Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Recenzie – George Remete, Fiinţa şi Credinţa, Vol. III Credinţa, Editura “Paideia”, Bucureşti, 2016, 650 pagini…

Recenzie – George Remete, Fiinţa şi Credinţa, Vol. III Credinţa, Editura “Paideia”, Bucureşti, 2016, 650 pagini…

Recenzie – George Remete, Fiinţa şi Credinţa, Vol. III Credinţa, Editura “Paideia”, Bucureşti, 2016, 650 pagini…

Se spune că talentul, fie el artistic, literar, oratoric, dar nu numai, se împlineşte în, şi întrece doar de “harul iubirii, dragostei, milei, bunătăţii şi căldurii omeneşti de nestins”. Însă, zicem noi, şi de curaşul şi asumarea spontaneităţii, sincerităţii, libertăţii, responsabile, de exprimare, de dovedirea abisurilor judecăţii, urate şi murdare, duhninde, ale atâtor decidenţi şi pretinşi eminenţi ai credinţei, cea din “vitraliile” şi limba(jul) căutării greşite, iresponsabile, şi, cu asupra de măsură, din cel al superbiei. Şi, pentru că am cerut, la un moment dat, illo tempore, “învaţă calea, rosteşte încă nerostitul, scrie încă nescrisul; dezleagă şi împărtăşeşte taina, care este mai mult decât “umbra memoriei” şi subtitlul unor gânduri, semănând a destin care se împarte între rugăciune şi melancolie; adaugă ştiinţei adevărul, acurateţea şi sobrietatea limbii vorbite odată de Dumnezeu şi mai lasă altfel de replici, spre a se opri naufragiul adevărului”, ei bine, de atunci, el, care înţelege mai bine decât noi, marile semnificaţii, tot (mai) scrie.
Aşdar, profund vigilent, responsabil, capabil să vadă, de aproape dar şi de departe, puterea şi agresiunea dezintegratoare a pseudocredinţei, Părintele Profesor George Remete a încercat şi a reuşit, în mod suveran, să sublimeze actul, datul, taina, minunea, fenomenul şi firescul credinţei adevărate şi autentice, din punctul de vedere, în special, al dinamicii lăuntrice, interioare; cea care, implicit şi explicit, “duce, provoacă, la o permanentă reorganizare, dacă putem spune astfel, a adevărului raportat la Dumnezeu”; exerciţiul fenomenologic, ca descriere şi rescriere a “istoriei spirituale, răsăritene, a conştiinţei însetate de Dumnezeu”.
Volumul al III – lea, consacrat Credinţei, revelează, descoperă, deci, un autor, nu doar “homo, ci şi magister viator”, la care calea crucii şi adevărul credinţei sunt punctate, în toate sterile, fayele şi etapele, de pertinente, elocvente, preeminente, docente şi (ad)mirabile incursiuni şi excursuri filocalic – teologice, theoretic – estetice, istoric – literare, contemplative – filosofice, dintre cele mai limpezi, clare şi complexe, deopotrivă. Sau, în alt fel spus, avem de-a face cu o addenda scientist – teologică, dar nu numai, la cee ace odinioară Părintele Profesor Dumitru Stăniloae numea “prezenţa intenţională” (adică aşa după cum “Iisus Hristos este present mai mult decât intenţional lângă cel care nu-l ignore”; tot aşa şi neastâmpăratul şi neodihnitul cercetător, teolog, filozof, eseist şi scriitor, George Remete, este rotunjitorul sau întregitorul şi purtătorul postulatului, potrivit căruia “experienţa în lume a unei fiinţe, care este totodată Dumnezeu, în deplinătatea şi majestatea atributelor Sale, şi om până la o graniţă sau un hotar greu de înţeles, taina Sa şi a spuselor Sale, iubirea Lui din noi, ciudată uneori, schimbă, advenţial şi esenţial, ceva profund din om, ca fiinţa naturală”). Mai mult decât atât, autorul a ales să se (în)frângă iereversibil în graţia solitudinii şi solilocviului şi în compania Logosului, spre a nu pierde noi, nu doar intentional, adevărul şi autenticitatea credinţei.
Chiar dacă preemţiunea teologică este evidentă şi manifestă, tocmai spre a laurea şi sublinia, prin concepţie, pericolul eşuării în ficţiune sau imaginaţie a raţiunii, alteţea, adevărul, superioritatea şi invincibilitatea credinţei, Părintele Profesor George Remete destructurează şi “spectacolul, este adevărat, captivant, al ambiguităţii” şi înalţă soclu de lumină şi (de) solemnitate minunii credinţei; care minune tocmai acest lucru face, priveşte până la un loc, cu drag şi (cu) înţelegere, la competitoarea ei, raţiunea, incomplete, seacă, searbădă şi atât de neconvingătoare şi (de) relative, după care o pune la punct; după cum reiese şi din expunerea de motive şi (din) dialogul, la distanţă, al teologiei cu filosofia.
