Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » JURNAL » Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: COSTA BLANCA – LOCUL UNDE MUNTELE IESE LA… MARE

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: COSTA BLANCA – LOCUL UNDE MUNTELE IESE LA… MARE

Pe vremuri, vacanţele noastre tipic româneşti se axau pe două destinaţii aparent opuse: muntele sau marea. Cale de mijloc nu exista iar dacă le voiam pe amândouă le vizitam separat, pe rând. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să ezit când voi fi rugată să fac distincţia între cele două forme de relief, teoretic antagonice. Cum aş fi putut să confund două lucruri care, în mintea mea, se excludeau reciproc?

 

Poate tocmai pentru a-mi dovedi că nu dă nici doi bani pe socoteala mea de acasă şi pe ideile mele preconcepute, destinul şugubăţ mi-a dat o lecţie şi, fără a mai aştepta zadarnic ca Mohamedul din mine să se mute la şes, mi-a trimis pur şi simplu munţii în întâmpinare, aşezându-i lângă Marea Mediterană. Astăzi, după aproape două decenii de locuire pe frumoasa Costa Blanca, nu pot să nu mă minunez de armonia în care se completează cele două forme de relief, doar aparent ireconciliabile.

 

Neputând rezista tentaţiei învecinării cu Sierra, omul de munte din mine, care nu concepea că se va stabili vreodată pe ţărmul mării, se simte înghiontit în permanenţă să colinde împrejurimile, urcând şi coborând, cu elan mereu înnoit, versanţii care se-nalţă semeţi direct din Mediterană. Cumulată peste ani, suma diferenţelor de nivel parcurse cu tenacitate de paşii mei mărunţi, dar neabătuţi, rivalizează desigur cu palmaresul pe verticală al multor alpinişti profesionişti. Asta în ciuda faptului că munţişorii de pe aici nu se compară în înălţime cu Alpii sau cu Carpaţii, dar, din moment ce urcuşul începe la nivelul mării, la cota zero absolut, multe trasee se dovedesc a fi probe de rezistenţă deosebit de dure.

 

Relieful regiunii Alicante este unul dintre cele mai abrupte ale Spaniei şi, chiar dacă nu se situează la altitudini prea mari, spectaculozitatea lui nu lasă pe nimeni rece. Terenul accidentat atrage însă nu doar alpiniştii ambiţioşi, dornici să absolve trasee de maximă dificultate, ci şi  „plimbăreţii” amatori. Deşi e cunoscută mai ales ca una dintre cele mai propice zone ale Europei pentru turismul estival de cură heliomarină, fâşia de litoral stâncos din jurul oraşului Alicante e una dintre adresele ţinute destul de în secret de amatorii de drumeţie simplă, relaxată. Unde mai pui că acest adevărat paradis de hiking e uşor de accesat din orice ţară europeană, venind cu maşina sau zburând cu companiile aeriene low cost, care deservesc regulat aeroporturile Alicante şi Valencia!

 

Costa Blanca are o lungime de 500 de kilometri, fiind delimitată la nord de oraşul Denia iar la sud de promontoriul Cabo de Gata. Întinse ca nişte degete răsfirate, care parcă vor să înşface marea, lanţurile de stâncă calcaroasă ale Sistemului Betic avansează dinspre interiorul ţării, vălurind relieful arid, uscat şi sfărâmicios, cu vegetaţie compusă preponderent din mărăcini cu aspect spinos, rezistenţi la intemperii. Adeseori versanţii sunt traversaţi de liniile paralele ale ”bancalelor”, moşteniri de pe vremea maurilor, apte să ofere cât de cât loc adecvat culturilor agricole, împiedicând apa care vine aşa de rar să se prăvălească nestăvilit în torente imposibil de controlat. Straniile terase, dispuse ca nişte inele suprapuse, amintesc vag de America Centrală şi de Sud, de Anzi, de Peru, de Machu Pichu… şi de chinul scalvilor, care s-au spetit secole de-a rândul să stivuiască pietrele, ca nişte Sisifi ai Evului Mediu.

 

De parcă elementul contundent s-ar impune cu de-a sila, croindu-şi drumul prin mediul ţepos, ieşind din măduva mesetei iberice pentru a se răcori la final în răcoarea apei, dinţii de fierăstrău ai Cordillerilor se aliniază cuminţi, paraleli, de la sud-vest spre nord-est: Sierra de Mariola, Sierra de Carrasqueta, Sierra de Crevillente, Sierra de Salinas, Sierra del Maigmó, Sierra del Cid, Sierra de Bernia. „Capacul” li-l pune Sierra de Mariola, cu cei 1.389 de metri ai săi.

 

Printre pereţii abrupţi se cască hăurile adânci ale faliilor imposibil de traversat, cunoscute sub numele de ”barrancos”. Cea mai temută prăpastie poartă numele fioros – cum era să fie altfel? – de Barranco del Inferno. Pe acolo trece un traseu de rang important la nivel naţional, un aşa-zis GR – Gran Recorrido. Celelalte două categorii  – trasee scurte (PR – Pequeño Recorrido) şi poteci locale (SL – Senderos Locales) sunt la fel de bine amenajate şi beneficiază de un sistem de indicatoare de semnalizare uşor de reperat, la rândul său ireproşabil.

