Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TEATRU » Ana Cristina Popescu: Paradigme ( monodramă)

Ana Cristina Popescu: Paradigme ( monodramă)

Decorul: O bibliotecă.

Personajele: Studentul.

 

(Studentul caută în rafturile bibliotecii o carte, pe urmă se așază la masă și deschide cartea.)

Studentul: Să văd ce spune dicționarul. „PARADÍGMĂ s. f. 1. (la Platon) lumea ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim. ◊ principiu care distinge legăturile și opozițiile fundamentale între câteva noțiuni dominante cu funcție de comandă și control al gândirii. ◊ caz exemplar, model, prototip, situație ideală. 2. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. ◊ ansamblu de termeni, aparținând aceleiași clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui unul cu altul. (< fr. paradigme, lat. paradigma, gr. paradeigma) “ Lumea ideilor! (Închide cartea.) Și câte idei! Câte cuvinte, atâtea idei, câte adieri de vânt, atâtea noțiuni! Aș începe cu un cuvânt fundamental, artă. Când spui artă, spui tot. Totul în jur este o artă. M-am oprit într-o zi și am admirat picătura de rouă de pe firul de iarbă. Era cristalină și părea să-mi zâmbească. Zâmbetul ei mă întreba dacă o să reușesc să-i descifrez ființa vreodată. Ea, o picătură, râdea de mine. Și câte picături sunt în lumea aceasta. Și eu sunt o picătură de pământ înecată în apă. I-am răspuns picăturii de rouă că în curând pima picătură de soare îi va afla taina. Ea m-a privit ironic. Știu că am greșit. Taina bobiței de rouă doar în zori o poți înțelege, doar atunci când îți zâmbește din vârful firului de iarbă. Soarele a fost vestit de primul dangăt ce venea din turnul bisericii. Probabil anunța moartea picăturii de rouă. Câtă artă într-o picătură de rouă și câtă zădărnicie! Toți suntem picături de rouă pe o tablă de șah. Câtă artă, Doamne și câtă frumusețe! Până la urmă, fără artă frumusețea nu și-ar găsi desăvârșirea, iar tot ceea ce este urât, iadul acela în care alunecăm din pricina sutelor de greșeli ne-ar înghiți treptat. Noi însă renaștem din urât, din iadul ce ne înghite, renaștem ca pasărea Phoenix, ardem tot ceea ce este urât ca mai apoi să înviem din propria cenușă. Picătura aceea de rouă s-a stins pentru că s-a semețit cu privirea ei cristalină, dar va renaște mâine, în zori, mai pură, mai limpede, mai dornică de a pune o amprentă în Absolut. (Duce mâna la ochi.) O lacrimă! Doamne câte picături! Ce mesaj are lacrima aceasta? Cred că e rece. O să închid fereastra. (Se ridică și închide fereastra. Caută o altă carte în bibliotecă și se întorce la masă cu ea. Citește ce scrie pe copertă, pe urmă o deschide.) Cartea amăgirilor, Emil Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008. Da, e ceea ce căutam! La pagina 62 vorbește despre muzică. „Mi-e frică de muzica secretă a lucrurilor, de tonurile ei subterane, ce răzbat în ceasurile de tristeţe solemnă, ca mărturisiri tainice dintr-o altă lume“ Cât adevăr! (Închide cartea.) Muzica definește arta. Câtă muzică a avut picătura de rouă secată de soare. Mi-e teamă! Și cartea aceasta are muzica ei. Probabil îmi vorbește despre pădure, despre un copac sacrificat pentru a renaște din el hârtia, despre cerneală și uleiuri, despre tainele fiecărei litere ce i-a înfierat alba haină. Muzica e puntea ce leagă viața de moarte. Scâncetul noului născut și bocetul ce anunță marea trecere. Fie că vântul bate și fluierul mioritic doinește, fie că scârțâie coroanele de plumb bacoviene, iar poetul își strigă amorul apus, fie că geme clavirul şi plânge violina ca într-un marș funebru, fie că teiul eminescian își va scutura lacrimile florilor, iar valul mării va geme, esența cântecului este aceeași. Muzica se ascunde în spatele fiecărui lucru. Stelele au muzica lor și își prezintă aria unindu-se în constelații, soarele are muzica lui și își trimite notele luminoase peste tot ceea ce mișcă pe pământ. Pe notele lui dansăm și cântăm, iar la apus vine bocitoarea, femeia aceea simplă de la țară ce respectă cu strictețe ritualurile. (Se șterge la ochi.) O altă lacrimă. (Se ridică și caută alte carți în bibliotecă. Se întoarce la masă cu trei cărți. Deschide o carte și citește.) „De nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.“, Aurel Cioran, Cioran și muzica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pag. 65. (Închide cartea.) Muzica mai presus de toate! Muzica văzută ca Absolutul din care se desprinde viața. Muzica, Absolutul care creează! Energie vie! (Deschide altă carte și citește.) „Când asculţi Bach, vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi.“, Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, pag. 76. (Închide cartea.) Da, încep să înțeleg. Muzica este divinul din noi. Fiecare celulă cântă, pe urmă apune. Muzica creează materia și desăvârșește arta. Când celula începe să cânte, divinul renaște prin fiecare. Toți suntem chipul lui. Suntem notele ce definesc viața, opera de artă supremă. (Deschide aceeași carte. Răsfoiește cartea.) Se pare că filosoful a văzut dincolo de sunet, a văzut parfumul muzicii. Uite ce spune la pagina 38 a volumului! „Când melodiile ne copleşesc într-o invazie de fericire dureroasă, am vrea o moarte parfumată. Sfinţii au atâta muzică în ei încât să o opună disoluţiei corpului. Cadavrul lor nu miroase. Voi avea atâta muzică în mine, ca să nu mor niciodată? Sunt momente, după care nu mai poţi putrezi.“ (Închide cartea.) Da, parfumul muzicii interioare! Îngerii ce cântă osanale divinității. Cum aș putea să alung urâciunea iadului decât printr-un parfum muzical? Totul e muzică, moarte și viață. Asculți muzică când te naști, când te căsătorești și când ești chemat dincolo. (Deschide a treia carte.) „Toate clopotele te cheamă la judecata de apoi.“ Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, pag. 128 (Închide cartea.) Clopotele! Ce mesaj tainic au! Ele îți amintesc de moarte și judecată și tot ele îi cheamă pe cei vii la rugăciune. Rugăciunile celor vii e muzica ce pătrunde văzduhul asemenea unui tunet. Da, artă, muzică, moarte, viață, picătură de rouă, lacrimă ce speli obrazul pătat de greșeala zilei, călătoria mea prin lumea ideilor, o carte ce scrijelește ființa, o roade pe interior până ce exteriorul cedează sub presiunea fildeșului de argint. (Se ridică de la masă și se plimbă.) O lume plină de noțiuni ce se rotește de la viață spre moarte și de la moarte spre viață lustruindu-și arcușul pe roua dragostei se ascunde în tot ceea ce mă înconjoară. Totul se transformă și te transformă. Sentimentele se schimbă și omul învață muzica pietrelor, iar pietrele cântecul apei. Metanoia! (Se duce spre masa și se așază pe scaun. Deschide dicționarul. Să aleg un cuvânt. Să-i văd formele, schimbarea. Să zicem frumos. Frumos, frumoasă, frumoși, frumoase, frumusețe, înfrumusețat, a lua pe cineva cu frumosul, frumoasa satului, Făt-Frumos. Uite că am ajuns și-n lumea basmului! E suficient pentru astăzi. Mâine o să caut printre slove alte cuvinte, alte noțiuni, alte idei.