Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Cezarina ADAMESCU: PERLE DIN ŞIRAGUL VIEŢII – CUGETĂRILE TINEREI ÎNŢELEPTE CĂTRE LUME

Cezarina ADAMESCU: PERLE DIN ŞIRAGUL VIEŢII – CUGETĂRILE TINEREI ÎNŢELEPTE CĂTRE LUME

După ce a abordat cu succes poezia în volumele anterioare, tânăra Alexandra Mihalache surprinde cititorul cu un mănunchi de cugetări şi gânduri aforistice proaspete şi bineplăcute auzului şi minţii, dar mai ales sufletului. Deşi cei mai mulţi tineri pun accent pe gândirea superficială şi nu-şi bat capul să caute sensurile cuvintelor, mai ales în ziua de azi când abrevierile sunt la modă şi s-a redus simţitor bagajul lexical la câteva zeci de expresii stereotip pe care le repetă în orice împrejurare. A căuta sensuri noi în expresii, în proverbele cunoscute, în înţelepciunea milenară a lumii, este un lucru rar şi Alexandra Mihalache a ales drumul – deloc uşor – al esenţelor de spirit care se găsesc doar în sipete de aur sau de alabastru. Precum alchimiştii odinioară, ea amestecă în retortele sale sufleteşti aceste esenţe, le decantează îndelung, le combină din nou, obţinând arome proaspete, din cuvinte vechi, nefolosite încă… Este meritul ei, incontestabil.

 

Începând de la adevărurile simple, arhiştiute, Alexandra Mihalache ajunge treptat la experimentarea unor probe inedite de gândire aforistică specifică genului atât de gustat în ziua de azi – al definiţiilor şi cugetărilor, cu un titlu extrem de atrăgător: „Între expresie şi adevăr”, beneficiind de un cuvânt înainte remarcabil sub semnătura distinsului Mihai Batog-Bujeniţă, completat de o prezentare la obiect a cunoscutului umorist Mihai Frunză, cel care o defineşte pe tânăra poetă astfel: „Alexandra Mihalache este ea însăşi o definiţie aforistică”. Şi nu e departe de adevăr având în vedere că la aforism şi în general, la vârsta cugetărilor se ajunge cu mult mai târziu, după ce ai experimentat principalele forme de creaţie literară. Excepţionala grafică a artistei plastice Constanţa Abălaşei-Donosă completează imaginea unei tinere poete de succes care bate la porţile afirmării.

 

Cartea este structurată în două capitole: Lumina expresiei şi al doilea, Întunericul adevărului. E limpede că expresia formulată succint într-o frază sau două joacă un rol primordial în gândirea autoarei, slujind-o cu fidelitate, dorind să-i dea nuanţele cele mai potrivite pentru na exprima fructul gândirii sale. Între Întuneric şi Lumină, între expresie şi adevăr, pe puntea subţire care le leagă. Nu poţi afla adevărul dacă nu treci prin întunericul necunoaşterii. Expresia este modalitatea prin care el se afirmă în lume.

Şi, evident, pe primul plan este pusă iubirea sub toate formele ei: faţă de partener, faţă de oameni în general, faţă de natură, de patrie, de părinţi, de copii, de pământul străbun şi de tot ce există bun creat de Dumnezeu pentru om. Iubirea pusă cap al celor trei virtuţi cardinale, alături de Credinţă şi Speranţă.

 

Şi cât de limpede rosteşte Alexandra Mihalache definiţia iubirii: „Omul trăieşte pentru a iubi şi iubeşte pentru a trăi”; „Iubirea. Fereastra cerului”; „Liniştea nu o găseşti în singurătate. Ea are ochii şi braţele celui iubit”; „Iubind stăpâneşti o întreagă lume. Cea din ochii persoanei iubite”; „Destinul nostru este să trăim doar prin iubire”. Şi, într-un fel, aceasta este esenţa vieţii pentru aceasta am fost creaţi. Iată cum noţiuni aparent diferite, Liniştea şi Singurătatea, se contopesc într-o alcătuire de excepţie. Teme importante sunt supuse gândirii tinerei autoare, în afara Iubirii: Omul,Timpul, Taina, amintirea, sufletul, fericirea, raiul şi iadul, valorile morale, bogăţia, puterea, natura, liniştea, curajul, tinereţea, caracterul,  pe o plajă largă de manifestare, în multe nuanţe pastel. Sunt atâtea lucruri şi fiinţe din care se poate face poezie sau un subiect de proză! Ori o definiţie succintă care să conducă la esenţa cuvântului. De data aceasta, autoarea a ales stilul concis, redus la esenţe, al aforisticii, încercând să definească noţiuni, termeni, în felul ei tineresc şi matur totodată, copilăresc şi înţelept (dar cine nu a învăţat din înţelepciunea simplă a copiilor?) De un interes aparte se bucură etimologia şi semantica unor cuvinte care dau cu totul alt înţeles mesajului: „Altruismul nu e deloc alt truism”.

