Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » Christian W. Schenk: DANA BORCEA ȘI… UN BOB DE LUMINĂ – Un argument –

Christian W. Schenk: DANA BORCEA ȘI… UN BOB DE LUMINĂ – Un argument –

Fiecare nouă carte tinde spre frumos, încearcă să străpungă marginile esteticului, să le depășească asemenea unei raze de soare străpungând în zori de ziuă liniștea infinitului nopților.

Biografia Danei Borcea poate constitui materialul unui roman întreg, prin atașamentul ei față de problemele sociale, sacrificiul personal pe care-l aduce față de nevoiași, față de cei marginalizați, față de cei pe care soarta nu i-a alintat.

Iată ce ne spune într-o mărturisire de credință:

 

Activitatea mea de 13 ani, de ajutorare a bătrânilor abandonați, reprezintă cel mai bine idealul meu de viețuire- ajută dezinteresat, dăruiește-te celor în nevoie ca să atingi plinătatea sufletului! Sunt convinsă că și binele contaminează, nu numai răul, tocmai de aceea îmi doresc să dau un ton în acest sens. O parte din poezia pe care am scris-o este legată de apropierea de suflet ce s-a creat între mine și bătrânii din stradă de-a lungul anilor. Natura, cerul, omul,  timpul, veșnicia și Dumnezeu sunt preocupări constante în versul meu. Ce reprezintă  poezia pentru mine? Deși am renunțat la ea cu 15 ani în urmă, după o coabitare profundă începută din clasele primare, a revenit acum în forță. Când scriu poezie rup din lăuntrul meu, versul mă împarte și mă adună din nou pentru a da mai mult din mine celorlați.

 

Acum, cu această carte, „Pe genunchii luminii“ – titlu pe cât se poate de reprezentativ – Dana Borcea se află la debutul editorial, cu toate că mai publicase sporadic în câteva reviste și într-o antologie.

Poezia ei ritualică, de continuă sugestie, provoacă stări metaforice de o adâncă trăire lirică, implicit sentimentală, și nu în cele din urmă profund socială.

 

Ridică-mi ochii către Tine Doamne
Sau vino Tu sub pleoapele-mi greoaie
În Bărăgan este festin de toamne
Și mintea mea s-a-ntunecat a ploaie

Și mi s-au stins cuvintele-n cenușă
Aleanul mi-a încărunțit pe cale
E noaptea-ndoliată după ușă
Iar zorile scriu cântece cu jale

Desprinde-mă din coasta lumii Tale
Să nu mai calc morminte de petale

Modalitatea de a se situa într-o expresie modernă este conjurația dintre o reflecție de tip heideggerian ( aș spune chiar noician), glisată însă pe formulări modulare, care invită pe alocuri- prin construcțiile artizanale – mandalele, în care fragmentul articulează întotdeauna întregul, ca de exemplu în ultima strofă a poemului „La margine de an”:

 Cu cât murim mai des se vede cerul
Sclipind în mii de lacrime căzute
Iar în pustiul iernilor misterul
Zvâcnește către rosturi nevăzute

Analiza poate fi extinsă, dorința de înnoire trebuie apreciată oricând și în orice condiții, chiar dacă dincolo de bunele intenții problema poeziei nu ține doar de lupta cu vitregiile impuse de destin, de dinamica proiectelor poetice, ci de faptul condiției apropierii poeziei de cea a ființei.

Poezia se naște întotdeauna din relații interumane, sociale, și nu în cele din urmă psihologice, în cele mai firești condiții; la urma urmelor, creatoarea săvârșește un act cosmogonic, demiurgic, căutând prin frământări noi valențe:

Din frământările atâtor gânduri
Cu greu se mai desprinde o idee
Tot caută în inimă intrânduri
Să-i dea tristeții iz de orhidee

Tonul general al poeziilor, chiar dacă la prima vedere nu pare, este elegiac, ca o neliniște totală a existenței în care singura bucurie umană sunt cuvintele, cu care se pot scrie poeme, cu care se pot întocmi – deopotrivă – rugăciuni și blesteme.