Evident, nu puţine sunt vocile care, ca să-l parafrazăm pe cronicar, încearcă să creeze confuzie şi să fisureze, prin interferarem suprapunere, speculare, răstălmăcire şi rea intenţie, valoarea credinţei, fineţea, complexitatea ei axiologică, folosul, căldura, puritatea, curăţia şi geniul teologiei, în relaţie sau raport cu filosofia; alta decât cea inspirată de imanent; alta decât cea tronând pe “cântarul din văzduh” şi pogorând lin, fulguraţie a clipei sau momentului, alimentând dorul, darul şi zborul cuvintelor; alta decât cea având chipul frumuseţii inefabile, de graţie, tăcută, discretă dar concretă, de tip hamangian, a “statului pe gânduri”.
Acea filosofie, “înmărmuritoare prin violenţă sau agresivitate, simplism şi, culmea, antiînţelepciune, subiectivism ieftin, golit orice conţinut ori substanţă, şi iraţionalitate”
Tocmai, pentru că, potrivit lor, slabelor şi sinistrelor voci, teologia şi credinţa sunt cvasiinutile, ba chiar retrograde, în raport cu atât de clamata afirmare de sine a omului, postmodern, contemporană (care om, să fim serioşi, find influenţat, cuprins şi stăpânit de atâta mediocritate, relativism, aproximare axiologică, tulburenţă a simţurilor, trebuie musai, neaparat, să se facă, cumva, auzit, de ce nu, chiar şi ascultat!…)
Cu alte cuvinte, calea livrescă (unică) şi scriitoricească a Părintelui Profesor George Remete s-a aureolat, întâi de toate, printr-o “curiozitate culturală insaţiabilă” care a dus la o “structură spirituală caleidoscopică” şi, apoi, prin neîncetata, necontenita şi continua “reconstrucţie” intelectuală şi teologică, ajungând la nivelul de la care poate emite sau decretal; tocmai pentru că a dobândit sau căpătat convingerea şi certitudinea că teologia este ştiinţa – capodoperă a cunoaşterii şi a devenirii ori salvării în interiorul culturii. Acest fapt şi pentru că, în timp ce teologia este, deseori, ţinta insolenţei, indolenţei şi ignoranţei, din chiar pricina excesului de claritate sau limpezime, fidelitate şi adevăr, in actu, filosofia poate fi suspectată, ciclic, de precaritatea şi preaversatilitatea conştiinţei directorilor, diortositorilor, tălmăcitorilor, reformatorilor şi intruşilor ei.
Altfel spus, teologia are bază, fundament şi temelie, fiind calea prin care intri în viaţa, câtă vreme filosofia se statuează în incert, conducând mai mereu într-un teren sau tărâm hibrid, cu ascendenţă greu definibilă şi previzibilă…
Evlavia (altfel spus, noima care face sufletul să vibreze, dându-I o tensiune şi un/o calm/linişte, tainice sau misterioase), componentă suverană a credinţei, născând în dinamica ei “certe celebrităţi”, este minunat şi atât de atent tratată, încât este, alături de evlavia paterical – filocalică şi patristic – duhovnicească compendiul, canonul, pravila, rânduiala, norma, regula, ştiinţa ordonării actului modestiei, discreţiei şi smereniei, dintre cele mai pertinente, în stare ori capabile să salveze, de derizoriu şi starea în care drumul firii credinţei devine unul contaminat de exhibitionism şi (de) abandonarea impardonabilă a dimensiunii ei mirabile de adânc şi (de) profund, în care se oglindeşte numai chipul şi lucrarea dumnezeiască; şi iată, de aiuristica, manifestă, făţişă ori patologică, a atâtor (i)raţiuni, emoţionale ori sentimentale (a acelor “nesimţiri şi caraghioslâcuri stupide, care transformă slăbiciunea şi ignoranţa, chiar şi aroganţa şi esresul în principiu”).
Aşadar, pornind de la premisa axiomatică, potrivit căreia începutul înţelepciunii este frica/grija/voinţa de a nu greşi faţă de Dumnezeu, evlavia este, pe cale fericită de consecinţă (şi) un act de conştientizare congruentă inspiraţiei, anume recunoaşterea şi asumarea finitudinii faţă de majestatea, infinitul şi neatinsul, altcum, al Fiinţei.