 

Paradoxuri, sinonime, antonime, oximoroane, jocuri lingvistice, alţi termeni literari antagonici sau în consens, folosiţi judicios, subtilităţi lingvistice, conduc la aceste flori inefabile numite aforisme şi cugetări. Ex. „E bine să eviţi răul şi e rău să eviţi binele”.

Că Alexandra Mihalache pune preţ pe sistemul de valori este limpede. Ea susţine că: „Un om fără valori este precum o floare fără petale”. E cel puţin curios cum, o fată atât de tânără, gândeşte atât de profund. Cât de frumos a formulat aforismul despre copilărie: „Copilăria este singura amintire care devine terapie”. Îţi vine să spui, după fiecare rostire a sa: Aşa e! Are dreptate. Cum de nu m-am gândit?

 

Alexandra Mihalache invită la reflecţie, la contemplarea minunilor Creatorului, care se găsesc în noi şi împrejurul nostru, la găsirea înţelesului fiecărui lucru şi fiinţă în parte, ajutându-se de cuvinte. Cuvântul, al doilea sistem de semnalizare, cea mai mare descoperire din lume. Cuvântul l-a scos pe om din peşteri şi l-a ajutat să se ridice vertical şi să privească spre Cer. Şi tot cuvântul care l-a ajutat să-şi plece fruntea până la firul ierbii. Cu el în braţe ieşim în întâmpinarea oamenilor şi tot el ne ajută să ne ferim de rău şi de primejdii. Fără cuvânt omul nu este om, rămânând la stadiul primar, scoţând fel de fel de sunete ininteligibile. Însă, „o punte către soare” ne oferă cuvintele adunate într-o carte. Un aforism despre iubire relevă cele două faţete ale sale: fie putere, fie slăbiciune: „Iubirea este puterea celor slabi şi slăbiciunea celor puternici”. Aceasta este cartea de acreditare, cartea de vizită, buletinul scriitoarei Alexandra Mihalache, cu care se va prezenta la sfârşitul timpului. O carte identitară sub toate aspectele.

 

Un aforism foarte interesant îmbină filozofia cu artele şi cu ştiinţele exacte: matematice şi fizica, în întregul său cuprinzând tot Universul: „Matematica artei: forme şi mărimi care devin culori şi simfonii în timp şi spaţiu infinit”. Ilustrarea acestor expresii aforistice cu desene executate de o mână de artist grafic profesionist, Constanţa Abălaşei-Donosă, este o notă în plus de frumuseţe, valoare autentică şi expresivitate. Aceste definiţii sunt, aparent, atât de simple încât ajung direct la inima oricui, fără oprelişti. Şi într-aceasta constă valoarea, unicitatea şi frumuseţea aforismului. Cuvântul şi Tăcerea sunt două coordonate prin care Omul se diferenţiază de celelalte vietăţi create de Dumnezeu:”Tăcerea care vorbeşte se numeşte înţelepciune. Vorbele care nu spun nimic sunt zădărnicia”.  Educaţia – pentru Alexandra Mihalache îşi găseşte formularea aforistică desăvârşită în următorul enunţ: „Educaţia îţi aduce respect. Prestigiul îţi aduce autoritate”; „Educaţia. O carte cu pagini aurite”; „Educaţia este tezaurul care-l însoţeşte pe om pretutindeni şi care nu se devalorizează nicicând”; „Educaţia nu izvorăşte din cultură, însă prin cultură se poate dezvolta devenind distinsă”.

