Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » EUGEN ONISCU: UN OM SINGURATIC

EUGEN ONISCU: UN OM SINGURATIC

Mai toți de pe șantier îi spuneau nea Radu pentrucă avea aproape șaizeci de ani, și era respectat datorită faptului că era un bun fierar betonist. Era chiar șeful de echipă al unui mic grup pe care el îl conducea la muncă în acel șantier în construcții, la Crișan în baltă. Clipele lui de bucurie erau atunci când lua banii și venea cu vaporul la oraș, unde petrecea de vineri până luni, în casa unor prieteni de ai săi ce se numeau Cosmin și Vasilica, și care erau cam cu opt ani mai tineri ca el. Ei îl întâmpinau mereu cu mâncare caldă și bună dispoziție, iar el la rândul lui știa să le răspundă, cinstindu-i pe la restaurante, ba mai mult le cumpăra diferite băuturi și pentru acasă. Îi plăcea să tragă la acea familie, datorită faptului că iubeau ca și el petrecerile de sfârșit de săptămână. Mai ales Vasilica era foarte sociabilă și invita mereu prietene de ale ei ce veneau acompaniate de bărbații lor. Dar, mai invita și căuta mereu pentru Radu și femei ce erau singure, în speranța că el se va căsători cu vreo una din ele. Însă, deși avu și câteva aventuri, în final Radu rămânea tot singur. Iar luni dimineața își scutura capul după tot cheful și pleca la vapor cu ceva cumpărături pentru încă un timp.

În baltă munca era destul de grea, iar mai mult de atât după ce termina orele de lucru trebuia să-și gătească de mâncare în niște barăci prost amenajate și pline de șobolani. Iar alimentele trebuia să le țină pe niște sfori legate de grinzile din tavanul bărăcii pentru a nu le roade șobolanii. În schimb pentru dormit, dormeau cu toții pe un ponton dormitor în condiții foarte bune, fiind câte doi sau trei muncitori repartizați pe cabină. Radu pentru că era vechi la firmă și respectat chiar și de șefi dispunea doar de o singură cabină doar pentru el. Distracția lor a muncitorilor, după ce terminau munca la acel hotel cel construiau chiar pe malul Dunării, era să meargă la o distanță de cinsute de metri unde era un alt hotel, și la recepție într-o încăpere mare se puteau așeza pe fotolii și să se uite la televizor. Radu stătea acolo ore bune până începea să moțăiască, apoi se scula încet și pleca, mergând agale pe malul Dunării, ascultând cântecul broaștelor ce venea de prin stufărișiul în care acestea viețuiau. Ajuns apoi la pontonul dormitor, se culca în cabina sa dormind dus legănat fiind de valurile Dunării, și asta atunci când putea să doarmă, erau și nopți când stătea ore în șir treaz frământat de gânduri negre. Apoi urma o nouă zi de muncă și iar seara. Iar el își freca mereu cu nerăbdare mâinile în așteptarea zilei de salariu gândindu-se la cheful pe care avea să-l tragă. Dacă nu ar fi avut la orizont în viitorul apropiat acel chef, nu ar fi putut să îndure toată acea viață. Doar așteptarea acelor clipe îi dădeau putere să muncească și să îndure privațiunile acelei vieți.

Într-o după amiază de octombrie puțin cam rece, Radu îmbrăcat într-un costum gri, cu salariul în buzunar și cu o geantă mare neagră de voiaj, coborâ din vapor pe faleza orașului, îndreptându-se spre piața cea mai mare. Intră prima dată la o berărie unde servi mici și bău câteva beri. Apoi plecă plimbându-se prin piață, unde se întâlni cu unii prieteni cu care chefuise pe vremuri. Se strânseră într-un cerc la o tarabă pe care nu era marfă, puseră cu toții bani și cumpărară vin. Radu nu era atât demult încântat de băutura în sine ci de compania acelor prieteni ai săi cu care îi plăcea să converseze. El stătea între ei cu statura sa de înălțime mijlocie, robust, cu părul cărunt ce îi cădea pe ceafă de sub șapcă, ochii lui albaștrii și întreaga sa fizionomie marcată de muncă și duritatea acelei vieți din baltă, era luminată în acele momente de plăcerea pe care el o avea cu anturajul în care se afla și de băutura pe care o băuse. Ar fi vrut ca acele clipe să se prelungească la infinit, mai ales că era foarte respectat de acei prieteni ai săi. Și apoi când bea în grup nu era la fel ca atunci când el bea singur.

