Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Zoltan TERNER: UN POET INTEGRAL – BORIS MARIAN MEHR

Zoltan TERNER: UN POET INTEGRAL – BORIS MARIAN MEHR

Când am publicat, în urmă cu ani, în revista „Minimum”, o scurtă recenzie la o plachetă semnată de Boris Marian-Mehr, nu îi cunoşteam încă, decât vag, adevărata anvergură lirică. Dar i-o bănuiam a fi mare. Acest volum intitulat „Ca o rugăciune” (Editura „Astralis” – Bucureşti, 2016) confirmă din plin prezumţia mea de atunci. Ni-l prezintă într-o lumină egală, pentru mine, cu o revelaţie. Am descoperit un poet interesant, valoros.

 

În poemele sale, avangarda se întretaie cu libertatea stilistică totală a postmodernismului. Unele poeme sunt integral jocuri suprarealist-dadaiste cu nonsensurile născătoare de mister sau de sens…secund. Acest poet nu rămâne însă la simplul joc de-a absurdul. Ne revelează mereu câte ceva din iraţionalul şi  paradoxalul sau absurdul existenţial, rezultante ale amestecului, ale hazardului, ale asocierilor aleatorii din lucruri şi fenomene, din trăirile omeneşti, în stări de veghe sau de vis: „Numele numelor este ascuns,/ Atotprezentul nu l-ai pătruns,/ Tu  te desprinzi de tine, ca ins,/ Devii mai tulbure şi mai distins,/ Eşti străfiinţă manifestă,/ părăseşte poema livrescă,/ Oricum n-ajungi prea departe/…/ Desăvârşirea se atinge-n Niimic,/ Ochi sunt ficşi ca la pisic,/ Apoi îl cauţi pe Tao,/ De nu te calcă un VW maro.”

 

În unele versuri simţim vagi înrudiri cu Tristan Tzara: „Un măr şi o coadă de mătură/ Se iubeau pe un colţ de pătură,/../ Iubita mea cu liceu terminat,/ moralmente m-a maltratat,/ O vedeam aievea şi-n vis,/ O pierdeam mereu în abis…”

 

Uneori Boris Marian-Mehr se dovedeşte un urmaş de soi al lui Urmuz. Alteori este când ermetic din spiţa lui Ion Barbu, când metaforist al abstracţiilor, amintind de Nichita. Unele poeme tind spre dicteul automat suprarealist. Dominantă este totuşi năzuinţa de a comunica. Multe dintre poeme clocotesc de energie comunicativă şi reflexiv-interogativă: „De unde să încep ?/…/ Prea multe am de spus,/ Despre prietenie, singurătate, destinul prea este brutal,/ Norocul e un şarpe, un şacal, se duc eroii, aţa este scurtă./ Noi suferim de infinit, îl vrem, nu-l vrem, el ne primeşte.”

 

De remarcat varietatea tonalităţilor lirice. Poetul trece cu nonşalanţă de la un registru stilistic la altul. Sare pe neobservate de la joaca sprinţară, (aparent) frivolă, la jocul grav, esenţial. Îşi comută stilul cu aceeaşi uşurinţă, de la sobru la graţios, de la fantezia jucăuşă la frământul lăuntric sau sensibilitatea temperamentoasă. E când metafizic, când trivial, când cotidian, când eternal-celest. E mereu altfel, rămânând pretutindeni, el însuşi. E o admirabilă unitate în diversitate.

 

Poemele oscilează între halebardă şi floare. Jucărie sau scalpel. Există până şi poem în poem. Iată un admirabil catren încastrat într-un poem cu o altă direcţie lirică: „Iubito, tu eşti doar femeie,/ Femeie, tu eşti doar un om,/ Iubire, tu eşti doar scânteie,/ În ochii Creatorului – atom.” Jocul asemănărilor în sonoritatea cuvintelor duce uneori la o muzicalitate de flaşnetă argheziană sau poate de ermetism  barbian: „Precum e bradul e şi bardul,/ străfulgeră precum smaraldul,/ sublimă, încă   genuină,/ Din curcubeu ne dă lumină,/ Din versuri împletind coroană.”

 

Simpla joacă a cuvintelor apropiate ca sonoritate, chiar şi acolo unde nu comunică nimic, are darul de a crea o atmosferă ludică de tip “ala bala portocala.” Bogăţia şi varietatea lexicului prilejuieşte neaşteptate treceri de la preţiozităţi intelectuale sau neologisme de ultimă oră ori sintagme în limbi străine, la cuvinte sau expresii ale graiului popular, ale vorbirii străzii sau chiar ale argoului de mahala. Chiar şi atunci când insolitul asociaţiilor pare doar non-sens, aceste poeme în adâncul lor, poartă idei, trimit la sensuri, adeseori esenţiale. Rareori apare gratuitatea pură, arta pentru artă. Adeseori, poemele spun mai mult decât par să spună. Spuma e doar un văl înşelător al miezului. Coerenţa se naşte, paradoxal, ca dimensiune a incoerenţei. Fără să bagi de seamă plenitudinea sensului se compune din aparentul gol sonor al cuvintelor.