 

Curajul este şi el definit aforistic, în antiteză cu teama: „Teama este starea care ne face prizonieri. Curajul este starea care ne eliberează”. Gândurile cele mai sublime sunt, desigur, cele despre Îngeri care se identifică în concepţia Alexandrei Mihalache cu copiii: „Un copil poate zidi veşnicia în lacrima unui înger doar printr-un surâs”. Unele definiţii sunt poetice, ori despre harul creator, se cunoaşte mâna poetei: „Aş vrea să ningă cu iertare din ochii universului”. Pe lângă aceste poeme într-un vers, autoarea strecoară adevăruri adânci, filozofice: „Deşi trăim în acelaşi univers, fiecare are universul său”; „Oamenii trebuie să uite că nu au aripi şi să înveţe să zboare”; „Ce-i pasă vântului de ploi dacă nu plouă cu iubire?”; „Aş vrea să-i scriu dorului în neuitare”; „Omul plânge cu clipe ostenite. Cerul plânge cu eternitate”; „Când plouă cu nelinişti, înveleşte-te cu cerul”; „Poetul nu se vindecă de nemurire”; „Poezia este arta de a transforma cuvintele în note muzicale pentru a descrie cântecul lăuntric al poetului”; „Eşti poet atunci când zideşti eternitatea în versuri”; „Poetul. Veşnicia care sărută cuvintele cu jale”; „Poetul este un mesager divin care eternizează cuvântul”; „Frunza. Dor care pluteşte în vânt şi mângâie în taină toamna”;ş.a.m.d. Aceste frânturi de poeme fac deliciul iubitorilor de poezie. Gingaşe gânduri sunt adresate mamei: „Mama este unicul simbol care poate îngenunchea timpul”.

 

Alexandra Mihalache e de părere că: „Adevărata viaţă este cea interioară şi nu cea exterioară”. Ea este, de altfel, şi mai plină de mister pentru că ceea ce nu se vede se intuieşte, se presupune, dar niciodată nu este aidoma celei reale. În sintonie cu aceasta este şi următorul panseu: „Eleganţa adevărată înseamnă armonizarea interiorului cu exteriorul”. Şi poate că definiţia cea mai reuşită a Iubirii este următoarea: „Iubirea este muzica celor surzi, priveliştea celor orbi şi cuvântul celor muţi”. De altfel, definiţiile poetice au acel parfum inefabil care te îndeamnă la visare:   „Amintirea. Adăpostul unei lacrimi sau al unui zâmbet”. Frumoase gânduri şi despre Carte: „Cartea este adăpostul în care oamenii îşi odihnesc simţurile”.”Iubirea nu întreabă, dar răspunde. Iubirea nu cere, dar oferă. Iubirea este un răspuns darnic.”

 

Şi Iertarea intră în preocupările panseistice ale Alexandrei Mihalache, ca una din virtuţile creştine cele mai cunoscute:”Iertarea defectelor celuilalt înseamnă recunoaşterea imperfecţiunii tale”; „Te iert că nu m-ai iertat”; „Să cucereşti o lume prin iertare e scopul cel mai nobil întâlnit. Să cucereşti lumea prin răzbunare e o glorie fără învingători”. Vorbind despre virtuţi, autoarea le pune în contrast cu viciile umane, definindu-le sintetic, astfel: „Lenea este accesibilitatea de a ajunge nicăieri şi imposibilitatea de a ajunge undeva”; „Un orgoliu nelimitat vine dintr-o raţiune limitată”; „Avariţia este o cheie. De aceea avarul este încuiat”; „Egoistul se sufocă de atâta preocupare de sine”; „Coruptul este un pungaş care de fapt sărăceşte”; „Prostul are întotdeauna o mândrie exacerbată”; „Falsitatea este războiul dintre cuvânt şi raţiune”; „Omul la beţie nu spune adevărul. Spune ceea ce nu are curaj la luciditate”; „Bârfa este fiica invidiei pe care o alimentează cu ură”; „Avarul lasă în urma sa doar lucruri fără însemnătate. Aşa cum a fost şi viaţa lui”; „Lăcomia este un egoism care nu cunoaşte saţietate”; „Invidia ia foc în ochii noştri şi se mistuie în interior. Raţiunea o aprinde şi simţurile o întreţin”; „Trufaşul şi-ar dori un monument. În cuvinte e prea puţin să-l înalţi”; „Până nu e demonstrată, minciuna e declarată adevăr cu porţi deschise”; „Cine se împrieteneşte cu alcoolul cade de fapt în plasa unui duşman”; „Deseori invidia conduce la calomnie. Asta pentru că simte nevoia să arunce şi nişte săgeţi”; „Egoism înseamnă să-ţi pese doar de existenţa ta folosind existenţa altora pentru a cunoaşte o mulţumire. De aceea egoistul decât există şi nu trăieşte”; „Banii pentru avar sunt o lege oarbă pe care o respectă îndeaproape”; „Viclenia este mereu falsitate, însă falsitatea nu este mereu viclenie”; „Plictiseala este temeiul care întreţine bârfa, iar invidia crâmpeiul pe care ea se susţine”; „Deşi e stăpâna viicilor, lenea rămâne sluga obscurantismului”; „Invidia este o boală a sufletului pe care o poate vindeca numai iertarea”; „Invidia este războiul sufletului”; „Calomnia este pumnalul cel mai frecvent utilizat de invidie”; „Timpul nu are valoare în faţa lenei. Asta fiindcă e dispusă să-l piardă la infinit”; „Trufia înseamnă supraestimare”.

