Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » MARTURISITORI » In memoriam: Academicianul Silviu Dragomir (1888 – 1962) – un mare istoric, cercetător, luptător şi apărător al românilor transilvăneni, pioner al emancipării politice şi sociale a acestora…

In memoriam: Academicianul Silviu Dragomir (1888 – 1962) – un mare istoric, cercetător, luptător şi apărător al românilor transilvăneni, pioner al emancipării politice şi sociale a acestora…

În acest an – 2017, în luna februarie, ziua a 23 – a, se împlinesc 55 de ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a marelui istoric, cercetător, academician şi patriot Silviu Dragomir.

Pot spune că „am făcut cunoştinţă” cu Silviu Dragomir în anii studenţiei, când am intrat pentru prima dată în contact cu lucrările sale istorice. Îmi amintesc foarte bine că aveam nevoie de bibliografie pentru mai multe seminarii la disciplina Istoria Bisericii Ortodoxe Române, precum şi la un seminar de istorie modernă a României, respectiv pentru Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Atunci am avut şansa să lecturez şi să fişez, între altele, monografiile despre Avram Iancu şi Ioan Buteanu, chiar primele ediţii, publicate la anul 1924 şi respectiv, anul 1928, aflate la biblioteca facultăţii de istorie. Aceste două lucrări au rămas fundamentale pentru istoriografie şi în prezent.
Au urmat apoi alte lucrări, între care trebuie să menţionez „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII” şi „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, la fel rămasă lucrare de referinţă până în zilele noastre, pe care le-am utilizat în bibliografia lucrării mele de licenţă. Cunoscătorii ştiu faptul că opera acestui mare istoric a dăinuit peste timp şi datorită cercetărilor profunde şi amănunţite, documentărilor deosebit de aplicate şi serioase făcute în arhivele străine (la Viena, Budapesta, Cernăuţi, Carlovitz, Moscova şi Kiev) şi naţionale.
Toate acestea au conferit scrierilor sale temeinicie şi interpretări prin a căror originalitate nu numai că îşi păstrează valoarea în zilele noastre, dar oferă şi importante puncte de plecare pentru cercetările istorice din prezent.
În primul rând, Silviu Dragomir a fost un mare român, un reper de demnitate, modestie, conştiinciozitate, cinste şi dragoste pentru neamul şi ţara sa. A fost, bineînţeles, un istoric al luptei naţionale a românilor din Transilvania din secolele XVIII-XIX, fiind unul dintre cei care a susţinut şi argumentat ideea unităţii naţiunii române. Numeroasele sale studii şi lucrări referitoare la istoria socială, politică şi naţională a românilor din secolele XVIII-XIX au făcut din Silviu Dragomir o autoritate de necontestat în domeniu. Aportul său a fost deosebit de însemnat şi la cercetarea istoriei religioase a românilor ardeleni, prin publicarea unor lucrări fundamentale referitoare la relaţiile şi problematica religioasă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea.
Amintim, aici şi acum, câteva date biografice din viaţa lui Silviu Dragomir: s-a născut la 13 martie anul 1888 în localitatea Gurasada, judeţul Hunedoara. A urmat studiile secundare la Blaj şi Novisad şi universitare în teologie şi istorie la Cernăuţi, Viena şi Moscova.
La vârsta de 22 de ani, în anul 1910, obţine doctoratul în teologie, iar în anul 1916, ca o recunoaşterea activităţii sale ştiinţifice, este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1929 membru titular al acestui înalt for ştiinţific. Între anii 1918-1947 este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj. În anul 1934, a fondat revista „Revue de Transylvanie” pe care o pune în slujba apărării cauzei naţionale româneşti ameninţată de ideologiile neorevizioniste şi revanşarde apărute atunci în Europa. A fost membru corespondent al secţiei istorice a Astrei.
În perioada anilor 1957-1962 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj Napoca. Referitor la istoricul Silviu Dragomir şi la activitatea sa în acest domeniu, extrem de pertinentă este caracterizarea făcută de Francisc Păcurariu: „Activitatea ştiinţifică a lui Silviu Dragomir porneşte de la ideea fundamentală promovată de marii întemeietori ai istoriografiei româneşti, de la „adeverinţa istoriei” invocată de Dimitrie Cantemir, de la „dragostea adevărului” considerată de Petru Maior condiţie sine qua non a scrierii istoriei, de la imperativul lui „ a scrie numai drept” de care vorbea Gheorghe Şincai, adică de la „veşnicul adevăr” pe care Mihail Kogălniceanu îl fixa ca obiectiv esenţial al istoricului…aşa cum a spus Ion Bogdan de a căuta „adevărul şi numai adevărul”, „adevărul înainte de toate” cum cerea stăruitor Nicolae Iorga”.
Personalitatea lui Silviu Dragomir, ca istoric, a fost dublată de spiritul său de luptător pentru realizarea unirii tuturor românilor în graniţele fireşti ale unei singure ţări. Potrivit concepţiei sale istorice, Silviu Dragomir a crezut permanent în înfăptuirea statului naţional unitar român a cărui apariţie o considera o legitate istorică şi a acţionat necontenit pentru înfăptuirea acestuia. A fost una dintre marile personalităţi ale românilor care a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, care a consfinţit unirea Transilvaniei cu România. A fost secretarul acesteia şi membru în Marele Sfat Naţional Român. În anii ce au urmat, el a intrat şi în viaţa politică a României Mari, fiind membru al mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Naţional Agrar, Partidul Naţional Creştin şi Partidul Poporului. Un fapt ce trebuie reţinut, din activitatea sa politică, este că în timpul şedinţei Consiliului de Coroană, din 30 august 1940, când s-a luat în discuţie ultimatumul generat de Dictatul de la Viena, privind cedarea forţată a Transilvaniei de nord vest către Ungaria horthystă, Silviu Dragomir a fost între foarte puţinii politicieni români care s-au declarat pentru rezistenţă armată.
Începând cu anul 1947, în viaţa Lui Silviu Dragomir începe o etapă plină de suferinţe şi privaţiuni în acest an el fiind pensionat forţat de autorităţile comuniste. În anul 1948 el este arestat, pe motiv că a făcut politică în perioada anterioară, şi rămâne în detenţie, la Caransebeş şi Sighet, până în anul 1955. Mai mult, după eliberarea din închisoare, până în anul 1957, Silviu Dragomir este lipsit de pensie şi locuinţă.
Aşa a înţeles regimul comunist pro-sovietic din România acelor vremi să aprecieze personalitatea acestui mare român a cărui activitate, atât ştiinţifică, dar şi politică, s-a aflat permanent în slujba interesului naţional al statului român. Numai susţinerea curajoasă şi insistentă din partea unor personalităţi istorice româneşti (Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea) a făcut ca Silviu Dragomir să fie reabilitat, permiţându-i-se să activeze ca cercetător istoric la Cluj Napoca.
S-a stins din viaţă, trecând la cele veşnice, în ziua de 23 februarie anul 1962. Aşa cum scria istoricul Sorin Şipoş de la Oradea, în revista Rost «Cu moartea lui Silviu Dragomir dispărea un mare om şi patriot…Viaţa istoricului reprezintă, în egală măsură, un model de demnitate, generozitate, cinste şi patriotism.
A fost înţelegător şi tolerant, cunoscând firea umană, dar în momentele de cumpănă ale naţiunii, în problemele ei grave, Silviu Dragomir s-a dovedit a fi de neclintit. Ultimele cuvinte scrise îl arată ca fiind un om de valoare, care s-a împăcat cu el însuşi: „ Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă”»…

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/