Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » EUGEN ONISCU: MĂREȚIA UNEI CHEMĂRI

EUGEN ONISCU: MĂREȚIA UNEI CHEMĂRI

Unul din subiectele ce dealungul anilor l-am studiat cu un deosebit interes, este modul cum Dumnezeu a chemat anumiți oameni pentru ai folosi în lucrarea Sa. Fie că a fost vorba de chemarea în slujba de profet, unde persoana respectivă trebuia să fie port vocea lui Dumnezeu înaintea oamenilor, sau în alte slujbe ce sunt necesare în alte ramuri ale lucrării Sale. De asemenea unii oameni de stiință, și mari creatori din domeniul artei au avut convingerea că lucrările lor poartă amprenta inspirației divine. În domeniul literaturii, Dumnezeu a inspirat într-un mod deosebit anumiți scriitori ce au creat anumite opere literare ce au dăinuit dealungul timpului fiind citite și recitite de toți cei ce iubesc frumosul. Cu ani de zile în urmă citeam într-o carte, o declarație a lui Dostoievski unde el afirma că Îl roagă pe Dumnezeu să îl inspire ca să poată scrie. Și atunci eu am înțeles de ce Dostoievski și Tolstoi au fost cei mai buni prozatori ai tuturor timpurilor, pentru că în spatele scrierilor lor a stat inspirația divină. Acești doi scriitori sunt considerați doi mari comentatori ai Evangheliilor, ce au ajutat atât de mulți oameni să înțeleagă profunzimea scrierilor sfinte, și de asemenea buni cunoscători ai naturii umane.

Un pictor a pictat un tablou ce înfățișează o cameră sărăcăcioasă de la țară, pe vatră încă mai mocnește jarul, iar în apropiere de focul ce este pe cale să se stingă stă un tânăr ce este adâncit în lectura unei cărți, fața lui este foarte serioasă, el este absorbit în lectura acelei cărți de unde extrage lecții importante pentru el. În partea din dreapta de jos a tabloului este scris: „Eu studiez, eu mă pregătesc, căci pentru mine va veni o ocazie.” Tabloul îl reprezintă pe Abraham Lincon ce în opinia mea a fos cel mai mare președinte al Americii, de asemenea el a eliberat sclavii negrii. Însă în aceea perioadă din viața sa reprezentată de pictură era un băiat de la țară, un autodidact. Am observat că atunci când Dumnezeu are un plan cu un om, El îl pregătește pentru lucrarea respectivă.

Unul din personajele Vechiului Testament a cărui viață am citit-o și recitit-o dealungul anilor a fost Moise. Mai ales m-a impresionat modul cum chemarea lui Dumnezeu ajunge la el, și îl surprinde făcându-l în prima fază să dea înapoi, și să nu dorească să fie eliberatorul poporului său din sclavia egipteană. După patruzeci de ani în Egipt, unde a fost educat în toată înțelepciunea și filozofia egiptenilor, fiind pregătit să urce pe tronul Egiptului, el alege din punct de vedere omenesc inexplicabil o altă cale. „Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului pentrucă avea ochii pironiți spre răsplătire.” ( Evrei 11; 24-26 )

Chemarea lui Dumnezeu îl găsește pe Moise păscând oile socrului său prin pustia Madian. După ce a trăit patruzeci de ani în tot fastul și luxul de la palat, el trăiește alți patruzeci de ani ducând o viață de nomand în deșert. Cunoaștem istoria vieții lui, în tinerețea sa ucide un egiptean ce îi asuprea pe israeliți crezând că cei din poporul său vor înțelege că el este eliberatorul și conducătorul lor, și se vor scula la o răscoală a sclavilor împotriva egiptenilor. Însă lucrurile nu se întâmplă deloc așa cum el prevăzuse, și este nevoit să fugă din Egipt pentru aș scăpa viața în deșertul Madianului, unde va începe o nouă viață, și timp de patruzeci de ani singur cu Dumnezeu umblă prin acea pustie, iar fiecare zi este o ocazie instructivă. În acei ani el scrie cărțile Geneza și Iov ce scot în relief două mari teme și anume, creațiunea și suferința umană. Dealungul secolelor, oameni de toate categoriile sociale s-au aplecat asupra acestor cărți, pentru a primi învățătură. De asemenea până în zilele noastre unii oameni de știință, și unii teologi, sunt atrași de studiul acestor cărți pentru a descifra misterele creațiunii și pentru a înțelege drama suferinței umane.