 

Cu toţii le vedem în jurul nostru, pe unele chiar le trăim, dar niciodată nu ne-am gândit să le definim sau să conştientizăm prezenţa lor în viaţa noastră. Este meritul acestei tinere autoare că ne atrage astfel atenţia. Despre celelalte sentimente umane: Bucuria, Tristeţea, autoarea spune că sunt în sintonie cu anotimpurile fizice dar şi cu cele sufleteşti: „Să înveţi să-ţi aşterni tristeţea pe frunzele toamnei şi să-ţi scrii bucuriile pe mugurii primăverii”.

Şi despre alte calităţi umane vorbeşte scriitoarea: bunătatea, caritatea, altruismul: „Niciun folos să trăieşti doar pentru tine. Ce măreţie să trăieşti pentru alţii!” Despre Respect: „Respectul este moneda de schimb care nu se devalorizează”. Nici Umorul nu este neglijat, el fiind considerat un fel de terapie pentru o viaţă sănătoasă şi completă:”Umorul este acea calitate care face celelalte valori să zâmbească”.

 

Aforisme despre Artă: „Unui artist îi zâmbeşte eternitatea cu lumină”; „Pictorul este artistul care dezveleşte culoarea imaginaţiei având imaginaţia culorii”; „Pacea este singura muzică în care se poate odihni universul”; „Sensibilitatea este acea fineţe a sufletului care ne face artişti într-o lume fără culoare, fără sunet şi fără cuvânt”. O cugetare sau un aforism adevărat este acela în care te regăseşti şi îţi poate conferi un prilej de meditaţie asupra condiţiei tale de om muritor şi râvnitor la nemurire. Este uimitor cum, la antipodul unui cuvânt există altul care poate răsturna situaţia şi permite a vedea lucrurile din unghiul opus: „Teama este scara ce trebuie urcată pentru a învăţa ce este curajul.” De la speranţă la nostalgie, o întreagă pleiadă de stări prin care trece omul în drumul său prin viaţă. Cu alte cuvinte, destinul său care e, aşa cum se spune, „scris în stele”: „Fiecare din noi duce cu el lumina unei stele. Acesta este destinul omenirii”; Sau: „E mâna destinului atunci când te bate pe umăr o binecuvântare”.

 

Cu sensibilitate, spontaneitate, umor dozat, candoare, adâncime de spirit, Alexandra Mihalache îşi descoperă şi ne descoperă, în fiecare noţiune, un înţeles nou, sau îi reînnoieşte vechile înţelesuri trecute prin prisma propriilor trăiri. Nu există adevăruri universal valabile decât existenţa istorică a lui Iisus Cristos. Fiecare om poate avea adevărul său, inclus în adevărul primordial. De aceea există diversitate printre oameni. Despre idei şi sentimente, autoarea se pronunţă astfel: „Ideile noastre pot fi de preţ, însă sentimentele sunt nepreţuite”. Dimensiunea spirituală există încă din primele pagini şi este o componentă principală a omului. De aceea, Alexandra Mihalache îndeamnă:  „Fă din paşii tăi salturi măreţe în spiritualitate”; „Credinţa este tratamentul care vindecă efemeritatea”; „Prin căinţă omul devine o lacrimă care se înalţă spre cer”; „Haina credinţei şi iubirii de Dumnezeu este singurul veşmânt care nu păleşte în faţa efemerităţii”; „Nu există râu mai limpede decât acela care izvorăşte dintr-un suflet ce-i cântă divinităţii. Nu este lacrimă mai curată decât cea care pleacă spre absolut doinind iubire pentru Creator. Şi nu e un suflet mai înălţător decât acela care trăieşte pentru şi din mângâierea divină”; „Prin credinţă nu mai suntem prizonierii timpului, ci călători ai nemărginirii”; „Omul este o frântură din perfecţiunea divină şi doar contopit cu Dumnezeu îşi va desăvârşi forma”.

