Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Elena BUICĂ: O NOUA CARTE – HERMAN VICTOROV: „SUB ARIPA NEAGRĂ A RĂZBOIULUI”

Elena BUICĂ: O NOUA CARTE – HERMAN VICTOROV: „SUB ARIPA NEAGRĂ A RĂZBOIULUI”

Domnul Herman Victorov, seniorul cu multe resurse vitale, cu toate că se află la ceas de seară, ne surprinde cu cea de a doua carte a sa „Sub aripa neagră a războiului”, la scurtă vreme după apariţia primei carţi, „Jurnalul unui om oarecare”, o carte deosebit de interesanteă care a fost  retipărită şi tot nu a putut satisface toate cerinţele. Ambele cărţi, înfăptuite să înfrunte timpul, sunt scrise în colaborare cu doamna Mihaela Victoria Ignat. I-a unit rigoarea şi exigenţa, pentru a da viaţă unor creaţii atractive şi de mare rezistenţă. Deşi cărţile au apărut la o vârstă când mulţi semeni se odihnesc la umbra nucului bătrân, sau chiar sub nuc, autorul-narator, Herman Victorov, face dovada unei deosebite prospeţimi a minţii hrănită din nevoia de a privi şi a medita asupra înţelesurilor mari şi adânci ale vieţii, iar condeiului doamnei Mihaela Ignat, care a dat viaţă ideilor prin cuvânt, o certă dovadă a şlefuirii artei scrisului.

 

În această nouă carte „Sub aripa neagră a războiului”, apărută la Maple Red Publishing House, decembrie, 2016, ni se prezintă o tema despre care s-au scris nenumărate tomuri, dar niciodată îndeajuns. E concepută ca o reconstrucţie autobiografică, o confesiune despre orizontul destinului neamului evreiesc. Efortul de a reconstitui din amintiri acele vremuri ne aminteşte cu prisosinţă dictonul că din ruine recompunem imaginar vastitatea cetăţilor.

 

Unii poate vor pune întrebarea: de ce trebuie să mai răscolim aceste adevăruri dureroase? N-ar fi fost mai bine dacă autorul aşternea tăcerea peste suferinţele de odinioară ca să lase rănile să se vindece? Ba se mai pot naşte şi controverse stârnite de aceia care sunt neclintiţi în altfel de convingeri. E un fapt meritoriu ca autoru-narator, domnul Herman Victorov, nu a avut reţinere în a prezenta o temă mult dezbătută. Autorul a simţit că este perfect îndreptăţit în acest demers, deoarece a avut în vedere un precept istoric: dacă istoria se uită, riscă să se repete. “Cei care uită trecutul sunt condamnaţi să îl repete”, spunea filosoful George Santayana. Glasul suferinţei trebuie să nu-şi piardă ecoul, trebuie să devină o adevărată pavăză împotriva răului pe care noi oamenii îl facem contra semenilor noştri.

 

Autorul doreştre doar să se ştie adevărul în numele căruia a scris această carte, indiferent de partea cui se află adevarul, sau că ar putea să supere pe cineva. Nu judecă pe nimeni, un condamnă, deşi este un fenomen uman reprobabil, ci lasă doar faptele să vorbească şi judeata să o facă cititorul. De aceea, tonul fundamental e unul calm, rostit cu înţelepciune. A ţinut dreaptă cumpăna gândirii despre oameni şi despre sine, despre acele fapte de viaţă care şi-au pus amprenta pe destin şi despre atitudinea eroică de a depăşi etape de viaţă împinse uneori până la graniţa insuportabilului.

 

E o carte cu un unghi de privire înalt şi cuprinzător, cu multiple tablouri de viaţă ilustrate cu amănunte semnificative şi cu o întreagă încrengătură de relaţii interumane. Această confesiune existenţială, de înaltă tensiune dramatică, este privită prin implicaţiile social-politice ale istoriei ţării noastre. E o carte profundă care stârneşte întrebări rămase de-a pururi fără răspuns, o meditaţie tulburătoare despre culpabilitate, despre lupta pentru supravieţuire. De-a lungul cărţii pluteşte întrebarea: Ce se petrece în mintea şi în străfundurile sufleteşti ale unor oameni care devin mai cruzi decât animalele despre care ştim că nu chinuie alte vieţuitoare şi nu omoară decât pentru hrană, conform firii în care au fost créate pe pământ. Nu s-a găsit răspunsul clar la întrebarea, de ce unii oameni îşi omoară semenii sau îi schingiuesc, cum de s-au îndepărtat atât de mult de felul cum Domnul a creat omul după chipul şi asemănarea Sa?

