte două câte două, există un univers U ce conţine câte un element comun cu fiecare entitate din E. Afirmaţii mai simple, echivalente cu axioma alegerii, pot fi formulate cu ajutorul noţiunii de funcţie. Amintim că o funcţie, conform definiţiei, este o mulţime de perechi ordonate (x,y) astfel încât pentru orice x din domeniul de definiţie al funcţiei, există un singur y ce satisface condiţia (x,y)Îf. Se notează y=f(x).

Axioma 12′. Fie E o entitate astfel încât pentru orice ÎE are loc ≠∅ şi pentru orice, , ÎE din ≠ rezultă ∩={∅}. Atunci există o funcţie f cu domeniul de definiţie D(f)=E şi pentru orice ÎE are loc f()Î.

Axioma 12″. Pentru orice entitate E există o funcţie G cu domeniul de definiţie D(G)={|ÎE şi ¹Æ} şi pentru orice ÎD(G) are loc G()Î.

Axiomele 12, 12′ şi 12″ sunt echivalente în condiţiile axiomelor 1-10. Axioma 12 implică axioma 12′. Entitatea E ce verifică condiţiile axiomei 12′ verifică şi condiţiile axiomei 12. Prin urmare, există un univers U astfel încât pentru fiecare ÎE există y ce verifică condiţia U={y}.

Fie F={(,y)|D(G)={ÎE şi yÎU∩}. Existenţa universului rezultă din axioma 10, fiind un univers în E×U şi este suficient ca existenţa lui F să fie dată de axioma 12′.

Prin urmare, axioma 12 implică axioma 12′. Presupunem acum adevărată axioma 12′. Considerăm entitatea E ce verifică condiţiile axiomei 12″. Elementele entităţii E nu sunt neapărat nevide, dar sunt disjuncte două câte două.

Fie E1={|ÎE şi ¹Æ} şi E2={´{}|ÎE1}. Entitatea E1 există în virtutea axiomei 10. Existenţa entităţii E2 rezultă din faptul că EEP(E1). Entitatea E2 verifică condiţiile axiomei 12’, deci există o funcţie F cu domeniul de definiţie D(F)=E2 şi pentru orice ÎE2 şi pentru orice ÎE2 are loc F()Î. Prin urmare, pentru orice ÎE şi ¹Æ rezultă F(´{})=(y, ) pentru un yÎ.

Fie prin definiţie G={(,y)| ÎM1 şi F(´{})=(y, )}. Atunci G verifică condiţiile axiomei 12’’. În mod analog se demonstrează că axioma 12’’ implică axioma 12. Observăm că şi în matematică sunt cunoscute un număr mare de afirmaţii echivalente cu axioma alegerii. În Anexa referitoare la entităţile iniţiale şi evoluate sunt formulate două afirmaţii. Spre deosebire de celelalte axiome de existenţă ale teoriei entităţilor, axioma alegerii nu descrie explicit (cu ajutorul unor condiţii pe care trebuie să verifice formele (obiectele entităţilor) entităţii, existenţa cărora sunt afirmate. Astfel, axioma alegerii se bazează pe un alt tip de raţionament intuitiv decât celelalte axiome.

Rolul metodei axiomatice este de necontestat. O latură mai puţin „explicată” a acestei metode constă însă în faptul că ea impune implicit restricţii serioase posibilităţilor de expansiune a teoriilor cunoscute în astrofizică în baza axiomelor de plecare. Astfel, teoria axiomatică a entităţilor va cuprinde întotdeauna mai puţine rezultate decât teoria propusă. Pe de altă parte, diferite sisteme de axiome, referitoare la aceeaşi teorie, pot conduce la crearea unor sisteme de cunoştinţe diferite, fapt ce menţine actuală problema confruntării rezultatelor teoriilor existente cu experienţa. Menţionăm că nu există sisteme de axiome ale teoriei entităţilor mai riguroase decât cel expus mai sus. Acest sistem se poate utiliza ca fundament pentru toate elaborările privind universul şi formele lui. Acest punct de vedere constituie o parte a eforturilor continue de studiere a noţiunilor de bază ale universului, a metodelor de studiu şi a interconexiunilor dintre ele. La baza teoriei propuse este entitatea care este încă un mister pentru ştiinţa de astăzi. Scopul lucrării este de a diminua în măsura posibilităţilor partea misterioasă a entităţilor evolutive, de a elucida unele aspecte esenţiale ale acestui concept.

Esenţa ipotezei teoretice constă în abordarea problemei din punct de vedere axiomatic, ceea ce va permite obţinerea tuturor formelor sistemelor universale: entităţi derivate, univers, ADNc, ADN, ARN. Începând cu sistemul de entităţi iniţiale, fiecare sistem următor îl generează pe cel precedent şi îl conţine, posedând proprietăţi noi. Exagerând în extenso se poate spune că sistemul de entităţi formează fundamentul studierii universului.

Este uşor de observat că ordinea expunerii nu corespunde în totalitate cu ordinea apariţiei acestor tipuri de entităţi (vezi evoluţia piramidelor universale şi pământene).

