Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » DOMNIȚA NEAGA: „ DULCE- AMARUL” din poezia lui Mihai Dor, Note de lectură la cartea de versuri: „ Cui să spun că mă doare…”

DOMNIȚA NEAGA: „ DULCE- AMARUL” din poezia lui Mihai Dor, Note de lectură la cartea de versuri: „ Cui să spun că mă doare…”

Moto: „ Şi tu, omule, uiţi mereu că eşti doar

               Un pumn de ţărână !”

 

            Apărută la Editura StudIS, Iaşi, 2015, cartea de versuri, „ Cui să spun că mă doare…”, a poetului Mihai Dor, adună la un loc puţin sub o sută de poeme, multe dintre ele în vers liber, dând astfel posibilitatea creatorului să-şi exprime cu uşurinţă gândurile şi sentimentele, convingerile şi atitudinile…, fără constrângeri de natură prozodică.

Există oameni care, dincolo de prozaicul cotidian al profesiei, dau dovadă de o sensibilitate aparte, au o frumuseţe sufletească şi o inocenţă de copil, sunt înclinaţi spre partea ideală a vieţii, adică trăiesc într-o zonă de sensibilitate şi frumos. Unul dintre aceştia este şi Mihai Dor.

M-am întâlnit cu încercările literare ale lui Mihai Dor în vremuri „ străvechi”, când el era doar un visător preadolescent, înalt şi subţire, ţinând strâns la piept, în dreptul inimii, un caiet albastru, cu propriile creaţii. Între timp, eu am mai fost plecată, dar de curând, i-am găsit poezia însoţită de muzică şi de imagini vizuale sugestive, adaptate conţinutului textului, pe YouTube, lucru care mi-a plăcut şi mi-a stârnit curiozitatea pentru lectură…

Mihai Dor ( pseudonimul literar al lui Ion Mihăilă), după o lungă activitate literară în diverse ziare şi reviste literare, după apariţii în antologii ale scriitorilor teleormăneni, debutează editorial în 2010, cu volumul de poezie, „ Alină-mi Dor!”, apărut la Editura Kronos R, Giurgiu,  urmat apoi de alte două cărţi, tot de versuri: „ Cui să spun că mă doare…”( Ed. StudIS, Iaşi, 2015) şi „ Trei ceşti de cafea” ( Ed. StudIS, Iaşi, 2016).

Fie că ne convine sau nu, nouă, celor mai în vârstă, un curent nou îşi face simţită prezenţa, în lirica ultimilor ani. Este vorba de punerea versurilor pe muzică, spre a fi interpretate în concerte, de formaţii de muzică pop, folk…, sau de a fi însoţite de muzică şi de imagini video, ca apoi să fie postate pe YouTube, pe site-uri de socializare şi pe pagini culturale, în reţele de pe calculator.

Era digitală vine peste noi, de vrem, sau de nu vrem…!

Caracterul sincretic, care defineşte doinele, baladele populare sau alte creaţii folclorice, învăluie în forţă textele lirice moderne, cu precădere ale poeţilor tineri, un astfel de exemplu fiind Mihai Dor şi poezia sa. Dacă la o postare pe YouTube, beneficiezi de câteva sute de vizualizări, înseamnă că ţi-ai atins ţinta, că poemul tău a fost văzut, plăcut şi apreciat. Acum înţeleg de ce mulţi poeţi tineri, după ce au acumulat sute de vizualizări pentru  un text liric, şi-au spus cu îndreptăţită mândrie: „ Adevăratul critic este publicul!”

Titlul cărţii, „ Cui să spun că mă doare…” conţine o întrebare retorică, o întrebare adresată sinelui poetului, ştiut fiind că nimeni nu are o soluţie pentru întrebările fără răspuns. Ele marchează limitele posibilităţilor umane şi trasează frontierele existenţei noastre. Întrebările fără răspuns sunt o barieră de netrecut, pe care Mihai Dor o forţează şi reuşeşte să o deschidă, oferindu-ne o incursiune în adâncurile sufletului său, o călătorie în spaţiul infinit al sinelui, având drept mijloc de comunicare cuvântul,  iar călăuză, iubirea. Vom întâlni, astfel, o poezie surprinzător de originală, robustă, viguroasă, fără influenţe livreşti, autorul nevenind din zona didactică.

Poemul, care dă titlul volumului, „ Cui să spun că mă doare…”,reprezintă un manifest pentru sănătatea relaţiilor umane, pentru iubirea între oameni, un îndemn la raţiune, într-o lume atinsă de o ireversibilă dezintegrare. Poetul condamnă deteriorarea sentimentelor autentice: iubirea, credinţa, mila creştinească, prietenia dezinteresată, împăcarea cu sine…, cărora le-au luat locul cele contrafăcute, dictate de interese conjuncturale.