Poezia nu se face numai din emoții și din cuvinte, materia primă fiind mici fraze intercalate într-un global liric de un rafinament divin, fie prin „toamne de umbrele rupte”, fie prin „zări învăluite în singurătate”. Căutătoare de himere topice, Dana Borcea aduce prin poezia ei un elogiu atât literaturii în general, cât și limbii române în special, căreia îi descifrează unele taine pe lângă care trec indiferenți atâția oameni, atât de mulți poeți contemporani:

Dacă peste iarnă vom scăpa muririi
Care înălțime ne va rechema
Suntem ca și iarba supuși putrezirii
Sau întindem aripi dincolo de nea

Se cuvine să mai scoatem în evidență o trăsătură a poeziilor din această carte, și anume faptul că uneori poezia este cromatică, vizuală, senzuală, palpabilă, constând în sinteze de culori, parfumuri, stări materiale și imateriale. Arhitectura imaginii poetice, chiar dacă pare câteodată că starea eului stă în centrul atenției, putând fi vorba de subiectivizare în poezia autoarei, mai adânc privită apare ca un proces de obiectivare, de maturizare biologică și spirituală, o aură de înțelepciune și de înțelegere superioară a lumii.

Tonalitatea dominantă a poeziei Danei Borcea este în primul rând descriptivă cu câteva elemente elegic-misterioase. Alteori însă, în mod surprinzător – în sensul pozitiv al cuvântului – versurile sunt de o naivitate dezarmantă, scoțând în evidență înclinația poetei spre ludic.

De menționat că poeta despre care vorbim scrie o poezie pragmatico-filozofică, psihologico-socială, pornind de la realitatea imediată și de la experiența de viață, ajungând la generalizări conceptuale căptușite într-un bogat limbaj metaforic.

Versurile sunt adesea o pendulare între natural, firesc și artificial, fără sofisticări, înclinația poetei fiind, fără discuție, spre social.

Există și sentimentul unei terori a istoriei (după expresia lui Mircea Eliade), sau o teroare a timpului care trece, însoțit de un destin implacabil, deopotrivă un destin al omului și al cuvintelor. Senectutea cu consecințele ei funeste nu prea stă în atenția poetei.

Se mai zice că o altă dramă a omului pornește de la faptul că cere probe materiale lumii spirituale, divinității, și le obține prea arar. Poezia este, cu siguranță, o asemenea probă materială care se obține cu efortul minții, al cugetului, al inimii.

Oricât mă-ndepărtez mai mult mă adâncesc
Fără puteri înot în lutul omenesc

Mă strânge noaptea-n chingi și veacul zbiară-n gând
Am sângele chircit cad visele plângând

Nu știu decât un leac al sufletului ars
Orbirea minților pe drumul către Tars

Când voi vedea din nou prin ochii zorilor
Cu lacrimi să plivesc poiana florilor

Poeta pare să aibă „combustie” pentru un destin poetic întreg, iar „combustia poetică” nu se adună prin zgârcenie, ci se obține numai și numai prin risipire aidoma dragostei.

Poezia Danei Borcea refuză spectacolul. E un „non-combat” pe toate fronturile, cuvintele nu iau în posesie lumea, doar se descarcă de ea ca să devină șoaptă, eventual grea „șoaptă de plumb” socială. Iar șoaptele se pierd apoi în vacarmul lumii. Viața e o nepotrivire de idealități, de aspirații, numai frica este cea care ne face asemănători.

Autoarea a ales să iubească lumea, măsurând-o în cuvinte. Uite, așa, o iei din aproape în aproape, din cuvânt în cuvânt, până descoperi că totul din jur îți aparține. Dai nume lucrurilor din preajmă, spui florilor pe numele lor intime, îmblânzești orice fiară cu un cuvânt pe care îl trezești din visarea lui.

 Între gând și iriși
Un perete mut
În cameră toarce
Timpul cu-mprumut

Prin crengile verii
Năzuințe-n pârg
Stau la soare norii
Teii strigă-n târg

Ies pe brânci din mine
Chiar dacă mă dor
Cântecul și țepii
Trandafirilor

Poemele din „Pe genunchii lumii“ ne arată că autoarea are o bogăție de lecturi asimilate într-un excepțional fond de sensibilitate, până la subtilele armonii ale unui curcubeu materializat în vers.

În carte apare ideea de sublim, dezvoltată de un Fiedrich Schiller, unde aflăm un autentic imn dedicat omului, fizic atât de ușor destructibil, dar cu o invincibilă putere morală în fața nesfârșitelor primejdii. Sublimul nu se întemeiază nicidecum pe învingerea sau suprimarea unei primejdii ce ne amenință, ci pe eliminarea ultimei condiții, singura în care poate exista primejdia pentru noi; căci sublimul ne învață să considerăm partea fizică a ființei noastre ca pe un lucru natural exterior, care n-are nimic și în niciun fel de a face cu adevărata noastră personalitate, cu eul nostru moral. Catharsis-ul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăță sufletul întru sublimul și frumosul care prin poem ne desparte de patimi, de invazia acaparatoare contingentului. Iată de ce fel de sublim dă dovadă Dana Borcea!

 

Christian W. Schenk

La Boppard pe Rin, ianuarie 2017