Doar aşa, aparenta şi frumoasa noastră (de)personalizare este aplaudată sau felicitate de cee ace, şi împreună cu care, evlavia poate alcătui binomul destinal al unui sens ideatic şi iniţiatic: evlavie – linişte. Pentru că, subliniază Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, “liniştea este un lucru mare şi, chiar dacă nu s-ar ruga cineva, liniştea singură se roagă”.
Suntem, prin urmare, întru totul de accord, cu magistrul – autor, decretând, şi noi cu deferenţă şi subscriem, pe lângă conceptul teologic, la graţia, delicateţea, nobleţea, rafinamentul, eleganţa, sfiala, condescendenţa, solemnitatea, înţelepciunea şi bunul simţ al evlaviei, ca stare şi înălţare metanoică (adică calea regală, imperial, a oricărei deveniri, mentenanţe şi “retrageri” creştine.
Fiind, prin excelenţă, apologetul implicării personale, Părintele Profesor George Remete elaborează un veritabil testimoniu care bate în “cuiele” învăţăturii de credinţă pe “omul – releu”, prin care credinţa se primeşte, înmagazinează sau asimilează (atât cât trebuie pentru ca duhul să nu se ră(tă)cească şi lumina să nu se stingă) şi transmite.
Cu alte cuvinte, lucrurile sunt, în cauză, chiar dacă nu pare, de o complexitatea şi 8de) o profunzime inprecedente. Tocmai pentru că, chiar dacă s-a mai spus, subliminal, ineditul, declicul, suplimentul, punctul pe i, constă în aceea că Părintele Profesor George Remete este între puţinii care leagă, cu viaţa şi cu moartea, credinţa personal de Dumnezeul părinţilor noştri; această pentru că, după Dumnezeu, doar tata şi mama oferă viaţa personal, la porunca şi binecuvântarea Lui; numai astfel, Tatăl nostrum, de data această nu prin înger şi Fecioară, ci printr-un alt dat, (îm)plineşte o bunăvestire. Totul este ca şi noi să rămânem în ascultarea şi neprihana credinţei. Doar aşa, credinţa, ca tradiţie, se înfrăţeşte cu, şi nu subordonează credinţa personal.
În concluzie, expunerea credinţei, contestarea, specularea, răstplmăcirea, deturnarea ei versus reiterarea nostalgică, nevoia şi visul unei epifanii/teofanii şi ulterioare anastasii, tocmai spre a o scăpa de formularistica aplatizării şi (de) reducţionismul afectiv – sentimental şi mental, îl determină pe vrednicul autor, să adordeze, să elaboreze şi să ordoneze sui generis implicarea, vitalitatea, vigoarea, realitatea, probitatea, irepresibilitatea, generozitatea, înrădăcinarea, intimitatea, taina, misterul şi paradoxul credinţei, ca imagine divină în facerea şi refacerea istoriei”. Şi a sublinia, ferm şi apăsat, că doar credinţa (numai credinţa în Dumnezeu iar nu credinţele) este aceea care dirijează toată energia (resursa vitală), spre eliberarea persoanei de limitele şi ecartul univesrului fizic; credinţa fiind, deci, “înţelegerea şi trăirea, adică, deplinătatea adevărului şi a vieţii”.
Iar credinciosul fiind inspirat şi proniat, călăuzit sau îndrumat la înţelegere, prudenţă ori precauţie, tocmai spre a (se) evita (lucru de care nu se dezic ateismul şi alte credinţe) “Judecăţile de valoare scrâşnite şi (s)forţarea limitelor fantasticului; şi a trăi sau a înţelege, cu calm, echilibru, luciditate, discernământ şi atâta luare aminte, cântecul de izbândă, victorie, biruinţă şi (de) slavă şi “cine/ce suntem” din întâlnirea genuine şi providenţială cu universal de forme şi aspiraţii ale unei minunate schimbări, taborice, la faţă.
În încheire, citatele de mai sus descoperă, iată, priceperea filosofică a unui teolog apt să desluşească sensuri şi idei frizând unicitatea, rămânând totuşi să (mai) definească la condiţia sa sacerdotală şi academic- scriitoricească pentru că: „în meniul fiinţelor ierarhice care intermediază între noi şi Dumnezeu, ingredientul nelipsit este cuvântul cel de toate zilele, sau Cuvântul cel spre fiinţă” – evident, în „răsfăţul” smereniei, lucidităţii şi normalităţii, ca chip şi asemănare a preotului nenăimit şi a intelectualului erudit…
Incă odată, adresez sincere felicitări, alese aprecieri şi urări de multe împliniri şi deosebite succese, în continuare, harnicului şi vrednicului teolog – Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete!…

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/