 

Asemenea aspecte de viaţă ieşite de pe coordonatele firii omeneşti formează subiectul acetui volum. E o carte care te invită la reflecţii despre aprofundarea sinelui, despre mersul lumii, cu sondaje coborând în lumea de gânduri, acolo unde s-au înnodat şi dezlegat înţelesuri, acolo unde se află eterna spirală a valorilor fundamentale ale spiritualităţii. Indiscutabil e o carte curajoasă care te incită şi te poartă prin sfinţenia martirajului.

 

Paginile cărţii încep odată cu debutul evenimentelor întunecate din toamna anului 1940, când s-au petrecut persecuţii şi masacre ale evreilor. Până în acest moment viaţa evreilor era identică cu cea a localnicilor, aceeaşi viaţă de familie, de muncă, de implicaţie în evenimentele ţării, de bune relaţii interumane, de joacă a copiilor. Îi deosebeau religia şi unele tradiţii şi obiceiuri, pe care şi le respectau reciproc, făcându-le existenţa mai frumoasă, mai bogată şi mai interesantă. Evreii erau complet integraţi în viaţa ţării contribuind la modernizarea şi dezvoltarea ei economică şi culturală. Cartea cuprinde emotionante pagini în care sunt relatate faptele de eroism ale evreilor alături de români  ca fraţii în războiul de independenţă şi în primul război mondial pentru pământul ţării lor, România. Mulţi evrei au fost decoraţi în lupte pentru apărarea ţării, intelectualii evrei făceau parte din elita intelectuală, iar în comerţ erau renumiţi. Domnea pacea şi buna înţelegere în toată ţara. După ce am intrat în alianţa cu Germania, ţara noastră a trăit un capitol întunecat din istoria ei. Având la bază motive politice ori propagandistice, s-au născut multe suferinţe cetăţenilor români de etnie evreiască.

 

Perioada aceasta a înregistrat însă şi fluctuaţii datorită personalităţii lui Ion Antonescu şi a conjuncturii externe şi e remarcabil faptul că autorul a surprins această etapă în toată complexitatea ei, printr-o documentare riguroasă şi remarcabila sa notă de obiectivitate. Cu toate că vremurile au fost atât de vrăşmaşe, printre rânduri, autorul lasă să se strecoare ecoul unor răstimpuri mai calme, aspecte din  viaţa de familie trăită în armonie şi frumuseţi aşa cum s-au aşezat în adâncul fiinţe sale. Evenimentele fiind văzute prin ochii unui copil, pe lângă faptele în derulare şi comentariile celor mari, sunt intercalate episoade pline de candoare, de umor, de mirări, de năstruşnicii specifice universului vârstei trăite. Autorul s-a dovedit a fi un analist fin al acelor ani care s-au transformat într.-un teritoriu de luptă pentru supravieţuire. Remarcabila sa gândire analitică şi obiectivă conferă textului credibilitate, dar şi emoţie.

 

Cartea începe cu relatările din toamna anului 1940 cănd au început schimbări in viaţa evreilor. S-a instalat rapid o gamă largă de sentimnte dureroase, precum indiferenţa, ura, ostilitstesa, care se rostogoleau nemilos peste viaţă lor tihnită. Aceste sentimente reprobabile alternau uneori cu cele ale bunei  înţelegeri şi al spiitului de solidaritate cu localnicii. Compasiunea venea ca un balsam pe rana sângerândă a sufletului, căci şi în Târgu Ocna, o parte a populaţiei locale a arătat semne de caldă apropiere şi înfrăţire cu evreii, unii chiar demni să fie aşezaţi lângă „Cei drepţi între popoare”. Evenimentele se desfăşurau în ritm alert. Norii negri ai primejdiei s-au abătut asupra evreilor. Prigoana, persecutarea şi nimicirea evreilor era în planul Legislaţiei antievreiescă din timpul regimului Antonescu. Acestea au luat multiple forme: li s-au interzis întrunirile, inclusiv la sinagogă, mai mult chiar, în simplele întâlniri între vecini, rude şi prieteni. S-au luat măsuri ca evrei să fie deposedaţi de radiouri şi telefoane, au fost obligaţi să efectueze munci forţate, denumite munci în interes obştesc. Eliminarea evreilor din societatea civilă se punea în practică prin diferite mijloace: interdicţia exercitării profesiilor, exproprierea şi naţionalizarea proprietăţilor şi bunurilor evreieşti. Elevii şi profesorii au fost eliminaţi din şcoli, fiind nevoiţi să formeze un sistem de învăţământ particular. Au fost evacuaţi din localităţile mai mici şi adunaţi în centre mai mari, pentru familia lor, în Bacău. Cutremurător a fost “trenul morţii” de la Iaşi şi planul de deportare în lagărele din Trasnistria, adevărat loc de exterminare.