Expunerea prezintă de la început introducerea noţiunii de entitate care stă la baza existenţei universului. Vom defini această entitate cu ajutorul axiomelor precizate în teoria propusă şi va avea la bază axioma inducţiei, cunoscută şi în teoria logicei matematice. Se vor obţine existenţa de universuri şi relaţia dintre entităţi, forme şi obiecte. Numim în această lucrare „forme” ca fiind asemănătoare ADN-ului cunoscut prin funcţia f şi şirul lui Fibonacci.

Cercetarea universului are la bază numai noţiunea de entitate iniţială, din care derivă formele echivalente ale entităţii iniţiale, cu respectarea principiilor referitoare la compatibilitatea (lipsa contradicţiilor), completitudinea şi independenţa axiomelor. Prima condiţie se poate verifica prin construirea unor modele şi se reduce în cazul lucrării existenţa entităţilor, definite prin axiomele formulate.

A doua condiţie constă în existenţa unei singure forme (abstracţie de izomorfism) care satisface sistemul de axiome şi se reduce la unicitatea sistemului de entităţi construit în baza axiomelor date. A treia condiţie pentru un univers total se verifică cu ajutorul unor modele construite pentru n-1 universuri.

Existenţa noastră actuală este coordonată de cunoştinţele acceptate în existenţa materialistă tridimensională euclidiană. Înainte de toate, va trebui să formulăm un concept axiomatic, care să asigure genul proxim şi diferenţa specifică.

Pentru orice mulţime de entităţi E, vom nota E’=E{E}

Fie  mulţimea entităţilor. Mulţimea E’ se numeşte succesorul mulţimii E. Una din axiome, numită axioma infinitului, asigură existenţa a cel puţin a unei entităţi infinite:

  1. i) Â; ii) EÎÂÞ E’ÎÂ.

Următoarea axiomă, numită axioma de universalitate (….teoria mulţimilor), pentru orice entitate E avem EÎE.

Propoziţia 1. Există o mulţime Á (materia întunecată) care satisface condiţiile:

  1. I) Á
  2. II) EÎÁÞ E’ÎÁ

III) Orice submulţime a energiilor K a lui Á care satisface I) şi II) coincide cu Á.

Propoziţia 2. Fie ÎÁ. Avem:

  1. i) ;

ii)

iii)

Propoziţia 3

  1. i) {E|E’ÎÁ}=Á.
  2. ii) Pentru orice două entităţi Á, dacă există o aplicaţie injectivă , atunci .

iii) Pentru orice două entităţi energetice Á, avem ~ (simbolul ~ reprezintă compatibilitatea-echivalenţa; deoarece Á~Â este suficient de demonstrat că Á este infinită.)

Propoziţia 4. Orice entitate inferioară a unei entităţi de energii finite  este tot o entitate finită de energii.

Corolar. Universul este infinit.

Vom numi sistem Nh de entităţi un triplet (E,,f), format din mulţimea entităţilor E, un prim element iniţial al ei  şi un procedeu f:E®E (numit funcţia succesor) care satisface axiomele:

A1) f, pentru orice ÎE (adică  nu este succesor pentru nicio entitate din E şi este numită entitate iniţială);

A2) f este funcţia injectivă: f(E1)=f(E2)ÞE1=E2,

A3) dacă universul UE are proprietăţile:

  1. i) ÎU,
  2. ii) EÎU implică f,

atunci U coincide cu E şi vom scrie UºE.

Afirmaţiile A1), A2), A3) se numesc axiomele lui Nh. Un rol deosebit îl are axioma A3) numită axioma inducţiei, care are rolul de bază în justificarea prin inducţie în evoluţia entităţilor şi a formelor generate de entităţi, adică trecerea de la entitatea EÎU la succesorul ei f.

Teorema 1.1. Fie (U, , f) un sistem de entităţi arbitrar. Atunci:

1) pentru orice entitate E’ÎU, E’¹, există EÎU astfel încât E’=f(E), adică orice entitate din U posedă un predecesor în U;

2) Pentru orice triplet (Â, E0, f) format cu o mulţime de entităţi nevidă Â, o entitate Πşi o funcţie ®Â, există o unică funcţie f: U ® Â, astfel încât  şi ff, adică f(f(E))=.

3) Dacă (U, , ) este de asemenea un univers, atunci f este funcţie bijectivă.

Observaţii

Obiectele lui U se numesc entităţi, iar f se numeşte funcţia de evoluţie succesor a entităţilor. Vom numi: E0, E1, E2, E3, …., En, …entităţi ale universului şi vor ca denumiri, de exemplu: entitatea energiilor piramidelor iniţiale,…, entitatea formelor energiilor piramidelor, singularitate,…, big bang, …, ADN (fractal al ADNc), …, nebuloase, galaxii, …sisteme stelare, …., planete, …, forme ale materiei…

A1, A2, A3 le vom numi axiomele de existenţă a universului, sau altfel formulate:

A1. E0 nu este entitate evoluată nici unei alte entităţi;

A2. Obiectele diferite ale universului au entităţi evolutive diferite;

A3. Dacă un univers U de entităţi conţine pe E0 (entitatea iniţială=Æ) şi odată cu orice entitate E conţine şi entitatea evolutivă a sa E’, atunci U coincide cu totalitatea entităţilor.

Având în vedre că existenţa noastră este materială, tridimensional-euclidiană, această ipoteză formulează o evoluţie plecând de la o entitate iniţială existentă la un moment dat şi se poate justifica teoretic existenţa acesteia.

 

Va urma partea a III-a