 

La acest poet, sarcasmul se învecinează cu tandreţea. Existenţialismul decepţionist convieţuieşte cu simpla şi fireasca  dragoste de viaţă. Strecoară câte o undă de zâmbet hâtru menit să atenueze patetismul: „Un prim sărut ca la Facerea Lumii,/ Să faci ceva ce n-a văzut Parisul,/ Un muzeu cu meduze vorbitoare,/ Dar a venit un pistolar, i-a scos ochiul,/ E un semn de moarte, a spus baba Crina…”

 

În aceste  poeme nu găsim preţiozitate sau pedanterie. Neastâmpărul şi urgenţa frământului lăuntric şi ale interogaţiei lirice nu lasă loc nici reveriei romantice, nici contemplării visătoare a naturii.  Tonalitatea lirică trece de la familiar, anecdotic, cvazi-comic, la tensionat, asertiv, categoric, declarativ, proclamativ. Poetul nu umblă, calofil, la fineţuri estetice dar accede fără a o căuta, la frumuseţea unor metafore ale gândirii şi ale simţirii. Cultivă versul autoscopic, dialogal-confesiv. Se adresează când sie-şi, când unui interlocutor fictiv sau livresc: „Apollinaire, pe tine te-a iubit cineva ?/ Este iubirea monedă de schimb pentru viaţa de apoi ?/ Ţi-au despicat craniul pentru păcatele cui ?/ Tu cunoşteai legile nobleţii, precum Orfeu…”

 

Tonul adresativ, vocativ, devine o cale către dramatizarea câte unei idei. Versurile dobândesc calităţi scenice. Nu rareori şi filmice. Unele idei sunt direct dramatizate: „Tu evadezi, evadezi, până unde?/ Vei ajunge oricum în faţa plutonului de execuţie./ Eu voi fi doar o salcie, un martor natural./ Auzi cum geme salcia în vânt, auzi?” Sau:  „Am întâlnit pe o insulă pustie o celebritate./ Cine spune asta ? Întreabă respectivul./ Avea dreptate. Semăna izbitor cu Homer,/ dar era un biet pacient fugit dintr-o detenţie.”

 

Defilarea asociativă aleatorie a  ideilor redă parcă întregul vălmăşag de gânduri din jurul unei stări sau al unei idei. Cu un înşelător aer de amuzament, poetul survolează nori de esenţe grave şi adânci. O face cu o uşurinţă demnă de invidiat.

 

Poet cu imaginaţie debordantă, adeseori funambulescă, vervă ludică, spumă de comediograf. Totuşi, una din dimensiunile definitorii, de maxim interes, ale acestei lirici, pare a fi reflexivitatea cu miez filozofic. Marile nelinişti existenţiale fac obiectul câtorva poeme remarcabile. Densitatea aforistică a acestei lirici e, pe alocuri, uimitoare. În poemul “Chibzuieli” fiecare vers este un aforism. Niciunul banal, niciunul plat sau inept. În fiecare luceşte câte un ciob de înţelepciune. Unele sunt simple şi monumentale, par cioplite în marmură: „Pomul Cunoaşterii nu este şi Pomul Iubirii.”

 

Există în scrisul acesta o rafinată lipsă de rafinament. În ciuda lucidităţii tăioase nu se poate spune că, în structura sa, acest poet e doar cerebralitate rece. Dincolo de suprafaţa “solidă” a acestor poeme simţim  un temperament liric de o frustă şi robustă…fragilitate. Si căldură. Şi fior liric.

 

Poetul Boris Marian-Mehr e şi un intelectual rafinat, tobă de carte. Dar cultura nu-i slujeşte ca depozit sau ornament. Eruditul ca şi poetul din el sunt mereu în ebuliţie creatoare. El mărturiseşte: „Iubesc, învăţ, n-am încetat nicicând,/ Până voi fi cenuşă ori pământ,/ Iar prin iubire-nvăţ de două ori,/ primind lumina sunt luminofor.”

 

Poetul invocă asociativ-ludic mari nume sau imagini emblematice din trecutul cultural al omenirii: „Vom naviga fără dureri, departe de noi înşine,/ Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan/ sau Olandezul Zburător fără de moarte./…/ Moartea lui Labiş. Ar fi avut acum 80 de ani,/ Hoelderlin a stat în turn o viaţă, nebun.”

 

Mitosul e demitizat parodic, familiar, cotidian: „Mi se spune Icarus, iar mătuşii Dedala./ A fost detronată pentru lipsă de autoritate. În locul ei a fost pus un administrator de bloc./ Dar eu cu fata tot m-am însurat.” Motivele biblice nu lipsesc, fireşte, din jocul liric-reflexiv al poetului: „Mă văd crucificat ca evreul Iisus,/ …/ unde-i rubinul iubirii de aproapele tău, frate Cain ?/ …/ Credem în Domnul ? În altceva nu poţi crede.” În versuri de o frumuseţe simplă şi pură, verbul poetic e prezentat ca o cale de accedere la înalturile Cerului: „Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne?/ Astăzi m-am apropiat de Tine cu un cuvânt,/ mâine cu încă un cuvânt,/ Cartea este scara pe care urc,/ până în ziua când mă voi înfăţişa Ţie, Doamne.”

 

Revin, mereu altfel, admirabile definiţii metaforice ale poeziei şi ale poetului: „Cuprins de vrajă şi de verb,/ poetul e o frunză, herb,/ între nervuri şi între nervi,/ o rază ca-n meduză, cerb./…/ Ca să dureze scrisul tău, trebuie să te zideşti în el.”  Şi în „Casa mea ezoterică”, găsim un fragment confesiv privind scrisul: „Cum mi-a venit scrisul ? Ca un fluture în plină iarnă,/ Apoi s-a aşezat în cămin şi a aprins focul./ Un fulger nu poate să ţină mai mult de două secunde./ Totuşi e o viaţă.”

 

Autentic, substanţial şi mereu surprinzător, condeier neobosit, Boris Marian-Mehr e un poet integral. În lirica  actuală românească este o prezenţă pe care o văd şi o cred pe deplin demnă de remarcat şi de valorizat critic aşa cum se cuvine.

———————

Zoltan TERNER

Israel, 3 februarie 2017