În timp ce Radu disfruta de anturajul său, în acea seară prin piață se plimbau doi țigani destul de bine îmbrăcați ce aveau până în treizeci de ani, erau înalți, puternici, însă cu un aer foarte abătut pe fețele lor. Erau doi hoți de buzunare, și nu numai atât, intrau uneori și prin curțile și casele oamenilor să fure, iar uneori noaptea pe străduțe dosnice atacau oameni zdrobindu-i în bătaie și luându-le tot ce aveau asupra lor de valoare. Păreau ca doi lupi hămesiți, de câteva zile nu mai prădaseră pe nimeni. Iar gazda lor o țigancă bătrână ce se îndeletnicea cu ghicitul, îi amenința că îi va da afară dacă nu îi plătesc chiria. Locuiau într-un cartier rău famat din oraș în care poliția intra rar și cu greu.

Tocmai în momentul când Radu scoase din buzunar o mână de bancnote și îi întinse una, unuia din grup ce se pregătea să se ducă să cumpere vin. Costel și Chinezul așa cum i se spunea celuilalt datorită faptului că făcuse câțiva ani de karate și era bun la bătaie, erau la ieșirea unui magazin ce se afla pe o platformă înaltă din piață de unde puteau cuprinde cu vederea aproape toată piața. În momentul când Radu scoase banii unul din acel cerc spuse: ,,Nea Radu cam subțire, altădată era mai gros.” ,,E încă bine și așa,” spuse surâzând Radu. Costel îl ghionti pe Chinezul ce privi acel grup cu ochii săi negrii, ce în unele mommente când el se încrunta căpătau o lucire sălbatică, ca a unui animal de pradă. De altfel era considerat un om foarte periculos, iar uneori pentru bani putea să strivească pe unul sau doi oameni în bătaie chiar în același timp.

În momentul când Costel îl ghionti, Chinezul privi în acea direcție și îl văzu pe Radu, și înțelese totul. Apoi întorcându-se spre Costel zâmbii și îi făcu un semn acestuia, după care se despărțiră, fiecare din ei apucând într-o direcție diferită a pieții. De câteva ori în timp ce Radu și cei din cercul lor beau și vorbeau, Costel trecu de câteva ori pe lângă ei, încetinind pasul când ajungea în dreptul acelui grup. Între timp se lăsase seara, piața era luminată doar pe alocuri și mai mult la intrarea în diverse magazine, acel grup era într-un loc în semi întuneric, foarte atenți la ceea ce vorbeau între ei, fără ai băga în seamă pe cei din jurul lor. În schimb, Chinezul stătea la depărtare, urmărind acel grup cu maximă atenție, mai ales pe Radu nu îl slăbea nici o clipă din ochi.

Într-un târziu în jurul orei douăzeci și două, Radu se desprinse din acel grup, luându-și rămas bun de la prietenii săi de chef. Ajuns la ieșirea din piață văzu câteva taxiuri parcate și stătu câteva clipe în cumpănă dacă să se urce într-un taxiu sau nu. Hotărâ în final să meargă pe jos, mai ales pentru că casa prietenilor săi nu era chiar așa de departe. Chinezul privindu-l pe Radu oprit în fața taxiurilor rămase preț de câteva clipe adânc decepționat, apoi când îl văzu că renunță și tranversează strada, răsuflă ușurat și pornii după Radu. Dintr-o altă parte a pieții și Costel îl urmărea pe Radu, ce mergea agale cu geanta sa de voiaj pe umăr printre puținii trecători de pe stradă.