În fața rugului aprins de unde Dumnezeu îi vorbește, Moise având optzeci de ani este plin de umilință, și se simte nevrednic să meargă acolo unde Dumnezeu îl trimite. Își aduce aminte de eșecul din tinerețea sa și șovăie, nu se mai încrede ca altădată în propia sa putere și capacitate, acum este doar păstorul din Madian ce a meditat atât timp prin deșert ascultând vocea lui Dumnezeu și vântul deșertului. Este interesant de urmărit pe paginile Sfintelor Scripturi dialogul dintre el și Dumnezeu, și însărcinarea lui pentru acea misiune. Apoi intrarea sa în audiență la Faraon unde merge împreună cu Aaron, și înclin să cred că atunci când ei declară că ni sa arătat Dumnezeul evreilor, suita împăratului din sala tronului izbucnește în râs. Nu aveau egiptenii atâtea zeități pe care ei le considerau net superioare oricărui dumnezeu. Iar monarhul Egiptului plin de mândrie de pe tronul celei mai puternice națiuni de pe pământ la data aceea, face acea declarație menționată în cartea Exod 5-2: „Faraon a răspuns: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, și să las pe Israel să plece?” Eu nu cunosc pe Domnul, și nu voi lăsa pe Israel să plece.”

Oare chiar acest Faraon despre care rapoartele istoriei ne spun că a fost un tiran foarte crud, nu cunoștea nimic din istoria lui Iosif și tot ce se întâmplase în trecut în țara Egiptului. Dar cum să accepte el, monarhul celei mai puternice națiuni, un Dumnezeu al sclavilor, al celor oprimați, un Dumnezeu care se descoperă în deșert unui păstor. Urmează apoi o serie de plăgi ce se abat peste Egipt iar Faraon are mereu confruntări verbale cu Moise și Aaron. Și mereu raportul biblic ne spune: „Inima lui Faraon s-a împietrit, și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul.” ( Exod 7-13 ) Ba mai mult, sunt alte versete ce ne spun că Dumnezeu i-a împietrit inima lui Faraon, și la o privire fugară asupra unor astfel de versete am putea crede acest lucru. Dar fiind atenți la contextul pasajului biblic ne dăm seama că nu Dumnezeu i-a împietrit inima lui Faraon, ci pur și simplu El i-a respectat alegerea. La un moment dat vrăjitorii și înțelepții Egiptului îi spun, aici este degetul lui Dumnezeu, nu mai putem face nimic. Însă Faraon continuie să rămână în împietrirea sa, inima lui pare ca de piatră nimic nu-l atinge, nimic nu-l sensibilizează, este condus doar de mândria sa. Chiar dacă încearcă, și o aparentă părere de rău și îi spune lui Moise să se roage lui Dumnezeu pentru a îndepărta plăgile, este doar pentru a scăpa de consecințele neascultării sale. El revine mereu la acea atitudine a sa de răzvrătire împotriva cerului.

Am observat că în zilele noastre se întâmplă ceva asemănător cu unii oameni, ce au o bună poziție în societate și lucrurile le merg bine în viață. Însă într-un moment anume al vieții lor, chemarea duioasă a lui Dumnezeu la mântuire ajunge până la ei atingându-le inima, iar inimile lor reacționează la atingerea iubirii lui Dumnezeu asemenea inimii lui Faraon. Și astfel, unii oameni devin insensibili din punct de vedere spiritual. S-a observat că de obicei ce-i ce răspund pozitiv și își deschid inimile Evangheliei, sunt cei săraci ce duc o existență grea, luptând pentru a supraviețui. De asemenea observ în Germania că oamenii ce duc o existență prosperă bucurându-se de confort material, nu au interes pentru lucrurile spirituale, și astfel insensibilitatea spirituală îi cuprinde și nu doresc să știe nimic despre Iisus Hristos. Decât doar așa ca cultură generală, este bine să știi consideră ei, câte ceva despre biografia lui Iisus din Nazaret ce într-adevăr a fost un personaj interesant în istorie.