„ Iubirea” este unul dintre cuvintele- cheie ale cărţii lui Mihai Dor (alături de care apar: fericirea, inima, sufletul,visul, noaptea, timpul- cu subdiviziunile sale, pasărea, zborul, viaţa, somnul…) şi reprezintă una dintre temele majore ale creaţiei sale. A-l defini pe autor drept un poet al iubirii înseamnă a-l prejudicia de meritele care decurg din poezia sa de revoltă socială, din aceea cu tentă religioasă sau cu accente filosofice.

Cele două poeme, de la începutul cărţii ( „ E ziua ta, mami!” şi „ De dorul tău, mami!”) vorbesc despre dragostea fără egal pe care fiecare dintre noi o nutrim pentru fiinţa căreia îi datorăm existenţa, şi care, din păcate, uneori, pleacă prea devreme din viaţa noastră. Evocarea mamei este un prilej pentru autor de a-şi exprima încă o dată sentimentele de iubire filială, prin cuvinte simple, sincere, pornite din inimă: „… Am aflat că iubirea de mamă/ aleargă desculţă/ peste pietre reci, colţuroase,/ peste mări cu valuri cât munţii,/ peste câmpii pe care au crescut ghimpi/ ce îşi înfig acele, uneori, până la inima ei…”( „ De dorul tău, mami !”).

Iubirea pentru oamenii din jur se vede în poemele în care autorul pledează pentru dreptate, adevăr, cinste, demnitate, pentru o viaţă în curăţenie şi credinţă, deşi este convins ca acesta este un deziderat de neatins, şi că, sentimentelor sale de dragoste faţă de semeni, nu li se va răspunde cu aceeaşi monedă. Poetul ştie că din iubire izvorăşte iertarea, şi spune undeva:  „Iartă-i pe toţi care te-au condamnat la umilinţă,/ fiindcă nu au apucat să te cunoască!/ Întinde mâna către ei şi întreabă-i/ dacă-i mai doare ura pe care au nutrit-o/ pentru tine!” („ De-a lungul luminii”).

Centrul de greutate rămâne totuşi iubirea pentru fiinţa îndrăgită, privită din perspectiva eului liric masculin. Nu cunoaştem sentimentele femeii, numele ei, preocupările, trăirile, fiindcă poetul nu o particularizează. Cunoaştem doar  simţirile poetului, chinurile lui. Din sentimentele sale de dragoste, el zideşte statuia femeii, fără să cunoaştem dacă şi ea îi răspunde în aceeaşi măsură, dacă este indiferentă, sau nici măcar nu ştie că este iubită. Sufletul poetului este o continuă ardere, în numele iubirii împărtăşite sau nu. Poetul are o misiune de îndeplinit:  „Misiunea mea, aici pe Pământ,/ este să învăţ să te iubesc pe tine,/ să trăiesc pentru a te aştepta/ în fiecare clipă,/ să intru şi să ies din viaţă,/ prin poarta sufletului tău…”(„ Misiunea mea”). 

Iubirea este un sentiment viu, şi, asemenea tuturor organismelor somatice, are şi ea perioade de apariţie, înflorire, decădere. La Mihai Dor, majoritatea poemelor surprind iubirea incipientă, când sufletul vrăjit se primeneşte pentru trăire; câteva, iubirea în zenit; foarte puţine, iubirea în destrămare… Ceea ce contează, la urma urmei, pentru poet, este firul de aur, firul magic pe care iubirea l-a imprimat în viaţa sa şi de care nimeni nu va putea să-l păgubească vreodată.

Fin observator al vieţii cotidiene, spirit ardent, ancorat în realitatea imediată, Mihai Dor are răbufniri de revoltă împotriva nedreptăţilor de tot felul, împotriva falselor valori, împotriva oricărui tip de manipulare, care aduc atingere libertăţii individului, manipularea prin mass-media fiind una dintre cele mai nocive: „ În fiecare zi,/ ascult gălăgioasele glasuri/ ascunse în blestematul televizor, / strigătul atâtor nedreptăţi,/ asist, fără putinţă,/ la condamnarea binelui,/ cum oameni, până la cer de nevinovaţi,/ ne sunt aruncaţi în ochi,/ să-i sfâşiem cu colţii/ unei răzbunări inutile…”(„ Cui să spun că mă doare?”).