Drumul lui șerpuia printre case, după care intră pe niște străduțe mai înguste și pustii, nu era mai nimeni pe acolo. În spatele lui mergând prin locurile cele mai întunecoase îl urmau Costel și Chinezul, nefăcând nici cel mai mic zgomot înțelegându-se între ei doar din priviri și semne. După douăzeci de minute de mers Radu ajunse pe o străduță îngustă și prost de tot luminată, pustie, ce era foarte aproape de locuința prietenilor săi. Începu să fredoneze un cântec de petrecere gândindu-se la Angelica, o femeie de patruzeci și cinci de ani care atunci când era bărbatul ei plecat în cursă cu tirul, îi trimitea vorbă prin Vasilica să o viziteze. Gândea că poate acel sfârșit de săptămână va avea din nou ocazia să o întâlnească pe Angelica și să petreacă cu ea. Gândindu-se la Angelica și fredonând acel cântec de petrecere, ajunse la concluzia că viața lui este nespus de frumoasă.

Deodată Costel apăru în fața lui, înaintase fără să facă zgomot pe celălalt trotuar și apăru în fața lui Radu ca și cum ar fi venit din sens contrariu, se opri și îi spuse: „Bună seara nene văd că ai petrecut bine, dă-mi și mie dacă vrei câțiva lei, n-am fumat și nici mâncat de două zile dacă vrei să mă crezi, hai nu mă refuza văd că îți este veselă inima.” Radu după ce îl privi preț de câteva clipe spuse: „Mă că nu vreți să munciți de loc numai la cerut, iar eu muncesc mă spetesc, dar hai să te omenesc că mai găsit bine dispus.” Costel îl întrebă cu obrăznicie: „Dar în geantă ce ai nene.” Radu se aprinse de mânie și spuse: „Mă tu ești obraznic pleacă de aici că nu îți mai dau nimic.”

Între timp Chinezul se apropiase cu pași ușori ca a unui animal de pradă. Avea o rozetă metalică pusă pe mână și în timp ce Radu îl privea pe Costel, îl lovi deodată pe neașteptate, iar Radu simți o durere năpraznică în sprinceana dreaptă și în ochiul său care i se încețoșă pe loc nu mai vedea mai nimic cu ochiul său drept. Încercă să întoarcă capul, însă urmă o nouă lovitură, apoi mai primi o lovitură de picior în piept și căzu icnind pe jos, geanta îi căzu în drum, simți cum cineva îl pipăie pe la buzunare, încercă să se apere, însă primi încă o lovitură de picior în piept, iar în acel moment simții că se înăbușă, respirând greu de tot. „Lasă-l că-l omori și atâta ne mai trebuie,” spuse Costel luându-i teancul de bancnote lui Radu din buzunar. Apoi cu o agilitate ieșită din comun se aplecă și ridică geanta grea a lui Radu, o puse pe umăr și începu să alerge ca un adevărat atlet prin noapte alături de Chinezul. După zece minute se opriră răsuflând într-un loc mai la dos, după care Chinezul pe a cărui față se reflecta satisfacția animalului de pradă ce vânase și avea din nou vânat proaspăt spuse: „Moșul era beat a mers strună. Ce zici poți să organizezi la Luță o petrecere așa cum mie îmi place, și mai ales nu uita când inviți fetele Elvira să nu lipsească. Încă ceva, un timp ascunde-te, moșul ți-a văzut fața mai înțeles?” Costel cu o atitudine de subordonat îi răspunse: ,,Nu avea nici o grijă, știu eu ce să fac. Iar despre petrecere nu te preocupa doar mă cunoști.” Mai rămăseseră câteva minute în acel loc, apoi se pierdură în noapte.

Radu după ce plecară cei doi se ridică cu greu în picioare și constată că geanta lui dispăruse, la fel și banii săi. Se îndreptă cu greu spre casa prietenilor săi, care când îl văzură rămaseră înmărmuriți auzind ceea ce i se întâmplase, se gândiră să anunțe poliția, însă știau că era de prisos dacă hoții se pierdură în noapte. Apoi încercară să-l convingă pe Radu să meargă la urgență cu ochiul său care îi era înlăcrimat și nu vedea cu el, ceva i se scurgea mereu din ochi. Radu însă refuză și nu îi lăsă să anunțe salvarea, și se chinui toată noaptea neputând să doarmă din cauza ochiului ce îl durea cumplit. Dimineața se duse la doctor însoțit de Cosmin, și spre stupoarea lui medicul îi spuse că dacă venea atunci în noapte imediat după ce fusese lovit ar fi putut să-i salveze ochiul. De asemenea doctorul îl certă pe Radu reproșându-i că venise prea târziu și numai putea să-i mai salveze ochiul.