Dar ceea ce pe mine mă uimește este faptul că iubirea lui Dumnezeu, în mod delicat, tainic, atinge inimile oamenilor, iar pe cei ce se deschid în fața iubirii Sale îi transformă. Nu suntem abandonați de Dumnezeu, harul Său încă mai planează asupra lumii noastre dedate la rău, Evanghelia încă mai aduce bucurie în viața celor umili ce nu au inimile pline de răzvrătire și mândrie. Oare ce altceva în afara prezenței lui Dumnezeu mai poate umple de speranță existența celor umili, a celor exploatați prin muncă de cei puternici? Nu avem nimic altceva spre care să ne îndreptăm spre a găsi har și a fi ajutați la vreme de nevoie.

Apostolul Pavel a rezumat foarte bine în câteva cuvinte misiunea lui Moise în Egipt: „Prin credință a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentrucă a rămas neclintit, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credință a prăznuit el Paștele și a făcut stropirea sângelui, pentruca Nimicitorul celor întâi născuți să nu se atingă de ei. Prin credință au trecut ei marea Roșie ca pe uscat, pe când Egiptenii, care au încercat să o treacă, au fost înghițiți.” ( Evrei 11; 27-29 ) Putem să mai extragem câteva învățături din aceste rapoarte ale istoriei sfinte. După ultima plagă, moartea tuturor întâilor născuți ai egiptenilor, în sfârșit evreii primesc încuviințarea din partea lui Faraon să plece.

Trecând peste multe aspecte ale exodului lor, doresc să mă opresc doar la un moment măreț pe care de altfel în mod spectaculos în filmul „Cele zece porunci” Cecil B. DeMille la ecranizat, și anume, momentul de la Marea Roșie când din punct de vedere omenesc sclavii recent eliberați nu mai au nici o ieșire, în spatele lor vine cea mai puternică armată a timpului lor pentru ai măcelări sau readuce în captivitate. Frica, necredința, pune stăpânire pe inimile lor, însă acolo este Moise cel ce a primit chemarea de ai elibera pe sclavii evrei, și prin el, Dumnezeu despică marea Roșie și israeliții trec privind zidurile de apă ce le au în stânga și în dreapta lor. Moise pășește pe acel drum cu certitudinea celui ce a înțeles că alături de Dumnezeu totul este posibil, nici un obstacol nu poate sta în calea puterii și maiestății divine.

Scriitorul american Faulkner a scris o carte intitulată „Pogoarăte Moise”, care de fapt este o colecție de povestiri unde este bine subliniată necesitatea unui eliberator. Am amintit de această carte doar pentru a sublinia faptul că Moise a rămas în istorie ca un eliberator trimis de Dumnezeu pentru cei oprimați. Faraon și oștirea lui și-au găsit sfârșitul în apele mării Roșii ce l-au înecat pe el și armata lui de elită, este de fapt o ilustrare a modului cum sfârșesc toți cei ce luptă împotriva lui Dumnezeu.

De la marea Roșie, unde evreii au compus și cântat acea cântarea a eliberării lor, gândul mă poartă spre o altă mare descrisă în cartea Apocalipsei: „Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei, și a numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului. Și ziceau: „Mari și minunate sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai tu ești Sfânt, și toate neamurile, vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentrucă judecățile tale au fost arătate?” ( Apocalipsa 15; 2-4 ) Despre fiară, icoana ei, și numărul numelui ei, voi scrie într-un alt articol. Acum doar mă mărginesc să spun că oamenii mântuiți din orice popor și seminție, vor cânta din nou cântarea lui Moise, care este o cântarea a eliberării din robia egipteană. Și mai mult de atât se va cânta cântarea Mielului, o cântare pătrunsă de spiritul acelei iubiri ce se jertfește, pe care noi oamenii am început să o înțelegem doar prin prisma sacrificiului realizat de Iisus la Golgota în favoarea noastră. Să medităm la această lume a celor mântuiți ce va fi condusă de principiul iubirii agape, unde vom avea privilegiul să ne unim acelui cor măreț, pentru a cânta la marea de cristal cântarea lui Moise și a Mielului.
Eugen Oniscu