 

Desfăşurarea evenimentelor poartă cititorul pe mai multe planuri, adesea în cotrapunct, când luminate de razele calde ale farmecului şi nevinovăţiei copilăriei petrecută în Târgu Ocna sau lumina izvorâtă din prezentarea unor semeni, când contrabalansată de întunericul urgiilor acelor vremuri. Dramatice sunt paginile evacuării din târgul natal şi duşi în oraşul Bacău unde îşi vor duce cu greu zilele de azi pe mâine. Lumea trăită de autor în anii copilăriei şi ai adolescenţei împreună cu familia sa este o lume prea devreme căzută sub umbra nedreptelor suferinţe. Lumina neuitării acelor ani ai copilăriei şi ai adolescenţei l-a însoţit în toată viaţa sa. Multe din aceste aspecte autorul le-a aflat de la cei în suferinţă, dar cele mai multe au fost trăite în mod direct. Acestea au devenit un depozitar de amintiri pe care le-a valorificat într-o arhitectură a ideilor în mod strălucit, chiar dacă au trecut mulţi ani de la evenimentele evocate. Chiar dacă la vârstă aceea, copilul nu putea să înţeleagă pe deplin ceea ce se petrece sau ceea ce se comenta în familia, el trăía suferinţele alături de toţi, iar memoria afectivă le-a înregistrat cu acurateţe, împletind cele rele cu colţuri de cer luminos şi vesel conform vârstei. Printre realităţile dure, partea idilică a copilăriei se strecoară aşa cum se mai poate, fiindcă legile biologice îşi spun cuvântul, se strecoară pe furiş prin crăpăturile realităţii dureroase. În emoţionante pagini ne prezintă evoluţia războiului relatată prin comentariile personajelor. Timpul se scurge şi, ieşind treptat din copilărie, autorul-erou intră în alt spaţiu ale existenţei, cel al muncii fizice înverşunată, dar hotărâtă şi victorioasă care îi va formă comportamentul pentru anii următori ai vieţii.

 

Domnul Herman Victorov este un receptor atent al faptelor de viaţă, a urmărit să prezinte chipuri de oamenii care să rezulte nu din analize, ci din fapte. Oamenii descrişi trăiesc cu intensitate în paginile cărţii. Sunt vii, îţi rămân în memorie fiecare cu individualitatea sa. Ţării, părinţilor, prietenilor şi oamenilor pe care îi admiră autorul Herman Victorov le poartă o neţărmurită dragoste şi o aleasă preţuire. Pentru domnul Herman Victorov, patria şi eroismul oamenilor simpli, inclusiv cei din rândul evreilor, sunt concepte de adâncă spiritualitate. Simţindu-se etern îndatorat, le-a închinat multe pagini. Cele mai multe aspecte sunt cele dedícate vieţii familiei sale, Haimovici, dar şi a prietenilor care au trecut prin zbateri şi războiri cu fel de fel de forme ale nedreptăţilor şi ale suferinţelor. dar n-a omis să adauge şi crâmpeie de frumuseţi trăite în armonie.