Radu rămase profund marcat de acea întâmplare, spunând că îi văzuse fața unuia dintre agresori și că nu se va lăsa până nu îl va găsi și se va răzbuna pentru ochiul său. De asemenea denunță acel act de cruzime la poliție, descriindu-l destul de vag pe Costel pe care îl văzuse învăluit în întunericul nopții pe acea străduță prost luminată. Timpul trecea cu repeciziciune și poliția nu descoperii nimic, și nici Radu nu reușii să-l mai găsească pe Costel, care de vreo două ori îl mai văzu pe Radu prin piață însă știu să se facă nevăzut, fără ca Radu să-l observe. După un timp Radu renunță să-i mai viziteze pe Vasilica și Cosmin. De fapt deveni mult mai prevăzător cu băutul în oraș și mersul la orele târzii din noapte.

Într-o zi de luni, dimineața, după ce vizitase alți prieteni de ai săi, cu geanta de cumpărături se urcă la bordul unui vapor de pasageri pentru a merge în baltă la munca sa. După ce vasul porni, el ieși pe punte și privii cum vasul navigând despica apele Dunării. Îl cuprinse tristețea, simțea în inima lui dorul după o femeie care să-i poarte de grijă și să-i fie soție. Privind apele Dunării, se gândi la viața lui, și mai ales la anii tinereții și la cât de repede trecuse totul asemenea unui vis, nu se alesese din toată viața lui decât doar cu câteva clipe de fericire. Iar acum bătrân, singur, pe deasupra își mai pierduse și un ochi, i se părea că totul nu era decât un chin dureros. Știa că îl așteaptă zilele de muncă și nopțile de singurătate din cabina sa de pe acel ponton dormitor din baltă. Iar atunci când nu putea să doarmă se scula și fuma în noapte, privind bolta cerească, și stufărișiul bălții, ce înfășurat în bezna nopții cu acel cântec al broaștelor ce nu îi plăcea deloc îi adâncea și mai mult convingerea că era singur pe lume. Și Radu oftă prelung, privind cu tristețe în zare Dunărea, având perfecta convingere că absolut totul în lume este trecător și plin de deșertăciune.

El gândea în acele momente că viața lui nu este așa de frumoasă și plină de culorile veseliei ca ale altora. Nu înțelegea de ce unora de vârsta lui le mersese atât de bine în viață. Iar mai presus de orice altceva ar fi vrut și el la acei ani ai săi să se bucure de compania unei tovarășe de viață. Avea impresia că toată acea singurătate din viața lui i se așeza ca o greutate pe suflet și îl înăbușea, și doar atunci când bea se simțea mai ușurat. Cu toată puterea ființei tânjea ca la acea vârstă a lui, după ce muncise și alergase atâta prin viață, să culeagă altfel de roade și nu acele roade amare de care avea parte. Însă viața cu realitatea ei dură îl lovise din plin, iar lui în acele momente stând pe puntea acelui vas de pasageri îi venea atât de greu să accepte că viața lui se derulase în acel mod. Acele clipe de amintiri și remușcări erau atât de dureroase pentru el. Era ca un om ce stătea în fața filmului propiei vieți, nemulțumit de modul cum se derulase viața sa, neînțelegând pe deplin faptul că în mare parte acel film al vieții lui se derulase în acel mod datorită alegerilor ce el le făcuse în viață. Beneficiase de un dar minunant numit voință liberă, și de asemenea libertatea de a alege și lua decizii propii în viață. Însă el alesese uneori atât de neînțelept încât se nenorocise singur.
Eugen Oniscu