 

Dimensiunea umană în raport cu cea cosmică sunt teme majore în filozofie. În consesns cu acestea sunt şi aforismele despre Dreptate, categorie filozofică foarte importantă, încă din antichitate: „Dreptatea e atributul celor care, deşi sunt îmbrânciţi de necinste, nu-şi clatină onoarea”; „Dreptatea este arborele care rămâne mereu falnic în ciuda anotimpurilor prin care”;ş.a. Cele mai multe cugetări aforistice sunt despre Timp:  „Când vrei să dai timpul înapoi înseamnă căinţă. Când vrei ca timpul să fie mai iute înseamnă suferinţă. Dar când timpul stă în loc înseamnă iubire”; „Lasă timpul să vorbească, dar nu-l lăsa să-şi spună cuvântul”; „Timpul este ploaia clipelor fugitive pe pământul eternităţii”; „Suntem boabele timpului iar viaţa ne cerne vremelnic”; „Viaţa este precum o vioară pe corzile căreia alunecă fragil timpul”; „Timpul fără iubire este precum un avion fără pilot fiindcă timpul poate fi condus doar prin iubire”; „Timpul nu ne definitivează, ci ne defineşte. Timpul nu ne impune, ci ne inspiră. Timpul nu ne îmbătrâneşte, ci ne aduce înţelepciune”; „Timpul nu ne urmăreşte, dar noi întotdeauna îl urmărim”; „Ca să birui timpul trebuie să scrii cu viaţa ta o epopee”; şi aşa mai departe.

 

A aşeza Timpul în consens cu Iubirea este o adevărată înţelepciune, deşi se spune că poţi să iubeşti la orice vârstă. Prin afirmaţii şi negaţii repetate, implicite sau explicite, se produc efecte contrare care dau naştere unei formulări aforistice: „Dacă orice geniu are o fărâmă de nebunie, nu orice nebunie are o fărâmă de genialitate”.Şi din acest buchet parfumat de gânduri, nu putea lipsi Poezia: „Poezia deschide fereastra cerului şi vindecă efemeritatea”.

 

Despre Suflet s-ar putea scrie tomuri întregi, dar Alexandra Mihalache a ales să sintetizeze în câteva fraze, rolul lui în definirea personalităţii umane: „Sufletul este un univers nelimitat. Raţiunea este un univers limitat”. Dar şi despre dimensiunea spirituală, singura axă după care omul se poate călăuzi: „Dumnezeu este profesorul care-ţi deschide cartea timpului şi spaţiului. Cea mai frumoasă lecţie este cunoaşterea veşniciei”; „Paradoxul credinţei şi al iubirii de Dumnezeu: avem o inimă prea mică pentru o iubire atât de Mare”.

 

Cine a atins fericirea măcar o dată în viaţă, îşi va aminti de ea şi o va chema toată viaţa: „Fericirea poate dura o secundă, însă durerea poate dura o viaţă”. O categorie filozofică mult abordată de toţi panseiştii, de-a lungul veacurilor este Adevărul. În funcţie de el, s-au creat şcoli, curente filozofice, idei: „Omul este un sâmbure de Adevăr care trece prin timp şi spaţiu. Însă Dumnezeu este Adevărul unui timp şi spaţiu nemărginit”. Unele din aceste panseuri sunt chiar axiomatice, vin parcă de la sine şi nu mai necesită probate.