 

Admirăm frumuseţea scriiturii doamnei Mihaela Ignat, arta cu care a prezentat personajele. Acestea au contur clar izvorând dintr-un comportament firesc, din altruismul şi înţelegerea ca atribute existenţiale faţă de marile traume, altruism care îi umanizează! Caldă şi convingătoare este prezentarea mediului familial, din care se desprinde chipul luminos, înţelept, plin de dragoste şi dăruire al mamei, cu implicare profundă în viaţa celor dragi. Înţeleaptă şi practică, mama a dat curs vieţii de familie printr-o iubire încărcată de sensuri. Ea devine personajul principal, ca un pilon în jurul căruia se construieşte întregul suport al familiei. Chipul ei luminos străbate toată cartea. Arzând ca rugul pentru ai săi, cu tărie de cremene, cu neostoită atenţie la tot ce are atingere cu viaţa lor, cântăreşte vectorii de forţă ai destinului pentru a se putea strecura împreună cu familia şi cu cei dragi prin crăpăturile care le permit supravieţuirea.

 

 

Mama a fost înzestrată cu o înţelepciune remarcabilă, o gândire limpede şi fapte constructive. Dragostea de famile, de neam şi de ţară pe care le-a transmis şi copiilor, şi-au tras seva din înţelepciunea strămoşilor. Obstacolele, durerile, privaţiunile au întărit-o dăltuindu-i chipul ca într-un model emblematic. Viaţa autorului a fost luminată de modelul ambilor părinţi şi a bunicului, dar icoana chipului mamei sale a fost nedeslipită de inima sa. În sufletul autorului şi astăzi, mama este chipul infinitului din interiorul sau şi astăzi este fiinţa vie al cărui chip frumos îl zugrăveşte remarcabil cu emoţie şi dragoste.

 

Convingătoare şi veritabile radiografii de mare fidelitate sunt chipurile oamenilor care au format universul în care a copilărit autorul, o polifonie de portrete, o lume diversă, complexă, stratificată, în care se intersectează cu trăirile proprii ale autorului narator. Sunt memorabile multe portrete, al bunicului, al lui Andrei Nebunu, portretele mai multor prieteni, vecini, localnici. Un rol aparte în famila lor îl are unchiul Ancel, fratele mamei. Cu un umor cuceritor şi incitant, cu optimismul său luminos, aduce deconectarea susţinând moralul familiei pentru a trece mai uşor prin văile prăpăstiilor. Cartea este în acelaşi timp şi o mărturie a dragostei imense ce-o poartă României şi poporului român, cu toate suferinţele îndurate. Această caldă şi profundă dragoste care atinge coardele sufleteşti ale cititorului şi care nu poate fi pusă la îndoială, s-a plămădit în sânul familiei şi în colectivitatea în care şi-a desăvârşit personalitatea.

 

Francheţea, simplitatea expunerii, forma vie în care sunt prezentate personajele şi faptele ne trimit cu gândul că autorul este un om pe care nu-l întâlneşti prea des în preajma noastră şi că a ştiut cui trebuie să i se adreseze pentru a le îmbrăca în formă literară. Se remarcă de la început că toate aceste valori ale domnului Herman Victorov şi haina cuvântului cu care doamna Mihaela Ignat le-a aşternt pe hârtie, se armonizează într-o sinteză artistică atât de bine şlefuită, încât curge firesc pagină după pagină.

 

Prozator cu o distinctă individualitate, domnul Herman Victorov, cu timbru pregnant, excelează în dezvăluirea stărilor conflictuale, în confruntări grele, are capacitatea de a privi şi partea nevăzută a lucrurilor, iar mâna sigură a doamnei Mihaela Ignat a creat imagini cu puterea de a da contur spiritului acelei epoci, acelei lumi care trăieşte viu înaintea cititorului, o lume în mişcare, adesea derutantă, o lume care trezeşte o puternică vibraţie spirituală şi face revelaţia cuvântului scris.

 

Stilul concis, fără sofisticări şi detalii greoaie, relevă ce e expresiv. Frazarea are claritate care dă forţă de expresie şi frumuseţe textului, îl fac agreabil. Condeiul doamnei Mihaela Ignat se remarcă prin ştiinţă de a crea atmosfera prin notaţii ale amănuntului aparent nesemnificativ, dar expresiv în sugestia unui sentiment de evadare, de relaxare, de pace când e cerut de o tensiune pera încărcată.