Ca orice creator autentic, Mihai Dor este chinuit de conştiinţa nimicniciei noastre ca fiinţe umane şi limitate, este chinuit de conştiinţa propriei noastre mizerii morale, la care suntem condamnaţi de sistem. Exigenţele poetului faţă de sine şi faţă de semeni sunt atât de înalte, încât deplina luciditate îi face viaţa un chin. Aspiraţia spre frumos şi spre puritate morală, spre noncompromis, precum şi lipsa de vanitate l-ar putea defini pe Mihai Dor drept o persoană religioasă. Poemele: „ Să mă ierţi, Dumnezeul meu!”, „ Nu, domnule, nu am bani!”, „ Am bătut la uşa ta!”, „ Fiecare din noi avem Golgota noastră” stau mărturie, în acest sens. Necredinţa pe care autorul o întâlneşte la tot pasul, răutatea oamenilor, degenerarea fiinţei umane prin îndepărtarea de sacralitate, îl constrâng pe poet, în aparenţă, să nu mai respecte nici el legile sfinte, vizibil înlocuite , în viaţa de zi cu zi, cu acelea ale junglei. Indivizii care trăiesc din nelegiuiri sunt văzuţi bine şi deţin poziţii cheie în societate, pe când cei cinstiţi sunt umiliţi şi marginalizaţi: „ Am încercat orice pe lume,/dar nu am învăţat,/ Doamne,/ să fur şi să înşel!/ ( din greşeală, m-am înşelat, însă, pe mine/ de câteva ori…)”(Să mă ierţi, Dumnezeul meu!).

În ciuda tuturor adversităţilor, poetul pare împăcat cu sine. Neavând bogăţii, nu va fi supus ispitei. Dumnezeu i-a dăruit viaţă, frumuseţe, tinereţe, bucuria de a trăi sentimente de înălţare, dar şi tăria de a înfrunta greutăţile. Chiar dacă trebuie să ne ducem fiecare crucea, să urcăm muntele, să fim din când în când răstigniţi…, toate acestea fac parte din firescul vieţii, pe care trebuie să-l acceptăm, ca atare, fiindcă, oricum, nimănui nu-i pasă de sacrificiul nostru!

Lumea lui Mihai Dor este surprinsă în două imagini antitetice: una ideală, unde nu se minte, nu se înşeală, unde „ oamenii merg pe jos între inimi,/ vorbesc din priviri, şi, aşa îşi spun  mereu lucruri frumoase” şi care, din păcate, a dispărut; cea de a doua este lumea în care poetul s-a trezit „ lângă altfel de oameni”, unde nu găseşte „ nici măcar o inimă/ spre care să merg/ chiar şi o săptămână, o  lună, un an” („ Lumea din care vin”). Viaţa, experienţa l-au învăţat să observe că lucrurile bune stau acoperite, pe când „ buruienile” ţâşnesc haotic spre cer…O ordine firească nu mai există, bucuria este estompată de tristeţe, frumuseţea de urâţenie…

Mihai Dor atinge, în multe dintre poemele sale, latura socială a existenţei umane. Viaţa de mizerie a omului de rând devine o temă de referinţă, înscriindu-se în tradiţia poeziei de protest social a marilor clasici. Poetul se face purtătorul de cuvânt al năpăstuiţilor soartei, care îşi strigă neputinţa, unii, mai tare, alţii, de teamă, abia se fac auziţi.

Într-o ţară în care nu se trăieşte, ci doar se supravieţuieşte, trebuie să te adaptezi. Cu vremea, preceptele morale, pentru care altădată ţi-ai fi dat viaţa, ca să le aperi, acum s-au golit de conţinut. Nefirescul devine firesc, lucrurile urâte, care în alte condiţii istorice te-ar fi descalificat ca om, devin încet, dar sigur, o regulă de conduită şi, curând, încetează să mai fie considerate ceea ce au fost, de fapt, la început…  Mizeria morală pândeşte societatea şi o maculează. Revolta poetului este cu atât mai îndreptăţită: „ Peste câţiva ani, copiii noştri, / deveniţi adulţi,/ se vor înscrie la facultatea/ furtului bine acoperit,/ şi vor învăţa/ şi cât să plătească sau cât costă/ libertatea pe care,/ şi pe aceasta, o deţin în mod fraudulos…”(„Salariul”).

Filosofia se insinuează cu discreţie în multe dintre poemele cărţii „ Cui să spun că mă doare…”. Introspecţia filosofică îl face pe poet să constate că: „viaţa este un şir lung de nedreptăţi”;” minciuna s-a născut din prea multa îngăduinţă a adevărului”… etc.

Deşi, ca profesie, poetul vine din zona ştiinţelor exacte, el dovedeşte o sensibilitate aparte, bine dozată în versuri, folosind un limbaj conotativ. Totuşi termenii matematici se fac simţiţi pretutindeni şi se simt bine în poezia lui Mihai Dor: exponent, radical, putere, ecuaţie, semnul adunării (scăderii, înmulţirii, împărţirii), necunoscute, valori matematice… Una dintre poezii este intitulată sugestiv: „ Aritmetica vieţii”.

            Citită cu atenţie, cartea lui Mihai Dor, „ Cui să spun că mă doare…”, pare o poveste frumoasă, cu un timp şi un spaţiu bine definite, cu „personaje” pozitive şi negative care se confruntă, şi de unde „personajul” principal, după o călătorie în spaţiul infinit al sinelui, depăşind toate „ probele”, ne aduce Poezia …

 

Domniţa Neaga,

Roşiorii de Vede, ianuarie, 2017