 

Dintre toate, cuvintele sunt cel mai mult abordate în gândirea filozofică în contrapondere cu tăcerea: „Dacă nu sunt cuvinte, să fie fapte. Dacă nu sunt fapte, degeaba sunt cuvinte”. Adevărata Înţelepciune în viziunea Alexandrei Mihalache: „Să înveţi ce este răbdarea de la cei nerăbdători, ce este curajul de la cei temători, ce este dărnicia de la cei avari şi ce este recunoştinţa de la cei nemultumiţi”. Dar şi: „Să ştii când să vorbeşti şi să ştii când să taci reprezintă o dovadă de înţelepciune. Anume să ai acea pricepere de a şti când e momentul potrivit”; „Înţelepciunea este mereu modestă, însă modestia nu înseamnă mereu înţelepciune”; „Întelepciunea semnifică un şir de valori care dau valoare raţiunii”; „Înţelepciune înseamnă să-i respecţi şi pe cei care nu te respectă”; „Înţelepciunea este însăşi cartea vieţii tipărită în om”; şi multe altele.

 

Alexandra Mihalache nu a ocolit nici cuvântul tristeţe, pe care l-a definit, în funcţie de propriile trăiri: „Tristeţea este rana sufletului şi durerea gândului”. Şi cred că nu există filozof, scriitor, poet, artist – să nu fi fost fascinat de ideea de Destin: „Destinul este acea intransigenţă existenţială determinată de un factor providenţial”; „E mâna destinului atunci când te bate pe umăr o binecuvântare”; „Destinul nu se învârte între a fi şi a nu fi. Destinul se învârte între a avea şi a nu avea”; „Destinul omului este să alerge către absolut şi niciodată să nu-l prindă”; „Destinul se ascunde în noi, însă noi nu ne putem ascunde după destin”; „Să-ţi accepţi destinul e o dovadă de înţelepciune”; ş.a. Printre cele mai importante virtuţi se numără şi Încrederea: „Încrederea este liantul dintre oameni şi stâlpul nostru sufletesc”. Nici virtutea Modestiei nu este neglijată: „Adevărata modestie nu este o atitudine, ci o altitudine”.

 

Despre Muncă, autoarea s-a pronunţat în legătură cu o altă virtute, Cinstea: „Munca este virtutea care valorifică fiinţa umană. Prin hărnicie poţi descoperi acel patrimoniu numit cinste”; „Munca este pentru om ceea ce este Soarele pentru sistemul solar”; „Munca este mijlocul de transport către bunăstare”.

 

Despre Caracter, autoarea spune: „Caracterul este nivelul la care se ridică sau coboară un om. Astfel putem vorbi de măreţia sau josnicia umană”; „Fapta este oglinda caracterului”; „Adevăratul caracter al unui om îl poţi vedea numai atunci când ai ceva de împărţit cu el”; „Caracterul nu înseamnă educaţie, ci necesită educaţie. Educaţia nu înseamnă caracter, ci este temeiul care îl formează”. Dintotdeauna, panseiştii au fost fascinaţi de virtutea prieteniei: „Deşi se poate vinde, prietenia nu se poate cumpăra”; „Prietenia adevărată este acel soare care răsare în viaţa ta şi nu cunoaşte asfinţit”; „Adevărata prietenie reprezintă o valoare pe care timpul a scris-o cu sufletul”; ş.a.

 

Patria, în ochii minţii autoarei se prezintă şi ea astfel:  „Patrie. Ochi însetaţi de biruinţă care lăcrimează peste vreme”. Pentru generaţiile de tineri de acum sau cele ce vor veni, căutarea pepitei în muntele de steril poate părea uşor utopică. Când totul ţi se oferă pe bandă, de ce să te mai osteneşti să afli de ce şi cum? Doar mintea cercetătoare a omului poate hotărî ceea ce e util pentru el şi ce nu. Alexandra Mihalache întreprinde această expediţie în lumea gândurilor şi a cuvintelor, nu atât pentru sine, cât pentru ceilalţi. Ea oferă o mostră de gândire autentică despre marile întrebări ale lumii. A trăi în inconştienţă, fără să ştii de ce, fără să ştii cum şi încotro să te îndrepţi, e dovada unei suficienţe, a unei sărăcii sufleteşti şi nu poate fi mai mare infirmitate decât aceasta.

 

Omul poate fi socotit drept şi după gândurile sale. Dacă se îndreaptă împotriva cuiva în mod negativ, ele se vor întoarce mai curând sau mai târziu la destinatar, mai încărcate de ură, invidie, laşitate, cu mai multă intensitate. Omul îşi este lup sieşi şi mai înainte ca toţi ceilalţi să-l distrugă, se autodistruge, prin propria minte şi produsul ei. În plus, nu se mai poate face plăcut lui Dumnezeu, păcătuind „cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea” – aşa cum creştinul rosteşte în Actul de căinţă.