 

Cartea captează şi prin faptul că scenariul acestei vieţi dramatice este lăsat să curgă nestingherit, într-o fluiditate firească, fără să caute nimic spectaculos. Drame psihologice şi sociale sunt surprinse cu simplitate, fără artificii, fără efuziuni sentimentale. Mărturisirile sunt supravegheate de o conştiinţa responsabilă faţă de cuvântul aşternut pe hârtie şi poate tocmai de aceea este foarte convingător şi lectura e emoţionantă.  E cuceritor acest firesc al simplităţii, chiar şi atunci când prezintă retrăirea unui timp damnat. Nimic distorsionat, orice decupaj ai lua oferă imagini dintr-o lume care pare a se desfăşura acum sub ochii noştri. Simţi aerul proaspăt în fiecare pagină, deşi s-au scurs de atunci aproape trei sferturi de veac.

 

Ca un răspuns la aceste probleme care par insurmontabile, cu mari sinuozităţi, cu răsturnări de situaţii, cu decizii luate în grabă dictate de împrejurări neaşteptate, cu implicări ale destinul, cartea este o frumoasă şi caldă pledoarie pentru o existenţă în pace şi bună înţelegere între oameni. Din fiecare pagină se desprinde aspiraţia spre echilibru şi armonie, aspect al vieţii după care suntem însetaţi, căci viaţa asta pe care o trăim nu este una de probă, nu e o repetiţie ca să învăţăm ce avem de făcut în cea de-a doua viaţă. Deşi sunt multe drame, volumul este stenic. Încrederea într-o lume mai dreaptă şi mai bună respiră dintre rânduri, iar chipul domnului Herman Victorov răzbate ca o prezenţă, tonică, plină de vitalitate, cu un puternic caracter ancorat în realitate.

 

Valoros este şi faptul că autorul, deşi este înzestrat cu un ochi critic şi o fermitate remarcabilă în aprecierea adevărului, nu intervine în desfăşurarea evenimentelor, lăsându-i cititorului libertatea de a-şi forma propriile păreri. Vocea auctorială intervine doar atunci când aduce faptele la timpul de azi: „Au trecut mai bine de şaptezeci de ani din acea zi, dar parcă simt şi trăiesc şi acum jalea evreilor care se vedeau alungaţi, fără să ştie de ce, de pe pământurile în care de sute de ani strămoşii lor trăiseră în pace şi bună convieţuire cu oamenii locului. De ce ne dădeau afară din Târgu Ocna, oraşul atât de drag în care am trăit o copilărie frumoasă, alături de părinţii, fraţii şi bunicul meu? În sufletul meu de copil, căruia-i plăcea să zburde cu prietenii prin Lunca Trotuşului, am simţit că o întreagă lume s-a prăbuşit, iar eu m-am ridicat dintre ruine, intrând neaşteptat într-o altă vârstă, cea a maturităţii”.

 

În timpul lecturii simţi cum bate inima unui contemporan, cel care cândva a trecut prin iureşul întâmplărilor pe care acum le relatează cu lucididate şi care are şi curajul de a ne spune cu sinceritate dar şi cu multă tristeţe prin ceea ce a trecut. In prima sa carte “jurnalul unui om oarecare” în care relatează anii deplinei maturităţi, întâlnim imagini compensatorii ale unui univers spiritual tămăduit.

 

Cartea închide între copertele ei freamătul minţii şi al sufletului unui om de aleasă stirpe. O citeşti cu strângere de inima pentru că atinge zone insondabile ale sufletului uman, stârneşte întrebări de conştiinţa şi un de puţine ori îţi ridici ochii dintre rânduri ca să laşi gândurile să coboare în adâncimile unde stau depozitele adunate de-a lungul vieţii. E o carte care te cucereşte prin spiritual liber cu care autorul valorifica ideile, prin acel ceva pe care nu-l găseşti prea adesea şi poate fi citită cu deosebit interes şi de către cei care nu dau în brânci cu lectura.

 

Acest volum cred că va fi aşezat în rafturile de sus ale bibliotecilor lumii oferind o lectura provocatoare si incitanta, prin aerul de imensitate al lumii şi al literaturii, prin sentimentul responsabilităţii scrisului în faţa istoriei şi fermitatea cu care şi-a asumat această hotărâre, prin credinţa fermă în invincibilitatea adevărului, încrederea în triumful omului asupra tuturor vicisitudinilor, la care se adaugă şi frumuseţea literar-artistică a condeiului doamnei Mihaela Victoria Ignat. „Sub aripa neagră a războiului” poate fi considerat un volum de referinţă pentru literatură română şi universală şi în acelaşi timp un document de epocă.

——————————-

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

1 febriarie 2017