Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » JURNAL » EUGEN ONISCU: PIERDE VARĂ

EUGEN ONISCU: PIERDE VARĂ

Pe când aveam douăzeci și doi de ani, înainte de a porni pe drumul emigrării, un timp am lucrat la drumuri într-o echipă de asfaltatori. Șeful de echipă se numea Tomiță, avea pe atunci în jur de patruzeci și doi de ani, era un om cu experiență de viață, avea înmagazinate în mintea lui lucruri bune și rele pe care le împărtășea celor mai tineri din echipă pentru ai instrui pentru viață. După cum el îmi istorisise, viața lui provenea dintr-o familie săracă de la țară, făcuse doar câteva clase primare în satul lui, pentru că de mic copil părinții săi îl dăduseră la stână pentru a avea grijă de oi. Însă el avu ambiție și la nouăsprezece ani veni la oraș să își caute ceva de muncă. După spusele lui, atunci când păși pe străzile orașului căutându-și ceva de muncă, era dispus să muncească orice, să măture străzile, să facă absolut orice muncă numai să câștige bani.

Găsi de muncă pe șantier în construcții, unde se califică la locul de muncă ca dulgher. După un timp intră la drumuri, la început ca muncitor necalificat, apoi învăță meserie să paveze, să pună borduri sau pavele de piatră pe aleile parcurilor. Dar mai presus de orice, învăță să tragă la greblă la asfalt, adică cu o unealtă de lemn în formă de greblă după ce ceilalți muncitori întindeau cu lopețile asfaltul fierbinte, el îi dădea un nivel modelând astfel viitoarea șosea. Cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai bun în acel domeniu fiind foarte apreciat de șefi. Deveni omul de încredere al patronului, și așa ajunse șef de echipă. Știa să lucreze foarte bine și să aducă beneficii acelei firme. De asemenea, pe muncitorii din echipa lui știa cum să-i pună la muncă și cum să le dea pauze. Nu înțelegeam cum acolo în mijlocul grămezilor de asfalt fierbinte lucrând alături de noi, rămânea mereu curat, pe hainele lui nu vedeai pete decât foarte rar. Apărea mereu la lucru cu cămașa curată, călcată, trasând asfaltul ce trebuia decapat în acea zi, pe care noi muncitorii cu târnăcoapele îl decapam, iar el din urma noastră scotea moluzul cu lopata ajutat de un alt muncitor.

Apoi în urma lor venea cu mătura pentru a pregăti terenul pentru turnat asfalt, un băiat de douăzeci și patru de ani pe nume Ionel, un tânăr cu un suflet mare, însă bietul băiat nu avea intelectul dezvoltat pe măsura vârstei lui. Aveai impresia ascultându-l că discutai cu un copil de treisprezece ani, deși era puternic, robust, mintea lui nu se dezvoltase, rămânea undeva în urma vârstei lui. Când venea pauza de masă datorită faptului că părinții lui Ionel erau oameni înstăriți îi dădeau multă mâncare la lucru pe care el o împărțea cu ceilalți muncitori. Erau unii ce depindeau în unele zile doar de mâncarea lui Ionel pentru a mânca ceva în acea zi la lucru. Așa că la ora pauzei de masă începeau unii să-l strige: „Ionel hai la masă, uite aici un loc bun la umbră să mâncăm,” și se așezau cu el la masă mâncând împreună. Odată, în timp ce îl strigau unii din cei ce-și cheltuiau mai toți banii pe băutură și apoi nu mai aveau de pachet, un lipovean ce lucra cu noi în echipă îi spuse: „Ionel urcăte într-un copac ca să mănânci doar așa vei reuși să mănânci singur.” Însă Ionel avea impresia că dacă împarte mâncarea sa cu acei oameni își face noi prieteni, însă mai tot timpul după ce profitau de el sfârșeau prin al lua în râs. Iar el în inocența lui în următoarele zile le oferea din nou din mâncarea sa. Am observat că în unele zile aceștea ce erau nelipsiți de la pachetul lui Ionel, mai foloseau și un alt șiretlic, aduceau și ei puțină mâncare din care îi dădeau câte puțin lui Ionel, care apoi cu generozitate îi invita să mănânce din pachetul lui.

Tomiță de câte ori îl avea în preajmă pe Ionel, nu îl privea decât cu un zâmbet larg și cu o expresie a feței prin care lăsa de înțeles că un om ca el trebuie să tolereze și să se coboare la nivelul acelui băiat. Pe atunci Ionel era nedezlipit de mine, îi plăcea să muncim împreună, să-mi povestească viața lui, avusese chiar și o căsătorie care se rupsese. Uneori trebuia să-l mai temperez pentru că vorbea neîntrerupt. De asemenea, căutam pe cât posibil să-l ajut pentrucă era foarte exploatat la muncă, Tomiță îl punea să facă tot ce era mai greu fără nici un pic de milă. Ceea ce nu îmi plăcea la Tomiță era faptul că el era foarte devotat patronului, îi spunea tot ceea ce muncitorii comentau despre patron cu nemulțumire. Iar oamenii care în echipa lui nu dădeau randament imediat raporta totul la birou și erau dați afară. Dar eu căutam să mă leg de partea luminoasă din ființa lui și discutam mult cu Tomiță în pauze. Îmi plăcea iscusința lui în muncă și modul cum se făcea respectat de muncitori ce îi spuneau nea Tomiță. El locuia într-o garsonieră confort unu ce era propietatea sa personală, nu fusese căsătorit niciodată, avusese doar câteva relații de concubinaj și pe atunci trăia de mai mult timp tot așa cu o femeie.