 

Traseele cu nume stranii precum Cavall Verd (cal verde), sau Moro Blau (maurul albastru) exercită o atracţie irezistibilă asupra curioşilor itineranţi iar legendele despre comorile ascunse de maurii alungaţi în grabă acum multe sute de ani, sau ale contrabandiştilor din secolul trecut înflăcărează imaginaţia. Numărul mare de ruine de castele şi turnuri de observaţie părăsite, ca şi abundenţa de peşteri care răsar parcă la tot pasul din relieful carstic specific zonei nu fac decât să îndemne şi mai mult la cercetări amănunţite. Unele adăpostesc picturi rupestre vechi de mii de ani, în timp ce altele au servit drept refugiu tâlharilor la drumul mare, care obişnuiau să taie drumul călătorilor nevoiţi să treacă munţii prin defileele înguste.

 

E suficient să auzi rezonanţa conchistadorială a denumirile munţilor că deja-i cresc aripi fanteziei. Dar nu numai numele, ci şi formele fistichii, amintind de siluetele gigantice ale unor închipuiţi uriaşi din poveste stârnesc imaginaţia. Aşa, de exemplu, coama muntelui Montgo seamănă leit cu un elefant ce tocmai se odihneşte. De asemenea, la tot pasul ai impresia că pe cerul de un albastru strălucitor sunt proiecteate chipuri de războinici cu profiluri severe şi cu bărbi impunătoare. De la pupitrul mării le dirijează triunghiularul Peñon de Ifach, pinten alb, ascuţit, izvorât direct din apele bleumarin. Altitudinea sa de 333 de metri e predestinată parcă pentru cele trei colţuri cu care se opinteşte din apă. Încă de pe vremea cartaginezilor, ”Peñonul” era cunoscut ca simbol al acestei regiuni de coastă. Ei l-au botezat „Micul Gibraltar” pentru că seamănă leit cu fratele său mai mare şi pentru că le vestea apropierea de malul Atlanticului, care pe atunci reprezenta ”Capătul Lumii”. Astăzi, stânca Ifach e protejată şi declarată Parc Natural, cu suprafaţa cea mai mică din catalogul numeroaselor Parcuri Naturale ale Spaniei. Aici creşte o specie endemică de floare roz care-i poartă numele, delicata silene hifacensis.

 

Motivul principal care contribuie la recunoaşterea „Coastei Albe” ca refugiu perfect pentru ”hibernatul activ” este clima sa blândă, cu condiţii ideale pentru întreprinderea de excursii montane pe durata întregii ierni continentale. Atunci când în restul Europei începe să ningă, pe Costa Blanca începe sezonul rucsacului, pentru că, pe aici, zăpada e un cuvânt exotic, cunoscut doar din auzite.

 

Iarna, temperaturile medii de peste zi se situează între 16 şi 20 de grade Celsius iar temperatura apei mării arareori scade sub 15 grade. Sezonul „rece” e deci foarte blând, cu temperaturi care amintesc de primăvara veşnică, iar ploile sunt extrem de rare. În fapt, precipitaţiile sunt aşa de slabe încât pericolul deşertizării e vizibil la tot pasul. Înclusiv furnizorul local de apă s-a gândit să îndemne la economie, scriind pe facturile de la finalul anului: „Vă dorim un an ploios!”.

 

Lipsa ploilor, motiv de grijă pentru localnici, e prilej de bucurie pentru turişti. Meteorologii garantează o medie de nici mai mult nici mai puţin decât 300 de zile însorite pe an! Sezonul de ”senderismo” (trekking) începe deci în luna septembrie şi se sfârşeşte în luna mai, când dogoarea verii ne toropeşte aşa de tare încât e de preferat să ne mutăm cu toţii în primitoarele valuri ale Mare Nostrum (numele latin al Mediteranei). Îmbinare mai plăcută între efort şi relaxare nici că se putea!

 

Acolo, în adâncime şi în larg, muntele nu se întrerupe brusc la contactul cu marea, ci se continuă prin abisuri, revelând o lume cel puţin la fel de fascinantă. Lumea subacvatică a Costei Blanca e o feerie care face deliciul numeroşilor scufundători. De la simplul practicant de snorkeling, care se mulţumeşte să se bălăcească la adâncimi de 3-5 metri prin Supra – şi Mediolitoral, până la scafandrul profesionist, care se avântă la adâncimi între 20 de metri (Infralitoral) şi 40 de metri, „muşcând” un pic din Batialul ce se-ntinde până la profunzimi de 500 de metri, cu toţii profită de limpezimea legendară a apei Mediteranei. Doar zonele Abisal şi Hadal, care nu sunt propice sportului subacvatic, rămân izolate departe, în larg. Pe timp de iarnă, pentru cine nu e prea friguros, un costum de neopren cu grosime de 5 mm e suficient pentru a rotunji întru perfecţiune aventura vacanţei, mai ales ţinând cont de faptul că Marea Mediterană nu are peşti care să atace omul şi nici curenţi subacvatici periculoşi.

 

Una peste alta, nu-i de mirare că mulţi dintre cei care au trecut pe aici s-au hotărât spontan să rămână (ca mine). Costa Blanca este plină de rezidenţi străini, care ştiu de ce nu se mai dau duşi. Majoritatea provine din nordul Europei, dar tendinţa e în creştere şi printre românii care nu se lasă mai prejos. La propriu şi la figurat, Costa Blanca se dovedeşte a fi o destinaţie turistică la mare înălţime, cu vârf(uri) şi-n îndesat(ă) până în mare!

—————————————-

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

1 februarie 2017