 

Alexandra Mihalache, o tânără conştientă de rezultatul gândurilor şi acţiunilor sale, şi-a formulat un set de principii după care-şi conduce viaţa, conform minţii şi inimii sale, dar evitând excesele de orice fel. Felul plăcut, admirabil în care a ales să trăiască, invitându-i şi pe alţii la o astfel de trăire, autentic creştină, este, pe cât de rar, pe atât de necesar în zilele noastre când generaţia tânără şi-a pierdut reperele ori a inversat valorile aşa încât răul cel mai rău se preface în bine şi, dimpotrivă, binele e blamat sau nu e luat în seamă de nimeni.

 

Rafinate, incitante, subtile, adânci atât cât trebuie, aforismele Alexandrei Mihalache constituie gura de aer proaspăt de care avem nevoie într-o lume îmbâcsită de vulg, de prostie, de sete de putere, de corupţie şi de minciună. Ele sunt şerveţelul parfumat care-ţi umezeşte fruntea când alergi pe nisip pe o arşiţă insuportabilă în toiul zilei. Oaza la care adastă omul să respire, să-şi întindă mădularele şi să-şi răcorească obrajii. Depinde doar de noi să sorbim din apa fântânii răsărită-n pustiu după ce am îngenuncheat de foame, sete şi oboseală. Zor de primenire continuă. Acestea sunt doar spicuiri din grădina înflorită a gândurilor unei tinere contemporane cu noi, a cărei frumuseţe de caracter ar putea fi un exemplu pentru generaţiile de azi şi chiar cele de mâine.

 

Ca un corolar al acestor gânduri: „În viaţă trebuie să atingi ceea ce este invizibil ca să devii vizibil”. S-ar putea vorbi astfel, la nesfârşit despre fiecare categorie luată în considerare în această scriere suculentă şi totodată, plină de miez. Important este însă de reţinut că o tânără a îmbrăţişat un astfel de gen, aforistic, cu mare seriozitate şi determinare, demonstrând virtuozitate-n cuvânt, depăşindu-şi mult vârsta şi invitând la reflecţie permanentă asupra faptelor, vorbelor şi gândurilor noastre. Ceea ce e cu adevărat remarcabil. Mă gândesc că dacă fiecare om, fie tânăr sau bătrân ar citi zilnic măcar o cugetare de acest fel şi ar încerca să şi-o însuşească, aşa, ca un punct important într-un program de viaţă, ar fi un bun câştigat, iar la sfârşit, îmbogăţit cu astfel de virtuţi ale minţii, se poate prezenta cu fruntea sus în adevărata viaţă, cea care pe toţi ne aşteaptă. De aceea, cartea Alexandrei Mihalache este un Îndreptar necesar de Terapie divină şi moral-cetăţenească, pentru noi, semenii ei, fiecare. Se ştie, cuvântul naşte cuvânt şi e izvor de înţelepciune şi de vise. Cuvintele poetei şi panseistei Alexandra Mihalache, nasc la rându-le, seminţe de înţelepciune. Să le sădim în pământul nostru de suflet, reavăn, bogat în săruri minerale, proaspăt arat şi semănat, ca să putem aştepta, cu seninătate şi speranţă, încolţirea plantei. Şi peste toate, concluzia autoarei: „Cel mai grăitor cuvânt este Cuvântul lui Dumnezeu. Îndată ce-L asculţi, simţurile tale capătă o profunzime fără margini”.

 

Am citat, în foarte mică măsură din perlele şiragului elegant cu care s-a împodobit poeta şi scriitoarea Alexandra Mihalache. Dacă ar fi fost după mine, aş fi citat toată cartea. Şi dacă toate acestea nu au convins cititorul, el este invitat să compună măcar un astfel de aforism şi să trăiască cele scrise în conformitate, adică să dea viaţă cuvântului. După spusa Alexandrei Mihalache, „Sunt oameni care şi-ar da viaţa pentru a trăi”. A trăi, dar nu oricum, ci după normele demnităţii umane. Ceea ce Alexandra face din plin, împărtăşindu-ne şi nouă acest MODUS VIVENDI.

———————————-

Cezarina ADAMESCU

24 octombrie 2016