Îmi aduc aminte că odată într-o zi de vară, după ce muncisem mai multe ore stăteam cu Tomiță de vorbă la umbra unui pom, iar el îmi spunea: ,,Știi ce nu îmi place mie că sunt băieți tineri aici ce muncesc bine chiar foarte bine, însă pierd nopțile pe la discoteci, ba mai mult se îmbată și nu se alimentează cum trebuie pentru că își cheltuiesc salariul repede. Apoi vin la muncă și nu îmi dau randamentul pe care eu îl doresc. Uite, de pildă Marius ce vine din nordul țării tocmai aici la Tulcea să muncească, eu l-am învățat să lucreze așa cum v-am învățat pe voi toți ce ați trecut prin echipa mea. Ba mai mult pe el l-am învățat să tragă și la greblă și pentru acet lucru primește și ceva bani în plus față de voi. Dar mie nu îmi place cum își trăiește viața, ia banii și dispare, și într-un sfârșit de săptămână cheltuie tot salariul cu femeile și pe băutură în anturajul lui. Și mie îmi place să mă distrez însă nu așa, totul trebuie făcut cu chibzuință în viață, altfel cu ce te alegi? Gândește-te la el, se apropie de treizeci de ani nu are casă, nu are bani strânși, umblă brambura prin viață, și este băiat bun cu calități, însă uneori îl văd cum vine la muncă ca prostit de foame și îmi face greșeli pe care eu trebuie să le repar în urma lui. Și tac pentru că știu că e bun și dacă ar mânca ca la mama acasă, el ar da un bun randament. Însă așa cum îl văd îmi crează o stare de nervi, să văd un muncitor așa de bun ca el împotmolit mereu în aceleași circumstanțe din care nu iese niciodată.”

În timp ce noi discutam, la distanță ieșind dintr-un chioșc de băuturi răcoritoare, venea Marius mergând agale pentru că era o zi de luni, iar duminică noaptea avusese un chef teribil ce se prelungise până în zori într-un anturaj rău famat. Marius avea un obicei destul de rău, de câte ori lua salariul își lua haine noi, apoi cum banii se dădeau mai mereu vinerea pleca sâmbătă și duminică cu hainele noi la chefuri, iar luni venea îmbrăcat cu aceleași haine noi la lucru, muncea cu ele mai multe zile până se deteriorau. Și venea ziua celuilalt salariu și atunci istoria se repeta, el își cumpăra alte haine noi cu care avea apoi să vină la lucru, nu înțelegeam de ce nu își lua niște șalopete pentru lucru. Tomiță privindu-l pe Marius, nu mai putu să se stăpânească și strigă la el: „Haide măi pierde vară mai repede că avem treabă, ce crezi că toată ziua ai să-mi stai prin baruri și chioșcuri să te dregi tu după cheful de aseară.” Marius de la depărtare îi răspunse cu glas stins: „Ce vrei nea Tomiță lasă-mă în pace.” Apoi Tomiță se întoarse spre mine și îmi spuse: „L-am numit așa în urma a ceea ce noi am discutat, am vrut ca tu să mă înțelegi și mai bine.”

Tomiță se depărtă de mine, și eu l-am privit preț de câteva clipe pe Marius cum venea agale spre punctul de lucru. Cu părul șaten, mare, ars de soare, de fapt pielea de pe față și antebrațele sale era foarte bronzată, iar fața lui brăzdată încă de pe atunci de ușoare cute, și ochii săi căprui ce exprimau setea și dorul de a vagabonta și chefui îmi dădeau impresia că aveam în fața mea un om cu mari calități, însă era unul fără căpătâi, ce alerga prin viață fără o destinație precisă. Și în ciuda calităților pe care el la avea era un autentic pierde vară așa cum Tomiță îl numise.

Creionarea portretului lui Marius mi-a adus aminte de o categorie de oameni pe care i-am întâlnit în viață prin Istambul, Madrid, Valencia, Berlin, oameni cu mari calități însă umblând prin viață fără nici un căpătâi. Pe unii i-am cunoscut de aproape am discutat cu ei, am observat chiar că aveau un suflet generos, puteau face chiar și unele fapte nobile în slujba altor oameni. Însă atunci când te așteptai mai puțin, deodată se pierdeau în marile orașe pentru a cheltui tot ce agonisiseră într-o lună de muncă, uneori muncind din greu ca niște vite de povară. Iar după un timp plecau mai departe călătorind din loc în loc parcă căutând ceva ce nici ei nu erau în stare să definească că ar fi căutat. Analizându-i pe acești oameni, am înțeles că dorul de a vagabonta, și setea de a chefui fără măsură îi distrugea. De fapt sunt vieți de oameni prețioase ce se irosesc în zadar, purtate de curenții puternici ai vieții, ce îi mână tot mai departe de țărmurile de unde ei ar putea începe să aibă un rost în viață. Oare ce minune ar putea opri și întoarce din cursul ei, navigarea pe apele repezi ale vieții a acestor oameni?
EUGEN ONISCU